În perioada 6-11 octombrie 2008 Institutul Cultural Român la Budapesta, Cinematograful Urania şi Ministerul Educaţiei şi Culturii din Ungaria organizează a patra ediţie a "Săptămânii Filmului Românesc la Budapesta", ediţia din acest an fiind dedicată scurtmetrajului. Sub egida "Film scurt pe termen lung" spectatorii budapestani vor putea urmări filme scurte premiate în an acest la festivaluri de prestigiu alături de ceva mai vechiul şi multipremiatul "Lampa cu căciulă". Pe lângă două filme documentare: "Podul de flori" şi "Bela Lugosi the Fallen Vampire" nu vor lipsi lungmetrajele "Restul e tăcere", "Elevator", "Legiunea străină" şi "Întâlniri încrucişate". Prin intermediul ICR Budapesta, seara de gală din 6 octombrie se va bucura de prezenţa la Budapesta a regizorului Nae Caranfil şi a actorilor Mirela Zeţa şi Marius Florea Vizante, prezenţi la premieră.
"Restul e tăcere" este propunerea României prin intermediul Centrului Naţional al Cinematografiei la Oscar. Vorbim de data aceasta despre un film care depăşeşte toposurile naţionale aproape brand cinematografic îmbrăţişat de regizorii "noului val" românesc, un film hollywoodian prin realizare de ansamblu şi european prin background. Nu voi exclude din această evaloare mijoacele tehnice, bugetul de 2,4 milioane de euro fiind cel mai mare din 1989 încoace spunând totul despre implicarea realizatorilor. Am spus-o în repetate rânduri că pentru a câştiga notorietatea meritată filmului românesc îi lipseşte limbajul occidental şi iată, filmul lui Nae Caranfil reuşeşte să deschidă şi celorlalţi regizori români calea spre recunoaşterea internaţională. De aproape două decenii criticii străini s-au obişnuit să privească cu o anumită reticenţă filmul românesc, graţie eternelor toposuri sociale promovate, în mare parte străine lor. Prin urmare, "Restul e tăcere" are meritul de a dezgheţa ideile preconcepute ale occidentalilor cu privire la viziunea cinematografică dintr-o ţară autocaracterizată prin: maidanezi, aurolaci, corupţie, aprincipialitate, nostalgie şi trimiteri la un regim trecut pentru care se părea că nu ar fi existat leac. Filmul de faţă integrează a rebours 
România în circuitul valorilor internaţionale, evadând din contemporaneitate fără a face un apel desuet la nostalgie. Nu este necesar autocontrolul din partea spectatorului prin intermediul repetării obstinante a sintagmei "România interbelică, România interbelică, România interbelică, România interbelică, România interbelică, România interbelică, România interbelică", atmosfera aproape atemporală cucerindu-te de la primele secvenţe, aidoma unui ritual de iniţiere ireproşabil condus. 
specific momentului, evitându-se magistral atât căderea sa în patologic, cât şi tentaţia de a alege calchierea unor modele contemporane de latifundiari-proprietaridecluburidefotbal. Am citit "cronici" care consideră că Niculescu ar falsa a la grande finesse, autorii neînţelegând cheia în care un astfel de personaj ar fi trebuit zugrăvit. Mă întreb atunci, retoric, cât de natural li se par acestor "cronicari" personaje contemporane reale, cu pretenţii de mecenaţi şi oameni de cultură... De asemenea vizionar este şi Grig (Marius Florea Vizante), diferenţa făcând-o faptul că acesta din urmă are norocul, sau ghinionul, să se sincronizeze cu progresismul momentului, anticipând "inventarea" proletariatului românesc, ca şi verigă lipsă în stratificarea socială de până atunci. Se poate vorbi despre "Restul e tăcere" ca despre o parabolă a respectului şi a dăruirii, lucruri care în cinematografia de astăzi ar trimite automat cu gândul la superproducţii americane de genul "Armageddon" sau "Independence Day". Regizorul Nae Caranfil profită decent de libertăţile postmodernimului, introducând cu bun simţ, acolo unde intuieşte că s-ar potrivi, inserţii de film în film sau imagini desenate puse cursiv cap la cap (secvenţa Paris), artificiu care multora le va aminti de "Natural Born Killers", capodopera lui Oliver Stone. Nu pot ignora jocul actoricesc remarcabil al lui Ovidiu Niculescu şi al Ioanei Bulcă, a cărei prezenţă, deşi scurtă va conferi filmului un echilibru dramatic necesar, înaintea finalului oarecum 
condensat. Secvenţa discuţiei dintre Aristizza (Ioana Bulcă) şi Grig, pe un fundal muzical demn derulării imaginilor cu mari vedete ale Hollywoodului, genul Telecinemateca (pentru cine şi-o mai aminteşte) merită să fie revăzută în cadrul decernării festive a premiilor Oscar, în timp ce "echipa" cîştigătoare se reuneşte pentru a urca pe scenă şi a culege laurii. Urmăriţi-o pe Ioana Bulcă, explozivă, aproape desprinsă din tragedia greacă, după o viaţă dăruită filmului şi teatrului şi regretaţi că nu aveţi mai des ocazia să o urmăriţi în producţii cinematografice. Vizante este aşa cum ne-a obişnuit în filmele lui Nae Caranfil alchimic ca argintul viu, percutant şi pe deplin stăpân pe potenţialul său de "bombă comică", autocontrolat cu mare măiestrie. La pomul lăudat m-am dus cu sacul pe care a trebuit să îl urc la întoarcere într-o maşină. Mirela Zeţa fascinează deşi nu este exploatată la nivelul maxim al capacităţilor sale actoriceşti şi nu mă refer neapărat la burlescul personajelor interpretate în "Mondenii". Sensuală în adevăratul sens al cuvântului, Mirela Zeţa se poate lăuda cu debutul care nu va trece neobservat şi, de ce nu, în ultimă instanţă cu un crochiu şi un tablou, recompensă ce i se cuvine de fapt persuasiunii cinematografice a regizorului. Nu în 
ultimul rând, Mihai Sandu Gruia ne bucură privirile şi conferă culoare unui personaj iniţial gândit în cheie patetică. Mihai Sandu Gruia evită cu viclenie profesională soclul de marmură al patetismului.
"Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! "
"The rest is silence".
"Restul e tăcere" este, fără îndoială, filmul anului în România şi sperăm noi, şi filmul străin al anului în bătălia pentru Oscar. Nae Caranfil şi Mirela Zeţa vor fi prezenţi luni, 6 octombrie 2008 la Duna TV, invitaţi ai emisiunii "Duna Ter".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu