Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

miercuri, noiembrie 30, 2011

Andrei Stăruială - clipul finalist de la "Fires" de la Band of Skulls

Iată şi clipul lui Andrei Stăruială la "Fires" - Band of Skulls





Felicitări Andrei şi La mulţi ani!

Perfecţiunea imperfecţiunii absolute în imagini - Band of Skulls - "Fires"

La recomandarea Doamnei Doamna am pus botul la ultima ei descoperire: "Band of Skulls". Sigur, cu maximă reticenţă, doar v-am spus că sunt destul de convins că rock actual nu mai există şi într-un fel poate ca e mai bine aşa, decât să degradăm valorile mai bine să le îngropăm la mare adâncime, în sarcofage bine izolate şi să uităm de ele până la zorii unei posibile catastrofe. Evident că vibrez ca şi alţii la aceeaşi profeţie legată de extincţia rock'n roll-ului, cu atât maimult cu cât asta aparţine tot britanicilor de la Band of Skulls, probabil cel mai important promotor al rock-ului actual: "It's the fall of rock 'n roll, That's what the news said".


Iată mai jos clipul la "Fires", după mine o minunăţie care întregeşte mesajul versurilor: perfecţiunea imperfecţiunii absolute.








Ca şi curiozitate, clipul acesta a fost ales în urma unui concurs propus de trupă, pentru alegerea celei mai bune variante video pentru piesă. In finală s-a mai calificat şi românul Andrei Stăruială - La mulţi ani, Andrei! - care a realizat un montaj având la bază rotoscopia, animaţia 2D şi peste 2000 de desene individuale. De data aceasta Andrei Stăruială nu a câştigat nu pentru că ar fi fost furat, cum ne place să ne văităm la scară mondială, ci pentru că, după mine, a realizat un montaj lipsit de conexiune ideatică şi personalitate potrivită piesei în sine. Vorbim acum despre un montaj impecabil, dar depersonalizat. În orice caz, dellcar pe propria răspundere că dacă varianta finală ar fi rămas clipul lui Andrei Stăruială "Fires" de la Band of Skulls mi-ar fi plăcut mult mai puţin. Fără supărare!

marți, noiembrie 29, 2011

Sântandrei interpretat la vremuri de criză

La noapte e Sântandrei. După cum vă puteţi da lesne seama, poartă un nume contras care multora le va aminti probabil de Fuego. Diferenţa o face diversitatea de manifestări de care se bucură această divinitate geto-dacă, peste care creştinii l-au suprapus pe Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României. Peste Fuego creştinii nu au suprapus nimic, însă dacă eşti mai puţin fundamentalist şi religios eventual, poţi suprapune cu uşurinţă peste acesta diverse protuberanţe sau orificii - aici cercetătorii încă nu şi-au spus ultimul cuvânt... Pentru cei care nu ştiu, Sfântul Andrei a predicat chiar în Dacia, în primele decenii de la naşterea lui Iisus, fiind considerat de mulţi un adevărat martir deoarece pe vremea aceea Dacia deşi exista nu era deloc încălzită şi nici vii nu erau neam, ca să zici că măcar aduna bietu Sfântu nişte vreascuri şi încălzea automobilul. Iar iernile nu erau nici atunci, ca şi acum de altfel, uşoare. După ce l-au suprapus pe Sfântu, au suprapus peste Sfântu pe Lupu, divinitate precreştină în toată regula. probabil că aici este geneza fenomenelor paranormale care au urmat, pentru că să ne înţelegem, poţi face multe lucruri imorale pe lumea asta, dar nu pui tu lupul paznic la oi... Până prin secolul XX în Colinele Tutovei se organizau în noaptea de Sântandrei paranghelii în toată regula, comparate de mulţi cu Revelionul, mai ales că pe atunci Revelionul era aşa, un moment şters şi lipsit de opulenţă. De-abia mult mai târziu a venit Ceauşescu şi ne-a convins pe toţi că la ora 12 noaptea dacă ne uităm la televizor, îl ascultăm şi pe urmă ciocnim ce avem prin casă o să ne meargă bine tot anul. Erau şi pe atunci moroi şi strigoi, dar erau ţinuţi la respect de usturoiul cu care ungeau tot ce le ieşea în cale, inclusiv pe ei înşişi, ceea ce se pare că a stat la baza primelor obiceiuri erotice kinky din istorie. Pe urmă ateii zic că biserica a stricat tot că a introdus postul Crăciunului, dar eu zic că de la criză se trage faptul că încet încet sărbătoarea respectivă şi-a pierdut din putere. Criză acum, dar şi pe atunci au tot fost diverse crize, sciatice, biliare şi câteva dintre ele controlate. Moroii şi strigoii atâta aşteptau la cotitură. Au făcut cam ce au făcut maneliştii când vecinii de bloc au început să pună restricţii la ceaiuri. Când disco a intrat în colaps au venit manelele şi au ocupat reduta. De Sântandrei tinerii se distrau şi o babă (baba asolută), la lumina luminării Păzea Usturoiul. Ulterior s-a mai păstrat o uşoară reminiscenţă a acestei tradiţii - păzitul buzunarelor.

Alte importante tradiţii de Sântandrei :


Bocetul Andreiului
Fetele făceau din cârpă o păpuşă pe care o botezau Andreiu. Astăzi nu se mai confecţionează pentru că sunt gata făcute în comerţ. Ele se numesc după caz Ken, Justin Bieber sau Transformers. Puneau chestia asta pe laviţă şi o jeleau, substituind astfel precreştinul sacrificiu. Unii zic că migrarea de la Anul Nou Dacic la cel Contemporan ar fi adus cu sine şi metamorfozarea acestui sacrifiu de tip barbie într-unul de tip porcin, mai ales că lupului, în zilele de celebrare i se mai zicea şi gădinet. Poate că vă vine greu să credeţi, dar lupul avea un nume de porc (godin, godinet).

Noaptea strigoilor
Noaptea asta e una de haos, fiindcă spiritele morţilor ies din morminte împreună cu strigoii vii şi cu Nicolae şi Elena Ceauşescu care strigă, acoperind uneori chiar restul larmei: alo alo treceţi la locurili voastri şi sunt mă-tă bă, sunt mă-ta. De regulă monştrii ăştia se bat între ei, dar dacă le iese şi om în cale, şi-o ia ăla de numa, cam cum şi-a luat-o Galamaz de la suporterul petrolist - cu atât mai mult cu cât suporterul ăla era în tabăra lupilor (galbeni). Climaxul la strigoi e în noaptea de 29 spre 30 noiembrie când ies din corp ca Elvis din building, din casă pe horn sau pe uşă, se rostogolesc de trei ori şi se transformă în animăluţe fel de fel: lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască) şi după ce încalecă pe cozi de mătură şi butoaie se fac oameni - Iurie Darie şi Anca Pandrea pot fi daţi drept exemplu, sper că vă amintiţi şpagatul Ancai Panca pe butoi!!! Pe lângă strigoi avem şi pricolicii (priculicii) care spre deosebire de vârcolaci zboară.

Aflarea ursitei
Fata de măritat prepară o "Turtucă de Andrei", care în zilele noastre poate fi cumpărată de-a gata de la Carrefour. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat şi astăzi, unii însă semănând cannabis.


Aşteptăm de la voi şi alte obiceiuri pentru a putea astfel să avem o imagine spectrală a cutumelor omeneşti şi nu numai!

Teme-te de ţigani chiar şi când îţi fac "daruri"

Una dintre temerile românului, nu neapărat contemporan cât aş spune atemporal este "ţiganul". El se regăseşte în expresii de adâncă simţire românească precum: "nu te ţigăni", "vine ţiganu şi te ia" sau "te dau la ţigani". Aici însă este vorba doar de subconştientul nostru, şi nu de o anumită antipatie concretă pe care mulţi dintre noi nu o simţim. Nu zic că ar fi români care să nu fi interacţionat niciodată cu un ţigan, ci mai degrabă că există suficienţi români care nu au avut absolut nici un conflict cu această etnie şi totuşi folosesc mai departe aceleaşi locuri comune, din reflex. Personal eu nu fac această greşeală, mai ales că am prieteni ţigani, ba mai mult, am avut privilegiul să cunosc ţigani deosebiţi datorită cărora sunt deseori tentat chiar să apelez la discriminări pozitive. Problema asta cu "anatemizarea" e veche la români. Un exemplu clasic se regăseşte de pildă la Creangă (Povestea lui Harap-Alb), atunci când autorul vorbeşte despre sfatul împăratului cu privire la oamenii de care trebuie să se ferească fiul său în cursul călătoriei iniţiatice: omul spân şi omul roş. Aşadar, noi românii ar trebui să ne ferim cam de toţi: omul spân, omul roş, omul cu plete şi barbă (Ceauşescu dixit), omul negru, omul plajei, omul de la Minolta.


Dacă am dus într-un fel discriminarea la un nivel de artă, acest lucru este consecinţa unui neintervenţionism civic, care iarăşi ne caracterizează. Creînd distanţe am segregat, am dat naştere unui lagăr invizibil în care i-am deportat pe toţi care nu sunt ca noi. Evident, majoritari fiind aceşti a nu s-au mai putut opune. Nu le-a mai rămas decât să creeze strategii de supravieţuire, şi după ce că îi priveam cu ochii încrucişaţi am ajuns acum să îi vedem şi mai rău. Din impasul acesta tot ei sunt cei care trebuie să ne scoată, nu noi, majoritarii, care avem suficiente argumente să nu facem nici măcar un singur pas în spate. Mă revolt de fiecare dată când aud că în România sunt marginalizaţi, iar discriminarea pozitivă care se practică nu ar fi suficientă. Dacă chiar sunt marginalizaţi acest lucru se întâmplă din cauză că civic nu se implică. Există câteva "accidente" care s-au dovedit mai mult decât reuşite. regretatul Johnny Răducanu de pildă povestea că în urma unui interviu radio pe care l-a dat mai demult a primit telefon de la un semen, ţigan, care i-a comunicat că a doua zi dimineaţă le-a zis copiilor: dacă nu vă duceţi la şcoală şi nu învăţaţi bine de la mine nu mai primiţi nici un şfanţ. Există de asemenea şi piesa de teatru "Declar pe propria răspundere", în care Alina Şerban, ţigancă din Bucureşti povesteşte într-o monodramă cum şi-a depăşit propria condiţie. Nu folosesc termenul "rrom" pentru a nu duce mai departe o aberaţie de sens. Istoric vorbind în România au fost de când lumea numiţi ţigani şi nu rromi, spunându-le acum rromi nu aş face decât să îi şterg din istorie şi să le creez o nouă identitate, lipsită de legitimitate, plus că eu unul nu cred că au de ce să se ruşineze pentru că sunt mai departe denominaţi după termenul istoric. Ceea ce lipseşte din societatea noastră este tocmai implicarea civică a ţiganilor. Precedentul a fost creat. Nimeni nu l-a repudiat pe Johnny Răducanu, pe Bănel, pe Alina Şerban, pe Connect R, pe Alex Velea, pe Grigoraş Dinicu, pe Ion Voicu, pe Sile Dinicu, pe Jean Constantin şi pe mulţi alţii care acum mi-au scăpat pentru că ar fi fost ţigani. Câtă vreme însă ţiganii de succes refuză să iasă public şi să îşi îndemne semenii să profite la maxim de şansă şi să nu aleagă căile uşoare, doar pentru că pe moment acestea le oferă ceva stabilitate financiară nimic nu se va schimba în ceea ce priveşte situaţia prezentă. Campaniile antirasiste nu ajută la nimic. Este doar un paleativ de moment. E frumos să organizezi astfel de campanii, pe tine ca român poate chiar te vor face să te simţi bine, altruist şi generos pe moment, dar pe ei nu îi vor ajuta. Mulţi vor refuza cu mai multă îndârjire să iasă din anonimat, tocmai pentru a nu fi "marcaţi". E nevoie de "atacuri" civice din partea lor, de prestaţii de calitate, care să reducă la absurd prejudecăţile majorităţii.


Nu cred că vom ajunge vreodată să ne dezbărăm de prejudecăţile idiomatice la nivel lexical atunci când vine vorba de ţigani, aşa cum nu o să ne treacă niciodată aceeaşi afecţiune vizavi de "jidani". Dar bine ar fi ca doar atât să rămână, nişte glumiţe nevinovate, unele dintre ele legate de moravuri care la un moment dat vor ajunge, sper, să ne fie străine.

vineri, noiembrie 25, 2011

Jurnalistul şi subiectul, baba şi asbocimentul

Cred că jurnalistul este ca frizerul. Un frizer bun îţi conferă un cap nou, unul prost ţi-l reconferă pe vechiul cap sau îţi reconferă capul pe care nu ţi-l doreşti. Scapi doar dacă ai pretenţii mici: un numero 1 sau un zero. De asemenea tot frizerul te poate ajuta să arăţi mai inteligent decât eşti sau la fel de inteligent ca Fuego. Văd interviuri moderate de Cătălin Ştefănescu, Viorel Gaiţă, Eugenia Vodă (uneori) sau de Cătălin Bordea (Jurnal de Bordea), în care invitaţii par din cale-afară de inteligenţi. Pe urmă, aceiaşi oameni, la alte interviuri mă fac să plâng. Îmi dau seama că trăim în plină industrializare mass-media, unde invitaţii noştri devin nişte copii. Oamenii din presă au puterea să îi cizeleze să îi înveţe să sugă, să muşte, să dea pârţuri şi să facă pipi de la linie până la gard. Zici că ziariştii noştri sunt John Locke (nu ăla din Lost!!!), le dai materialul şi îl şlefuiesc, ca masonu, numai că ei lucrează ziua. Dacă dai peste ziaristu lui peşte prăjit de la unul dintre aceleaşi tabloide ţi-ai cam pus-o. De fapt ideea e că ieşi oricum într-un mare fel dar pentru alţii. E ca şi cum ai trage peştişorul de aur şi îi zici dorinţa: fă-mă să mă iubească femeile! Şi pe urmă nu mai scapi de femeia cu barbă şi mustaţă şi altele ca ele. Că ai zis femei, la plural. Ziaristul deştept te vinde la deştepţi, ziaristul prost la femeia cu barbă şi mustaţă.


Alex Velea mi se părea un băiat deştept. Deştept, nu foarte deştept, un fel de negru dar nu foarte negru. Asta până am apucat să citesc o declaraţie dintr-unul din tabloide: "Imi plac foarte mult copiii. Daca as avea cum, as adopta multi copii si as avea grija chiar si de un unul bolnav. Daca as avea bani multi, multi, as adopta multi copii si nu asa, de fita, ci ca sa-i vad cum evolueaza", a declarat Alex Velea pentru Music Channel. În profunzime Alex a zis ceva de perfect bun simţ: dacă aş avea bani mulţi, mulţi, aş adopta multi copii. Mulţi ăsta îl exonerează de gândurile noastre necurate. Cu toate acestea deschide şi o portiţă către o tâmpenie de ecuaţie (am fost infect la matematică!) cu nişte chestii comune care se anihilează între ele. Adică "mulţi-toţi" şi tăiem. Şi rămâne "dacă aş avea bani i-aş cheltui pe copii". Adică Alex nu are bani? Nu are deloc? Dacă nu am bani deloc nu adopt deloc copii. Asta e ecuaţia în oglindă, cu minus... Aşa cred că e Alex, numai că dacă îi ia interviul un tip iscusit îl poate ajuta să nu mai pară ipocrit. Dacă i-l ia jurnalistul căruia dacă spui "frunză" trebuie să i-o şi araţi, atunci iese cam cum a ieşit Alex prima oară la lumină. Adevărul pur, gol-goluţ, dracu negru.


Mişto e că, parcă simţind că a dat cu mucii în piure, Alex completează: să-i văd cum evoluează. Nu mă înnebuni, măi, DarwinMic. Să vezi cum evoluează copiii? Vroiai să zici că nu eşti pedofil, sau adeptul "pisicii bonsai". Aici îl cred, nu e, dar e altceva şi mi-e frică să merg mai departe. Fie cum zici tu, poneiule mic!


Dansează băiete, dansează!

joi, noiembrie 24, 2011

Defibrilatoare la îndemâna oricui în zonele aglomerate ale Galaţiului

"Şapte defibrilatoare semiautomate publice vor fi montate în următoarele săptămâni în cele mai aglomerate zone din Galaţi. Costurile acestei investiţii ajung la 14.000 de euro." Cu alte cuvinte suntem în pas cu tehnica, şi nici măcar în capitală ci culmea, la Galaţi. Mai avem oare motive să ne alarmăm că nu evoluăm? Nu, categoric nu.


Mă alarmez însă din alt motiv. Că avem acum aceste şapte defibrilatoare în zonele cele mai aglomerate ale Galaţiului, unde, ca în orice alt oraş din România trebuie să avem şi câţiva glumeţi, cetăţeni care dintr-un motiv sau altul vor apuca padelele şi vor începe să îi mângâie pe trecători pe frunte, abdomen sau dorsal. Treci şi tu pe strasse, şi când ţi-e lumea mai dragă pune glumeţul defibrilatorul pe tine. Sau poate că au fost puse defibrilatoarele chiar în zonele cele mai aglomerate ale oraşului pentru a îl decongestiona. Zilnic, un agent defibrilează câţiva trecători, şi astfel circulaţia se fluidizează.


Ce naiba putem face când trecem prin acele zone? Sau ce nu scrie în articol este că aceste defibrilatoare vor fi păzite de "defibrilatoare" - surori medicale, gata să te resusciteze în caz de nevoie, dar dotate şi cu arme care să apere integritatea defibrilatorului, în cazul că un glumeţ îi pune gând rău.


Sau poate că pur şi simplu este vorba despre nişte defibrilatoare pentru celuloză şi hârtie. Aici cred că nu ne vom confrunta cu niciun pericol.

Them Crooked Vultures, dovada că unii vulturi nu se mănâncă între ei

Azi de-abia am descoperit Them Crooked Vultures, supergrup american care sună într-un mare fel, îmi permit să spun să ar fi surpriza muzicală pe 2011 pentru mine. Avem aici de fapt un poiect auxiliar pentru John Paul Jones, legenda chitarei de la Led Zeppelin, Dave Grohl, tobarul de la Nirvana şi ulterior literul şi chitaristul celor de la Foo Fighters şi John Homme, solistul şi chitaristul celor de la Queeens of the Stone Age, care, aflăm că au şi un hobby "muzica în stare pură". Albumul omonim "Them Crooked Vultures" este, după părerea mea unul dintre cele mai perfecte albume din istoria rock şi în ceea ce priveşte supergrupurile pe picior de egalitate cu Chickenfoot (Hagar şi Michael Anthony de la Van Halen, Satriani şi Chad Smith de la RHCP). Yardbirds întotdeauna mi s-a părut modelul după care s-a inspirat Pasărea Colibri. TCV merg mai departe şi reînvie modele de cultură rock: Led Zepp, Blackk Sabbath (la nivelul percuţiei mai ales) şi Doors (unele abordări dar mai ales vocea lui Homme).

"Bandoliers" este prima piesă care m-a vrăjit de la TCV, prin urmare pe asta v-o ofer, dar, credeţi-mă exista altele mult mai speciale pe acest minunat album. Urmărind înregistrarea de mai jos ţineţi cont că în concertul acesta Jones se prezintă mult mai modest iar Grohl mult mai pregnant. Căutaţi varianta de studio a piesei şi veţi avea o mare revelaţie.

Enjoy!



Nou! Librete traduse în toate limbile străine ale lumii, chiar şi în limbajul semnelor

Ieri a venit la mine Moş Crăciun. Avea o veste bună de dat şi anume că o nepoată, care a tot bătut americile în lung şi în lat actualmente trăieşte fericită în Germania, fiind distribuită în La Traviata. Rol principal în Traviata, completează Moş Crăciun. Îl felicit, sec. Nu e suficient. Se simte obligat să îmi dea mai multe amănunte. Că s-a chinuit mult, ca e din România şi că în sfârşit a reuşit. Îl mai felicit încă o dată. Evident nu e suficient. Alte şi alte amănunte. Îi transmit, cu strângere de inimă pentru gravitatea mitocăniei pe care urmează să i-o adresez că "da, mă interesează". Amănuntele despre nepoata sa pe care a descoperit-o acum pe "gugăl" alături de "actori germani" curg gârlă. După ce m-am desmeticit am verificat şi eu pe "gugălul" respectiv, adică pe "youtube" şi da, într-adevăr există o prim solistă din România pe genericul operei La Traviata, interpretată în Germania. Deci omul nu e mitoman ci doar enervant.


Şi acum vine lovitura, dovada mitocăniei mele. Nemaiputând să fac faţă acestor informaţii, îl întreb pe Moş Crăciun scrâşnind din dinţi şi stăpânindu-mă să nu râd: "dar ştie germană?" Replica sa, iute şi categorică este: "precis, păi joacă în Traviata". Realizez că am în faţa mea o vacă numai bună de muls şi avansez cu mai mult curaj următoarea întrebare: "dar italiană." "Nu, aia nu prea ştie, păi nu îi trebuie."


Mai are rost să continui? Eu zic că nu. Chiar, ştie cineva să îmi spună şi mie cum se numeşte traducătorul în franceză al operei noastre "Crai nou?" Şi cum se numeşte opera asta în franceză, eventual. Cred că ceva cu "nouveau". Dar în engleză. Dar în italiană, germană sau maghiară?

Siguranţa tinerei generaţii din România în mâinile Nicoletei Luca, procuror din Timişoara, născută Plictisită

Am o întrebare, vorba lui Mo către FOCA: e sănătos să crezi în justiţie? Nu săriţi pe mine, staţi să vedeţi. Eu aş opina că nu, că este absolut periculos şi nerealist să crezi în justiţie. Că este mult mai sănătos să speri că în ziua în care procurorul va pune mâna pe dosarul tău va fi fericit: satisfăcut sexual, la o zi după ce a luat şpagă sau proaspăt posesorul unei maşini noi-nouţe, chiar cu fundiţă roz, de la cel/cea cu care speră să se însoare/mărite. Merge mai bine la femei, pentru că mă gândesc precis la o femeie. Nicoleta Luca. Ea este femeia care dacă este în toane bune face dreptate, dacă nu îmi transmite un sec: "Vă rog să contactaţi purtătorul de cuvînt al instituţiei". Nu vreau să sune fatalist, dar dacă intri sub incidenţa legii, în România actuală eşti aproape pierdut. Începi să te lupţi cu un corp străin, neidentificat deocamdată ca parametri biologici, căruia nu ştii unde să îi aplici lovitura fatală. Nu ai efectiv cui să te adresezi, nimeni nerăspunzând decât de un anumit demers, care oricum, pentru tine nu are nicio relevanţă: unul ţi-a luat dosarul de la registratură, altul ţi-a luat dosarul de acolo şi l-a dus mai departe la doamna cutare, de la doamna cutare se duce la arhivă, de acolo la procuroare, de la procuroare la şefu, pe traseu la purtătorul de cuvânt şi tot aşa. Vorbim despre un aberant telefon fără fir. Uitasem să spun că între timp, dosarul deshis ţine şi locul feţei de masă pe care procuroarea şi colegii, eventual o femeie de serviciu cu grădină mănâncă brânză cu roşii şi castraveciori.

Cazul concret care îmi trezeşte fatalismul poate fi citit în Evenimentul Zilei, aici. Pe scurt, o fată de 17 ani, violată în repetate rânduri de tatăl său este acum, când face cunoscut calvarul prin care trece, tratată cu indiferenţă (de fapt chiar cu cinism) de procurorul de caz, Nicoleta Luca, care îl şi eliberează pe părintele violator pe motiv că fata "a tăcut prea mult". Trag de aici concluzia că Nicoleta Luca este în posesia unui algoritm care ar contoariza limita acceptabilă a toleranţei". Să ne spună şi nouă cum calculează domnia sa, "limita de rupere" a fiecărui om. Nu de alta, dar poate va reuşi să calculeze şi cam când opinia publică din România se va revolta, făcând încă o dată să explodeze mămăliga, tot la Timişoara.

Se mai invocă dovezile insuficiente. Dacă doar moartea sau naşterea unui copil conceput în incest reprezintă suficienţa, atunci da, Nicoleta Luca poate să doarmă liniştită noaptea, pentru că încă nu s-a ajuns la aşa ceva. Încă.

Înclin şi eu să cred ca fata este totuşi vinovată. Vinovată ca în scrisoarea pe care o publică Georgeta Petrovici nu se regăsesc câteva cuvinte cheie, care ar fi făcut-o pe procuroarea care a citit dosarul în diagonală să se gândească de două ori: Jean Monnet, parlamentar, deputat, ministru sau măcar cămătar sau recuperator. Sau poate că fata este absolvită de vină, pentru că în declaraţia sa tatăl incestuos a avut grijă să scrie că este "ministrul de interne al familiei sale".

În concluzie, cred din ce în ce mai puţin într-o justiţie corectă, câtă vreme nimeni nu poate fi tras la răspundere. De aceea nu voi face acum un apel la corectitudine, ci la "conservare". Moare jurnalismul de investigaţii în România. Jurnalişti precum Georgeta Petrovici, care se implică, care practică profesia asta fiindcă vor ei să facă lumină sunt în plină extincţie. Ajutaţi-o pe Georgeta Petrovici şi pe semenii ei să nu ajungă să scrie despre piţipoance şi cocalari! Despre dive inexistente. Despre macho-mani de mahala. Ajutaţi România să devină un organism responsabil! Făceţi-ne să ne înfiorăm la ideea că în locul Monicăi, fata de 17 ani violată de un tată dement ar fi putut fi copilul nostru şi nu să răsuflăm uşuraţi că am scăpat de tragedie. Să ne umfle şi pe noi plânsul ca pe Bono când a avut de cântat în "Do they know it's Christmas?" versul 'Well, tonight, thank God it's them, instead of you!'...

Prietenii ţi-i alegi singuri, şoferii ţi-i dă cel de sus

După cum am mai sugerat, am totuşi o fobie: de şoferi. De oamenii aceia pe care trebuie să îi accepţi şi în mâna cărora stă soarta ta, cu bune şi rele. Cu alte cuvinte, am oroare de momentul în care ar trebui să îi răspund lui BebeBebe la întrebarea: vii devreme azi. Pentru că din suflet aş putea să îi spun DA, însă practic, conjunctura mă obligă să îi dau răspunsuri de genul: dacă totul merge ok cu şoferul. Sunt câţiva astfel de oameni pe care îi iubesc şi astăzi, dar nu despre ei voi vorbi acum, ci despre cei lângă care stau mereu cu frică. Nu toţi aceştia conduc riscant, asta, câta vreme e făcută cu stăpânire de sine nici nu mă supără, o parte dintre ei mai şi vorbesc, şi asta mă exasperează. Astăzi aş vrea să îmi aplec atenţia asupra celui numit: Moş Crăciun, care, paradoxal de Crăciun nu îmi tulbură sărbătorile, în schimb îmi tulbură toate celelalte sărbători de până atunci.

Moş Crăciun are câteva clişee, mai degrabă ticuri, de care nu poate în ruptul capului să se dezbare. Două dintre acestea sunt de natură secsuală, acum nu vă aşteptaţi că îşi strecoară, atât cât poate de schimbător mâna pe bulanul meu. Nu. Face altceva. De pildă, după ce într-un târziu porneşte din loc, după ce în prealabil îşi setase 20 minute gps-ul chiar daca ar fi trebuit să ajungă doar până la colţ, pentru că, citez: "e important info traficul" scoate prima maximă. Când vocea feminină de pe gps - pe care domnia sa a botezat-o Nataliţa, după o cunoştinţă din trecut, culmea, cu care, deşi era o femeie frumoasă nu a avut nici o fericire secsuală - spune: luaţi-o la stânga! Moş Crăciun se dezlănţuie. "Te iau Nătăliţo şi la stânga şi la dreapta, în toate direcţiile!" Imaginaţi-vă asta de fiecare dată când porneşte gps-ul... Cred că e vorba de stimularea unui anumit nerv.

Cea de-a doua replică devenită celebră, pe care o ştiam mult mai demult, dar pe care o aud zilnic, cu o frecvenţă uluitoare este "asta calcă nu fute !" Şi aici sunt precis că e vorba tot de un nerv, nu departe de cel dintâi enumerat, pentru că nu dă semne să răspundă la niciun fel de tratament. În orice caz, rugăminţile de genul: "Domnul Moş Crăciun, vă rog să vorbiţi civilizat", motivate prezenţa uneori şi a altora în maşină se lovesc de un zid.

Acum mă întreb dacă trec eu printr-o fază sensibilă, de mă supără chestiile ăstea. Mă supără, dar îmi trec. Mai grav este altceva. Dimineaţă, conducându-mi singur maşina am avut la un moment dat tendinţa de a-i strica unei domnişoare de pe trecerea de pietoni textul cu călcatul din repertoriul lui Moş Crăciun. Începe să îmi fie frică chiar şi de mine...

miercuri, noiembrie 23, 2011

Întrebări de coşmar pentru angajări în câmpul muncii din România

Citesc aici despre întrebările de coşmar de la Google. Mă sperie faptul că există cineva pe lumea asta care se gândeşte să formuleze astfel de chestii, nu de alta, dar dacă există unul singur cu o astfel de imaginaţie, cu siguranţă că nu e doar unul singur, celălalt fiind EU.

"Gigantul american Google a renunţat la întrebările "de coşmar" pe care le punea la interviurile de angajare, conform declaraţiilor lui Gayle Laakman, fost agent de recrutări în cadrul companiei, scrie Business Insider. Site-ul a întocmit o listă cu cele mai ciudate 15 întrebări puse în cadrul procesului de angajare la Google de care cei care vor să se angajeze nu trebuie să se mai teamă.

Iată câteva dintre întrebările de coşmar:

Câte mingi de golf încap într-un autobuz şcolar? (pentru postul de product manager)

Câţi bani ar trebui să cereţi pentru a spăla toate geamurile din Seattle? (pentru postul de product manager)

Într-o ţară în care oamenii vor doar băieţi, familiile continuă să aducă pe lume copii până când unul dintre ei este băiat. Dacă se naşte o fată vor concepe încă un copil. Dacă vor avea un băiat se opresc. Care este raportul băieţi/fete în această ţară? (pentru postul de product manager)

Realizaţi un plan de evacuare pentru oraşul San Francisco (pentru postul de product manager)

De ce sunt gurile de canal rotunde? (pentru postul de inginer de software)

Câţi acordori de piane sunt în întreaga lume? (pentru postul de product manager)

De câte ori pe zi se suprapun limbile unui ceas? (pentru postul de product manager)

Explicaţi semnificaţia expresiei "dead beef". (pentru postul de inginer de software) "


Am şi eu câteva şi le voi expune mai jos:
1. Care este durata medie a unei secvenţe porno integrale cu Anca Pandrea şi Iurie Darie? (pentru postul de şef de tură la Exploatarea Minieră de la Roşia Montana)
2. Câtor copii le-ar fi putut da viaţă Adriana Iliescu, dacă ar fi fost măritată cu Titus Steel? (pentru postul de asistent planning familiar).
3. Câte maieuri albe are în dressing Costin Mărculescu (pentru postul de tâmplar-clarvăzător)
4. Explicaţi diferenţa dintre expresiile: pile şi termopile (pentru postul de broker anagajări)
5. Aveţi două surori: Raluca şi Denisa, cu aceleaşi dimensiuni şi aspect de piţipoance - femei de consum pe centura încă nedată în folosinţă din jurul Ţicleniului. Una dintre ele însă, este puţin mai grea doar pe moment. Cum puteţi găsi care dintre ele va fi în viitor mai uşoară, fără a folosi un test de sarcină? (pentru postul de dublură VIP - Dr. Ciomu în viitorul clip al Adrianei Rouge)

Canisă sau adăpost, tot un drac dacă eşti prost!

Aseară încă o mostră de civism românesc cu protestatarii împotriva legii eutanasierii, din parlament. Mă aşteptam la mai multă jale românească şi patetism mioritic, la doine spontane bobiţăăăăăă, bobiţăăăăă ce ţi-au făcut mamă oamenii răi, nuţica lu mămica, ce ne facem mamăăăă, nu mai prinzi crăciunu tarzaneee, ochişorii tăi sau ce dor o să ne fie de tine puşaaaaaaaaaaaa. Cu un temperament uşor spartan am văzut amazoane vulcanice şi seniori placizi care aveau ceva de zis şi civismul acesta m-a dat pe spate.


Şi a venit momentul religios românesc, când mai ales un străin ar fi înţeles foarte bine relaţia complexă prin care românul se raportează la divinitate. O tăntică, în sughiţuri şi cu lacrimi de croco striga: "ce criminali, cum e posibil să îi omoare, că e postul Crăciunului, nenorociţii dracului!" Dincolo de râsul meu spontan, lipsit de zăgazuri, chestia asta mi-a dat de gândit. E concurenţă domne şi în sferele înalte, poate că o concurenţă mai dură decât am crede mulţi dintre noi. Adică domnul îţi pune un sechestru pe comportament, tu dacă îl încalci poţi să o faci, dar deja eşti legitimat în tabăra adversă. Ceea ce pentru noi, românii nu pare a fi un pericol, pentru că până la urmă dracu sau dumnezeu, tot superiori ne sunt. Prin urmare, imprecaţia cu pricina încetează să mai fie nocivă sau să mai emane vreun conţinut apotropaic. Pur şi simplu ni se comunică că nu jucăm pentru F.C. Raiu, ci pentru F.C. Infernul S.R.L. Fireşte că în profunzime nu e bine, dar asta până la o analiză mai atentă. Iei foaia de joc şi citeşti. Messi, Ronaldinho, Beckham, Alexa, Bozo, Cantona, Gascoigne, Mutu. La F.C. Infernu... Gata, joc cu ăştia, măcar că îl talonez pe Bănel care o vâră în aţele propriei porţi. Şi până la urmă Crăciunul vine pentru toţi. Chiar dacă simbolic pe alocuri.

marți, noiembrie 22, 2011

The Trinity Killers - sleeping with chips, featuring Bambi şi 28 de câini... şi Oana Roman pe final

Mi-a trecut prin cap o imagine şi uite, nu mai pot să scap de ea. Este vorba despre o fantezie mai veche, legată de cum dorm vedetele şi nu numai. Cum o dormi Denisa şi Raluca, de la Bambi, în ce poziţie, cu ce gadget (dacă au aşa ceva) şi cu ce vestimentaţie? Preferabil ar fi să aibă, pentru că altfel nu mai au nici un farmec, două tute goale. Asta cică ar fi fantezia mea. Akritura are altele cu: Gheorghe Zamfir, Dan Puric şi Tudor Gheorghe - (în ordinea asta) trei generaţii de bărbaţi cu harfă la cap - Sfânta Trinitate: tata, fiu, sfântu dus. The Trinity Killers. Cică: oare care doarme la perete? Eu sunt curios care doarme între ei? Până la urmă cred că sunt curios şi care dintre ei doarme şi care nu. Indiferent de fanteziile pur masculine ale Akriturii, o întrebare este comună: bumbac sau saten? Sau poate flauşel? De aici poţi duce fantezia mai departe, şi să te întrebi cum fac oamenii ăştia toţi când visează, dar să nu deviem de la subiect.



Citesc aici că, citez:“Mânâncă cu mine şi dorm în pat cu mine. Nu sunt stăpânul lor, sunt tatăl lor”, ne-a mai spus naistul de origine română. "Exact cum v-am spus eu, Gheorghe Zamfir, prima generaţia împătată. Cred că am uitat să vă spun că vorbea despre nişte câini pe care i-a pripăşit în jurul casei: "Până astăzi am 28 de căţei în curte." Permiteţi-mi acum să am o altă fantezie, dincolo de cea a Akriturii, care nu include cei 28 de câini şi anume fantezia dormitului lângă chipuri. Printre cele 28 de chipuri cu care Zamfir doarme în pat. Vă daţi seama că acesta poate fi trackuit la orice oră din zi şi din noapte? Oare nu cumva chestia asta cu câinii în pat ascunde ceva mai profund, cum ar fi un reality show pe care îl face maestrul, şi pentru a nu plăti impozit s-a înconjurat de câini?


Şi uite-aşa, de la una ajung la alta. Oare cum arată Oana Roman dormind? Printre chipsuri de pildă. Printre chipsurile revărsate din 28 de pungi. Cu smântână şi usturoi, cu chili, cu brânză şi cu slănină afumată. Şi cu pui la rotisor, de ce nu? Îmi imaginez ceva gen American Beauty, doar că din tavan cad cipsuri.


Avertisment pentru băieţii şi fetele de la Tabu. În cazul unui pictorial vă înfiinţaţi cu caşcavalul la Vasile în poartă!

Un prieten mai găseşti, însă un câine greu

După o îndelungată sclavie a negrului şi a femeii, iată a venit şi vremea în care vom sclavagi câinii. Câinii fără stăpân, fireşte. După care, vor veni ani frumoşi, în care câinii se vor bucura fără măsură de drepturile care acum le sunt înstrăinate. Aşa s-a întâmplat şi cu negrii şi cu femeile... Probabil că în nomenclator va apărea jobul intitulat bouncing hunter, un amestec polifuncţional de detectiv particular, ulterior torţionar şi în cele din urmă hingher. E bine că se deschid noi locuri de muncă. Îmi imaginez că este vorba despre cineva care se infiltrează în cartiere, sub mai multe aspecte fizice: copil (orice meserie este bine să o înveţi de mic), adolescent de tip bully, domn îmbrăcat calitativ aşteptând tramvaiul, aurolac-boschetar, bătrân/bătrână pe bancă mâncând un covrig sau lucrător la cablu. Omul îşi face notiţe după care trage concluzia: câine fără stăpân, şo pă iel. E bine într-un fel pentru bătrânii din cartiere, pentru că mai are cine să le care şi lor o pâine, un lapte, să le ia un ziar sau un pachet de ţigări. E posibil să fie şi câteva babe perverse care să profite de lucrătorul din proximitate, dar cel mai sănătos pentru naţia noastră ar fi să le ignorăm.




Sunt atenţionat că nu merge aşa, de ce am merita norocul de a avea un aghiotant la fiecare cvartal de bloc. Nu. Câinele e ridicat de un hingher, şi dus la adăpost. Acolo, dacă în răstimp de nu ştiu câte zile nimeni nu îl revendică, ţac-pac, capul pe eşafod sau capul la pungă. Acum să luăm situaţia că se întâmplă să îmi fugă câinele, şi nu am timp să îl caut la adăpost în termenul acela. Şi mi-l omoară. Ce mai pot face? Vin cu scutire de la şefu, cum că am fost "în misiune"? Nu pre... Aici sper să intervină gherila urbană, formată din "oamenii de nerând", pentru că aşa am citit azi, că "majoritatea oamenilor de rând sunt de acord cu eutanasierea bietelor animale" şi să revendice bietele animale. Să se ducă pe rând pensionarii la întâmplare, în adăposturi "măi bobiţă măi, păi cine te-a pus să scapi din lesă" şi hap se ia câinele acasă. Fiind mulţi, diverşi şi prin rotaţie, hingherii nu se vor prinde. La un anumit interval de timp, se travestesc, pentru a bate şi mai puţin la ochi, oricum în intervalul ăsta numărul voluntarilor va creşte, pentru că, certamente, românul este a dog person.


Şi uite aşa, această nouă lege care prevede eutanasierea câinilor fără stăpân poate deveni un neverending story...

Cultură prin combaterea inculturii - cea mai nouă directivă CNA

Vineri, 18 noiembrie 2011 CNA s-a autosesizat urmare a unui articol din presă din care reieşea că în momentul de faţă nu ai ce discuta cu un fotbalist român mai mult de zace minute. Prin urmare, ieri a fost amendată Legea 1314 - Cultură prin combaterea inculturii "susţinerea culturii româneşti prin interdicţia prezenţei fotbaliştilor români în cluburi, baruri, cămine culturale şi alte locaşuri de desfrâu". Pentru păstrarea licenţelor, proprietarii au hotărât astăzi în unanimitate să instituie un filtru sever la intrare.


Deocamdată se vehiculează trei teste eliminatorii, în urma cărora doar cei care le vor absolvi vor avea dreptul să intre în club şi să se bucure de ofertele pierzaniei.


Primul test va consta în jonglarea cu capul, posteriorul sau ţinerea pe picior a unei mingi Puna, pe care bouncer-ul de serviciu o va pune la dispoziţia bărbaţilor care îşi vor manifesta dorinţa de a intra în club. La mai mult de 3 mingi ţinute în aer, clientul va fi respins şi trimis acasă cu un upercut puternic în tâmpla dreapta, aplicat ingenios de paznic, prin intermediul unui box.

Cel de-al doilea test eliminatoriu va consta într-un mini test mini grilă. Clienţii vor trebui să bifeze căsuţa potrivită întrebării: Alina Plugaru este: un om politic român sau un pornostar. Cei care vor alege prima variantă vor avea dreptul să fie supuşi şi celui de-al treilea test, drept bonus fiind înscrişi din oficiu în partidul pe care aceasta urmează să îl înfiinţeze.


Cel de-al treilea test eliminatoriu şi ultimul va consta tot într-un mini test grilă. De data aceasta clienţii vor bifa casuţa corectă la întrebarea: Ce este Lia Manoliu? O femeia sau un stadion. Cei care vor alege ultima variantă, deşi s-au calificat până acum vor primi un pahar de apă plată, pentru efort şi o punguţă de droguri uşoare, pentru a face mai uşor drumul către casă.


Ceilalţi vor putea astfel accede în club, unde vor afla mai multe despre Alina Plugaru şi celelalte membre de partid, chiar de la acestea în persoană.

Jan Mone, Jan Mone viitorul ţării e!

Pentru cei care nu ştiu, am absolvit un liceu care astăzi este implicat într-un mare scandal: cu minore, cu secs anal, cu viol şi cu destul alcool. Jean Monnet. Pe vremea mea se numea, banal, Industrial 32. Fost Mate-Fizică 2 şi 24. Gurile rele ziceau că e liceu de nomenclaturişti. Nimic mai fals! Poate fusese în anii 60-70, rivalizând fratricid cu Liceul Caragiale. Al meu îl adăpostea pe Nicu Ceauşescu, Caragiale pe Valentin. Alături de aceştia, protipendada îşi trimitea odraslele în funcţie de proximitatea liceului: Primăverii la noi, Dorobanţiul la ei. În anii 70-80 situaţia s-a schimbat, în principal datorită urbanizării. La Industrial 32 erau daţi în principal copiii celor care recent începuseră să colonizeze Otopeniul şi Băneasa, copiii celor care lucrau în proaspăt exploatabilele industrii ale locului. Aşa se face că am fost coleg cu Şumudică, pe vremea aceea habar neavând că mai târziu voi ajunge să îl adulez. Şi nu numai. De fapt ar fi trebuit să fiu coleg la Caragiale cu Vlase (ZOB) sau cu Bogdan Suceavă (matematician şi important scriitor - cu care acum câţiva ani m-am întâlnit la un Târg de Carte şi ne-am uitat unul la altul ca la deja vu). Deşi nu am fost colegi de liceu, am jucat destul fotbal la depou şi am şi băut ceva beri la Primăvara. Nu am ajuns la Caragiale pentru că alor mei li s-a părut important să învăţ la Industrial 32, unde erau profesori, zic ei, mai buni. Nu puteţi spune că acesta nu era un criteriu. Astăzi se dau copiii la Jean Monnet pentru că acolo sunt şi alţii de "familie bună". Pe vremea mea era important ca îi aveam la Sport pe Penea şi Predescu, la Fizică pe Vasile Fălie (o catastrofă de profesor, însă autor de manuale de fizică), directoare şi dirigintă pe Mănăilă (autoare de manuale de matematică o femeie senzaţională - genul acela care nu te umileşte public pentru că nu ai cap de matematician şi complimentele şi mulţumirea sper eu că i l-am întors când, la petrecerea de BAC, deşi ieşise la pensie a fost adusă cu forţa, de acasă, de mine şi de Marius (cine ştie cunoaşte), cei mai slabi "matematicieni" ai clasei - cei buni uitaseră de ea!!!), pe Stanca Chesaru la română - care mi-a fost şi dirigintă şi care a dat dovadă de o lipsă totală de delicateţe atunci când mi-a spus, sever: "măi băiete, dacă dai la medicină ai să pici!" Şi aşa a şi fost. Ulterior am sunat-o, noaptea târziu să îi comunic că am intrat... la Filologie. Pe Doris Bunaciu la Engleză, pe Vlad Nistor la Istorie şi tot aşa...


Sigur, existau şi fiii sau fiicele unor importanţi oameni de partid, niciodată însă nu a existat vreo sciziune între noi, vulgul şi aceştia. Eram prieteni la cataramă, împărţeam tot ce aveam, poşteam ţigările în spatele sălii de sport iar când apărea câte o casetă video o împărţeau cu toată lumea, de ajungea biata bandă într-un târziu vai de mama ei. Rar epata careva, ba mai mult, toamna, când se strângeau castanele noi eram primii care începeam bombardele cu castane în curtea lui Ceauşescu, de alături, de eram aduşi de urechi de soldaţi, şi "depozitaţi" în secretariat, unde Mija ne confisca cravatele şi ne ameninţa că fără părinţi, a doua zi nu le mai recuperăm. Şi a doua zi veneam cu cravate noi, fără părinţi. Că slavă domnului, cravate, epoleţi şi trese tot erau de vânzare.


Ideea este însă că s-au pierdut valorile. Astăzi nu îţi mai dai copilul la Jean Monnet pentru profesori, dovadă şi "dascălii" care au provocat acest scandal cu alcool şi secs. Să fie oare un blestem latent al lui Monnet, cel care s-a născut "în Cologne"? A blestemat liceul care îi va purta numele să fie bântuit de scandaluri pe bază de alcool. Probabil însă că pentru profesori dă bine să spună: predau la Jan Mone, ca şi cum ar spune, cu nonşalanţă şi mândrie că noaptea trecută au fost la o petrecere unde le-a cântat Jan de la Craiova.

luni, noiembrie 21, 2011

Radu Alexandru, un ”cațavencu” numai bun de Cancan

Au trecut ceva ani de când aveam ocazia să dau la tot pasul de tineri complexați însă cu mințile incandescente, dornici ca prin actul lor creaționist să șteargă cu cei vechi și să se impună ei ca forță motrice. Pamfletari de felul lor, aceștia nu înțelegeau un lucru elementar, că pamfletul se scrie destins, cu zâmbetul pe buze. Când emani vitriol zămislești fără voia ta puroi. Pentru că nu se poate altfel. Și mai e ceva, oricât ai fi tu de pamfletar nu ai voie să nu îți iubești eroii. Ca să îi ”persiflezi” trebuie să te apleci asupra lor, nu să te ridici pe Intercontinental și să verși o găleată de lături. Ca să nu zic că sunt șanse mari de tot ca până jos concentrația să se disipeze și până la urmă să îl pătezi pe tac-tu pe reverul cămășii. Ești scos în șuturi și dus așa până acasă. Jenant.
Astăzi am dat peste încă un astfel de muc, muc cel mai mic, clar, care ”persiflează” la Cațavencii. Mă jur că până astăzi ziarul ăsta era pentru mine un reper. Astăzi încep să îmi pun întrebări, cu privire la libertățile de care ”seniorii” îi lasă pe pițifelnici să se bucure. Un astfel de pițifelnic este Radu Alexandru care scrie aici un soi de pamflet, în viziunea sa, intitulat: ”Sergiu Nicolaescu, o legendă vie, momentan”. Mai înainte de a ajunge la Nicolaescu, Radu Alexandru, puștiul cu praștia la betelia pantalonilor atuncă câte o piatră în geamurile din calea sa. Pentru a ne explica lipsa totală a estetismului în filmele lui Nicolaescu, face o trimitere de rânduri bune la Chirilov: Critica de film bănuiesc că e o chestie inventată de tipii gay, ca subiect de conversaţie în timp ce şi-o trag. Că în asemenea demers trebuie să faci conversaţie ca să-ţi păcăleşti creierul, că dacă începi să te gîndeşti raţional la faptul că ori eşti în cîrca unui bărbat, ori e un bărbat în cîrca ta, ţi se taie. Aşa că mai bine dai din fese şi te gîndeşti la filme. Dar nu trebuie să fi fost familiarizat cu penisul lui Mihai Chirilov ca să recunoşti că absolut toate filmele lui Sergiu Nicolaescu au fost extraordinar de proaste.” Dar de ce? Dincolo de faptul că este un foarte bun critic de fillm, ce vină are Chirilov? Pur și simplu Radu Alexandru avea o piatră de aruncat și nu știa ce să facă cu ea. Așa că poc, în geamul unui gay. Când tocmai mă așteptam să spargă la rând geamurile unui politician, și ale unei femei pierdute, fără nici o îndoială, Radu Alexandru intră în materia fierbinte. ”Mai proaste decît filmele de pe YouTube cu drogaţi care se scobesc în nas. Dacă nu eşti de acord cu asta înseamnă doar că ai peste 35 de ani, ai trăit în perioada în care se băgau pe gît cu forţa filme româneşti şi eşti doar nostalgic. Dar şi fiica lui Fritzl probabil se gîndeşte cu nostalgie că în beci nu bătea vîntul şi uneori, aşa, îi e dor puţin de o bătaie cu finalizare în viol. Nostalgia traumatizatului nu se pune.” Acum, și nu din solidaritate cu Mihai Chirilov, aș vrea să îi atrag atenția lui Radu Alexandru că am și eu un geam, numai bun de spart.

Am peste 35 de ani, am trăit în perioada când se băgau cu forța filme românești, însă foarte rar Osânda, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Mihai Viteazul, Întâlnirea sau Ciuleandra și din când filmele cu Comisarul Moldovan. Poate că sunt nostalgic, în măsura în care mă mai apucă dorul de Tarkovsky, de Eastwood, de Sergio Leone, de Kieslowsky sau de Truffaut. Să îl reduci la absurd pe Nicolaescu alături de întreaga sa operă este echivalentul așezării delicate a ștreangului în jurul gâtului. Radu Alexandru nici măcar nu e consecvent, pentru că la un moment dat, simțind parcă gheața crăpându-i sub picioare vorbește numai de ultimele filme nicolaesciene. Oricum nu mai poate drege busuiocul.

Iar ultimul geam spart este poate și cel mai dureros. Momentul când Radu Alexandru se simte important, și mândru că este încă viu, în comparație cu Sergiu Nicolaescu, cel care poate mâine va întinde bocancii. Nedreaptă raportare. Și inegală. Dureroasă. Să te lauzi că ești mai lucid și mai tânăr decât Nicolaescu. Radu Alexandru, ești mai tânăr și decât Eastwood, și lui îi dorești să moară, sau filmele cu Dirty Harry ale bătrânului Clint ți se par de un estetism eminamente fukuyamic? ”Deja are 81 de ani. Nu cred că prinde premiera. Mă bucur însă că am apucat să scriu textul ăsta cît e viu. Că nu e frumos să critici morţii.” În final, am să declar că mi-e scârbă. De Radu Alexandru și de lejeritatea cu care calcă pe trecut. Pe ”legenda Nicolaescu” la înălțimea căruia nu se va ridica niciodată. Nu știu dacă prin film, dar prin pamflet cu siguranță NU.

Multe dintre multele filme ale lui Nicolaescu sunt proaste, puerile, ireale, false etc. Pentru cele câteva însă pe care le-am enumerat la un moment dat însă, pot oricând să depun mărturie că vor rămâne în timp. Și nu sunt critic de film, pentru că ar însemna ca, conform silogismului lui Radu Alexandru să fiu gay, și dacă aș fi gay sigur nu aș fi critic de film, pentru că nu vreau să impun nimănui punctul meu de vedere. De multe ori fac tot posibilul nici să nu îl scot la iveală. De data asta am făcut-o pentru că atacul lui Radu Alexandru este toxic. Și neîntemeiat.

Fă-te frate cu francezu' până treci Dâmboviţa!

V-aţi întrebat vreodată practic ce înseamnă termenul de "francofon"? De pildă eu, credeţi că sunt francofon, anglofon sau ungarofon, şi cum v-aţi dat seama? Dacă ar fi să vă răspund tot eu la întrebare v-aş spune în felul următor: sunt francofon pentru că România e francofonă, anglofon pentru că de mic m-am raportat la limba şi cultura engleză şi ungarofon pentru că de aproape douăzeci de ani asta este, pe lângă cultura română cealaltă cultură care îmi este deosebit de familiară, prin proximitatea ei. Rămâne că francofonia asta este un fel de moştenire, ca părul creţ sau părul de pe piept, sau mă rog, nu are rost să insist. Francofonia este un soi de miez, cu o importanţă majoră pentru români, miez care însă stă de cele mai multe ori ascuns. De exemplu, într-o mulţime cosmopolită e bine să nu anunţi că eşti român. Fă-te că eşti chinez. Aşa vei avea ocazia să îi surprinzi şi să îi şi înţelegi pe francezi atunci când îi bârfesc pe ceilalţi. BebeBebe de pildă povestea că la un congres s-a trezit râzând de măscările debitate de nişte francezi. Aceştia au întrebat-o de unde e, a zis, după care francezii au renunţat să mai vorbească între ei. Dacă zicea că e din Finlanda probabil că francezii ar fi considerat-o dereglată psihic şi ar fi continuat să vorbească între ei, dar aşa, din România, lucrurile deveneau clare şi pentru ei. Me biensiur vus e francofona! Nes pa? Bas pa.

Ducem francofonia după noi, la bine sau la greu şi la nevoie o scoatem la înaintare, nu că ne-ar ajuta prea tare. Ca domnul din imagine, pe care francofonia pare să îl salte în înalta societate. De acolo de sus o să spuneţi că riscul de poc la cădere este mult mai mare. După cum vedeţi nu e aşa. La nevoie, domnul scoate arsenalul nostru colocvial şi echilibrează situaţia. Ca tot românul, lucrăm cu cleştele, cu dalta, ciocanul, ciocanul de lipit chiar, dar la nevoie folosim sârma. Iar un hai sictir, la nevoie se poate dovedi mai util chiar şi decât o sârmă.


Enjoy.



Demi Moore e bisexuală, mai multe aflaţi la vară

Aşadar aflăm din presa noastră minunată că Demi Moore ar fi bisexuală. Uau, asta da veste. Vă imaginaţi ce megascandal ar stârni un titlu de genul: "Liviu Vârciu e bisexual? Adelina nu îi era suficientă." Sau: "Mircea Dinescu este gurmand. Meniul nu îi era suficient." Sau: "Bănel Nicoliţă este antistelist. Golurile în poarta adversă nu îi erau suficiente." Până la proba contrarie, toate aceste speculaţii pot fi tratate drept adevăruri. Că Vârciu era beat, sau că doar s-a pupat cu un bărbat, că Mircea Dinescu a avut un moment de foame intensă şi a devalizat frigiderul, că Bănel Nicoliţă a greşit şi el, ca tot omul, lucrurile ăstea nu interesează pe nimeni, câtă vreme avem câte un sinonim pentru fiecare "abatere" şi încercăm să arătăm lumii ce bagaj bogat de cuvinte şi impresii avem, noi, ziariştii români actuali. Oricum, părerea mea este că acestea sunt adevăruri pe care nu le vom afla niciodată, şi poate că e mai bine aşa. Un echivoc bine conservat este o reţetă a succesului.


Cei de la GSP au găsit o reţetă mai bună de conservare, care probabil i-ar face invidioşi şi pe egiptenii care au căutat fără prea multe şanse de izbândă tertipuri fel de fel pentru a nu dezvălui cum îi îmbălsămau ei pe faraoni. Oamenii de la GSP bagă titlul şi atât. Nici un fel de detaliu adiţional. Adică ne dau prilej de frământare, ştiut fiind faptul că un creier liniştit şi fără griji este un creier periculos. Probabil că mâine vom afla că şi Gigi Becali este vampir. Sau că Lis Viorel este extraterestru.


La mai mare, băieţi!

vineri, noiembrie 18, 2011

Trece, rece, regimentul zece

După multă vreme, revin asupra poetului meu de suflet, Aurel Botezan şi asupra volumului său de lirică, intitulat simplu, Poezii. De data asta vreau să vă supun atenţiei un poem pe cât de simplu pe atât de profund: "Ignorare". După mine, figura predominantă este "rece", deşi frigul nu rezultă din poem. Este clar o poezie scrisă după modelul "tu rămâi la toate rece", sau o reprezentaţie poetică a sintagmei: "îmi bat gura de pomană". De asemenea nu îmi poate scăpa nici imaginea deşertăciunii, eterne şi supreme. În concluzie, domnul Aurel Botezan ne transmite că putem face orice pe lumea asta până obosim. După aia natura îşi intră în drepturi.


De remarcat de asemenea că finalul poeziei este unul deschis,dovadă virgula de la sfârşit. Poate că ar trebui să îi scriu lui Botezan şi să îl întreb cam pe când partea a doua a poeziei, mai ales că au trecut 51 de ani de când a scris-o şi, paradoxal, în loc să îngheţ de frig ard de nerăbdare să aflu epilogul.

"Ridice vântul valuri

Cât munţii, pân la cer,

Că-odată oboseşte

Şi-atunci şi ele pier,"

(Ignorare, 1960)

Căpuşa odată intrată, foloseşte gura toată!

Dragii mei, dimineaţă, la cafea, printre multe virale, printre care şi vreo două absolut minunate dar pe care nu vi le mai semnalez aici pentru că sunt convins că le ştiţi - e vorba despre filmări de arhivă cu cuvântările Anei Pauker, respectiv Vasile Luca - am dat peste această bijuterie de umor pilipinez (pentru cei care nu ştiau, nici eu nu ştiam până nu m-a luminat doamna, pilipinezii ăştia nu pot pronunţa sunetul F, de aici şi comicul de situaţie când îi pui să înjure în engleză: "Puck you, puck you!" Nu veţi înţelege nici voi mare lucru, cum nici eu nu am înţeles, dar terapia pe care o propune acest filmuleţ este aceea de a ne retrăi copilăria. Ca şi în copilărie, şi acum ne putem imagina orice din ceea ce nu înţelegem, devenind pentru câteva clipe scenarişti.



Eu de pildă la început am înţeles că domnul în cauză face mişto de doamna în poziţie ciuci pe considerentul: hohoho, găino! (hen, hen). Evident că ea se simte jignită şi aruncă în dumnealui cu plosca. Probabil pentru că îi arată peştele, pe car enu are de gând să i-l dea... După care tatonări, ălea-ălea, ca între tinerii porumbei - probabil că dacă ar fi făcut-o găină porumbel nu s-ar fi supărat atât de tare - şi apare şi geniul rău, dar dumneaei nu cedează. În final este căpuşată, iar dumnealui, ca un iubit destoinic, sare să o ajute. O muşcă când de fund, când de căpuşă, în hohotele de râs, stimulate prin scărpinări pe burtă ale personajului malefic, care este foarte posibil nici să nu existe şi să fie pur şi simplu o metaforă. Vindecată de căpuşă dumneaei şi dumnealui petrec fericiţi ceasurile nopţii. Urmăriţi pe la minutul 5 interpretarea actoricească a dumneaei, demnă de Shakespeare[










Ce părere aveţi de umorul din filmuleţ. Nu vi se pare că parcă nouă, europenilor, ceva a început să ne lipsească? Şi atunci dumnezeu l-a inventat pe Bendeac. Sau poate nu dumnezeu...

joi, noiembrie 17, 2011

Brigada Diverse stă să verse - partea a IV-a

Sergiu Nicolaescu este pe cale să mai câştige un proiect la CNC, este vorba despre ecranizarea părţii a patra din seria B.D., de această dacă cu un scenariu ancorat în realitatea imediată. Este vorba despre aşa-numitul "Brigada Diverse stă să verse", un lung metraj care va surprinde culisele dar şi deznodământul "cazului violului tinerei eleve a liceului Jan Mannet". Incitat de acest caz, Nicolaescu a dorit să distribuie în rolurile principale doi veterani ai scenei româneşti: Iurie Darie în rolul "profu de sport" şi Anca Pandrea în rolul "obraznica şi treningul ei Puna". Din culise aflăm însă că alţi actori au refuzat aceste roluri, pe motivul că anumite "figuri" le-ar fi viciat imaginea publică, cum ar fi fost o secvenţă în care eleva ar fi trebuit să facă şpagatul, goală, pe două balerci de vin. Anca Pandrea a răspuns prezent, declarând că un astfel de rol o va solicita la maxim. De cealaltă parte, Iurie Darie a condiţionat prezenţa sa de aceea a hainelor, fiind de acord să participe la filmări doar dacă va umbla îmbrăcat doar cel mult 5% din film. Prin urmare, se pare că singurele secvenţe cu Iura îmbrăcat vor fi pe generic, mai concret în secvenţa când acesta intră în cameră cu eleva, pentru a se dezbrăca. Secvenţele de exterior (Iura participând doar in-house, de fapt in-bed), în care personajul "profu" va fi îmbrăcat vor fi filmate cu dublura lui Iura, un alt veteran, cu perucă de această dată, Ion Dichiseanu (zis pe nedrept "Dicky"). Şi acesta a introdus în contract o clauză, aceea de a fi filmat doar cu cămaşa descheiată la piept...


Din surse oficiale mai aflăm că rolul mamei profului de sport i-a fost propus debutantei în actorie Adriana Iliescu, mama eroină a României, încântată de provocare. Aceasta a declarat că "pe lângă Lizica, fetiţa mea, să am al doilea copil, un băieţel, pe Iura îmi vine mănuşă. Mai greu va fi la alăptat, mai ales că nici pentru Lizica nu am avut suficient lapte." De asemenea, în viziunea regizorală a lui Nicolaescu, vor apărea şi două personaje fantastice, doi îngeri de sexe diferite şi totuşi atât de apropiate. Aceştia vor fi interpretaţi de Irina Loghin, zisă şi Măicuţa şi de Fuego, zis în mai multe feluri. Rolul acestora va fi să îi sfătuiască pe Iura şi pe soţia sa Anca-Panca în momentele cheie ale acţiunii.


Dublajul va fi asigurat în momentele erotice de către Irina Nistor (vocea Ancăi Pandrea) şi de Fuego (vocea lui Iura), în celelalte momente de către Sergiu Nicolaescu însuşi, atât în rol masculin cât şi feminin.


Finalul filmului va produce o surpriză de zile mari, regizorul contând mult pe acest aspect, mai ales în ceea ce priveşte prezenţa tineretului în sală. Se pare că acest deznodământ este legat direct de prezenţa în distribuţie a lui Florin Piersic, rolul acestuia însă rămânând încă secret.

Brigada Diverse stă să verse se bucură deja de interesul marelui public din România şi nu numai, făcând chiar ca adevăratul caz în sine să nu mai prezinte interes.

Am mai găsit un turnător, ce facem acum cu el? - Astăzi Nea Beni.

Îmi amintesc de anii 90 în România, când se declanşase paranoia cu manelele. Toţi intelectualii, de cel mai lucid până la cel mai snob şi preţios s-au grăbit să condamne genul şi să îi bălăcărească pe manelişti. Începuse un fel de vânătoare de vrăjitoare şi unul dintre protdrapelele curentului era regretatul Pruteanu. La ce s-a ajuns? La o schizmă. Maneliştii, băieţi cu simţul banului au pus mână de la mână şi au pus-o de posturi TV, de nişă. Publicul iarăşi a pus botul şi a continuat să asculte manele cu mai mult elan la început. Sunt convins că cenzura bunului simâ ar fi funcţionat şi în acel caz, chiar dacă cu un randament mult mai scăzut decât dacă s-ar fi ajuns la o incriminare în masă. Aşa nu s-a rezolvat nimic.






Am făcut paranteza asta ca să ajung la o situaţie actuală. Deconspirarea "foştilor turnători" sau colaboraţionişti. Am aflat în decurs de un an şi ceva multe secrete ale acestui sistem, şi mă voi limita acum la "lucrătorii" din cultură. Besoiu era turnător, Szobi Cseh era turnător şi tot aşa. Azi aflu că şi Nea Beni (Benone Sinulescu) era turnător. Până la urmă, treptat va deveni public că toţi artiştii noştri din anii 60-80 colaboraseră cu securitatea, uitând că în cazul turneelor, membru sau nemembru de partid erai obligat să semnezi ca să poţi pleca. Lucrurile ăstea vor surprinde doar publicul profan, pe artişti în nici un caz. Vă daţi seama că aproape fiecare dintre ei era colaboraţionist, că realmente plecau în delegaţii oameni care trebuiau să se spioneze între ei? Paradoxul intervine în momentul când tragi o linie şi calculezi câţi artişti români au fost turnaţi. Aproape niciunul. Deci sistemul nu funcţiona. În ritmul ăsta, când CNSAS-ul va termina şi ultimul dosar, va deveni de notorietate faptul că românii au fost turnători în proporţie covârşitoare. Şi atunci, pentru că nu ne va pica bine să ne prezentăm lumii ca oi negre, vom începe să câutăm firele albe din blană. Prin urmare, de exemplu, toţi cei care au fost obligaţi să semneze pentru a putea pleca în turnee, toţi cei care semnau în masă, în cadrul grupului vor fi exoneraţi. Şi din nou, alte cercetări, alte dosare, alte reveniri şi declaraţii. Şi uite aşa trece viaţa noastră.






Să nu înţelegeţi de aici că îi apăr pe turnători. Nu, nici vorbă, refuz însă să mă revolt pe un sistem care, deşi opresiv a fost "dejucat" prin găselniţe şi improvizaţii româneşti. Sigur, cei cu adevărat vinovaţi trebuie traşi la răspundere, dar să se stabilească odată un jalon de la care vinovăţia devine nocivă. Sub comunism zice-se că muream de foame. Nu contest acest lucru, dar de asemenea ştiu că existau la tot pasul relaţii. Că trocul funcţiona poate mai bine decât în vremile medievale. Şi totuşi existau pături defavorizate care nu puteau intra în ecuaţia asta, pentru că nu aveau ce să dea la schimb. Şi aceştia chiar sufereau. Nu am merita acum toţi cei care ne-am descurcat să dăm socoteală pentru acest lucru? Nu ştiu, întreb şi eu.

miercuri, noiembrie 16, 2011

Românii, mai săraci fără Bendeac

Să facem un exercițiu: să presupunem că sunteți străini, prin urmare și eu o să uit că dacă ați fi străini nu ați avea cum să înțelegeți cele scrise de mine în românește, așa că voi pretinde că înțelegeți tot ce scriu. Bun. Deci sunteți străini, ajungeți în România și citiți în presa noastră că: ”Mihai Bendeac a dus foarte sus ratingurile emisiunii sale şi a dus la apariţia unui adevărat fenomen, după ce personajele interpretate de el au lansat replici memorabile.” Care e următorul pas pe care îl veți face? Veți căuta un suvenir cu Bendeac: tricou, cană, chiloți, căciulă, orice. Nu numai că nu veți găsi, dar atunci când veți întreba lumea pe stradă de Bendeac toți vor ridica din umeri, vă veți lovi de un zid de ignoranță cam cum mi s-a întâmplat mie în Varșovia căutând vechiul și prezervatul zid al ghetoului, bănănăind prin zonă. Deși eram la câțiva metri de el, localnicii habar nu aveau unde e. Cum nu sunteți români nu veți ști să întrebați de: ”nuștiude-astea”, și de aici eșecul. E ca și cum acum mulți ani ați fi cerut relații despre Mugur Mihăiescu. Dacă ați fi folosit cuvântul magic, Garcea, altfel ar fi stat treaba, dar cum nu sunteți români - eșec total. Așadar vă întoarceți acasă cu buza umflată. Vestea bună pe care v-o dau este că, ”totuşi, actorul a hotărât deja că, la un moment dat, va veni şi vremea retragerii, tocmai în America”.

Americani, vine muntele pe Tărâmul Făgăduinței! Problema voastră este ca și rezolvată, în curând memorabilia cu Bendeac va curge gârlă. V-ați scos! Puneți bani la ciorap, pentru că distracția asta nu va fi ieftină. Plus că, datorită tehnologiei moderne, totul va fi în 3 D de la bun început. Bendeac în 3D! Să moară Jim Carrey de ciudă, nu alta. Ar trebui acum să fiți fericiți că nu v-ați luat suveniruri cu Bendeac și că din banii de buzunar ați cumpărat Eugenia (chiar dacă de rit nou) și pufuleți. Vă veți bucura la ore eclectice de Bendeac în casele voastre, însă ceea ce veți vedea pe ecrane este înșelător, pentru că umorul de acum al lui Bendeac nu mai are nici o legătură cu acela care l-a făcut celebru la În puii mei.
Exercițiul s-a încheiat. Nu sunteți străini, ci români. Aveți la discreție Eugenia și pufuleți și cu puțin efort, nopțile, prin Dorobanți chiar și pe Bendeac, căruia îi puteți cere direct de la sursă un suvenir. Grăbiți-vă pentru că numărătoarea inversă a început, așa că profitați de marele artist cât mai este printre voi. Eventual rugați-l să vă semneze autografele cu nuștiude-astea. Pentru că: "peste două săptămâni începe numărătoarea inversă a show-urilor mele până la retragere. Aşa cum am anunţat, oricare ar fi ratingurile, oricât de amplu ar deveni fenomenul 'În puii mei', din 2014 show-ul îşi ia adio. Asta nu înseamnă că mă evapor. Voi continua să realizez două mari show-uri de televiziune pe an (de Revelion şi de Paşte), voi face teatru, film şi voi locui câteva luni pe an în State, pentru a mă perfecţiona. Când începem să numărăm emisiunile de la 50 în jos, aţi vrea ca fiecare show să aibă o temă?" Vă rog încă ceva, păstrați-vă calmul la faza cu cele două mari showuri, și să nu dramatizăm. Ceaușescu făcea tot două mari showuri, unul de Revelion, cînd ne ura de sănătate, de una și de alta și altul de 23 august, când ne ura de asemenea, și tot am mers mai departe. Eventual, la cererea publucului Bendeac s-ar putea să cedeze și să accepte un al treilea și poate al patrulea astfel de show monumental, pe același interval orar cu meciurile de fotbal ale naționalei noastre, sau cu X Factor de România. Eu zic totuși să nu încercați să îl opriți pe Bendeac și să îl lăsați să plece în America. Fiți siguri că se va întoarce, poate mai repede decât vă așteptați, pentru că, noi românii, facem o sărbătoare din orice.

marți, noiembrie 15, 2011

Leapşa cu duete de la Akritura

Am primit această leapşa de la domnia sa Akritura, şi mă grăbesc să îi răspund. Ideea era să o dau mai departe şi să vă provoc să postaţi duetul preferat. Cum Fuego şi Irina Loghin au tot fost propuşi, m-am gândit că nu ar fi tocmai rău să promovez şi alte nume, mai puţin cunoscute. Şi iată-ne aşadar la Shane MacGowan şi Nick Cave şi "What a Wonderful World", mai ales că vine sezonul să ne dăm mai buni şi mai altruişti. Apropo de asta, lăsaţi-mă să mă laud că am single-ul, pe CD, pe care, fiecare dintre cei doi cântă câte un hit al celuilalt. Dincolo de piesa asta mai apare şi "Rainy Night in Soho", cântată de Nick Cave şi, credeţi-mă, e o bijuterie.




Enjoy!

P.S.

Cel de-al doilea duet este pe picior de egalitate cu primul, din păcate, neexistând clip aici, l-am lăsat pe final. Merită să îl ascultaţi: Bette Midler şi Tom Waits "I Never talk To Strangers" de pe minunatul album Waits "Foreign Affairs".










Lucian Mândruţă, victimă a femeilor din vecinătate


De fapt, nu ştiu câţi şi-au dat seama de faptul că Lucian Mândruţă este în realitate o victimă. O victimă a femeilor din viaţa lui. Mai întâi fuse Andreea Esca. Lucian Mândruţă era, lângă Esca o prezenţă masculină. Atât şi nimic mai mult. Apoi soţia. O doamnă doctor. Iarăşi, Lucian Mândruţă s-a lăfăit liniştit la umbra titlului de "domnul doctor". Domnul Doctor Lucian Mândruţă. Pe urmă a apărut amanta. Clar ca lumina zilei, Mândruţă a fost şi de data asta o victimă, pentru că nu şi-a înşelat benevol soţia, ci în urma hărţuirii necontenite a amantei. Pe urmă iarăşi, constrâns de împrejurări, a făcut ce ştia mai bine. A ieşit pe post şi şi-a clamat postura de sex slăbit, atunci când şi-a cerut scuze soţiei în direct, la TV. De teamă să nu mai fie încă o dată hărţuit, acceptă să facă mai departe televiziune. O emisiune în care stă la şuetă cu vedete, în cada de baie. Dar nu oricum, ci îmbrăcat. Aproape de bondage, în orice caz sado-maso fără nicio îndoială. Recent, Lucian Mândruţă nu s-a putut abţine şi a sărit la jugulara Alinei Plugaru, fostă porno-star. Motivul? Se simte hărţuit de această, acum însă pe Twitter. Iată declaraţia sa:
„Alina, mă urmăreşti degeaba. N-ai ce învăţa de la mine. Singura poziţie nouă pe care o ştiu e cu cartea pe toaletă. Dar e posibil s-o ştii şi tu, în versiunea cu revista de modă.“


Poate că a venit vremea să-i explice cineva lui Mândruţă că raţiunea acestui twitter este "să fii urmărit". Altfel de pomană mai ai cont de twitter. Este ca şi cum s-ar fi dus la un bordel pentru a avea ocazia să spună tuturor că acolo a fost abuzat sexual. La fel şi cu Twitterul. Nu ar fi exclus ca Mândruţă să umble cu Alina Plugaru, şi pentru a nu bate la ochi a introdus textul ăsta. În orice caz, ce îmi place la Mândruţă este stofa de intelectual, mai ales atunci când se laudă cum citeşte el literatură de valoare pe căcăstoare. În orice caz, din text rezultă că a descoperit-o de curând. Şi mai rezultă ceva, în completarea celor spuse de mine, anterior, când vă spuneam că Mândruţă este supus femeilor din imediata sa apropiere. Nicio femeie nu are ce învăţa de la el. Există oricum şanse ca Mândruţă să se dezvolte în continuare ca individ, ca autodidact în măsura în care va explora noi şi noi poziţii. Cum ar fi: "cu cartea de identitate sub pernă".


Go for it, Lucian!

Action is my middle name I can't waste time anymore...

Morrissey a scos hit nou, contrar celor mai sceptici, foarte bun şi deosebit de transparent, comparativ cu mesajele din piesele anterioare. Iată că după "Years of Refusal", pe care părea să revină la sentimente mai bune, în sfârşit Moz avea iubit(ă) şi nu îşi mai refuză sexualitatea, vine noul şlagăr "Action Is My Middle Name", în care pare să ia cu asalt viaţa, somat de "undertaker", care nu scapă pe nimeni. Evident că dincolo de declaraţia hedonistă în sine, şi cântecul ăsta transpiră de disperare şi de inutil, însă lucrurile devin mult mai clare, remunerându-i astfel pe toţi fanii săi care au aşteptat ceva palpabil. Nu e o piesă trăsnet, dar în contextul muzical actual este fără doar şi poate un şlagăr. Plus că, ar fi fost absurd ca în mijlocul popului golit de semnificaţii care se poartă, Morrissey să îşi continue declaraţiile patetice învelite în echivoc.



Aşa că, de la The Blogger Formerly Known as Vasile Sensual: Enjoy!




luni, noiembrie 14, 2011

Dreptul de a urî o femeie (pe lângă Elena Ceauşescu)

Am avut o polemică dialectologică zilele trecute cu un amic pe tema: cum pot să urăsc o femeie. Probabil că, ştiut faptul că nu am fost, nu sunt şi nici nu voi fi vreodată misogin, amicul cu pricina a încercat să integreze întregul discurs în jurul unei emanări neaşteptate a subconştientului meu. Totul pornise de la o figură de stil plastică şi mai mult declarativă, eu fiind acela care i-am spus că "o urăsc pe Paula Seling". Respectivul, categoric prieten cu PS, a sărit nu să îi ia dumneaei apărarea, combătându-mi motivele, ci să mă pună pe mine la colţ pentru ieşirile mele bestiale. Aşa că de atunci m-am tot gândit dacă e ceva în neregulă cu mine şi cu oricine poate urî o anumită femeie. Una singură, nici vorbă să generalizez.


Problema mare în cazul meu este însă alta. Nu doar pe Paula Seling o urăsc, aşa că înclin să cred că întregul raţionament ar trebui să pornească de la două femei în sus. Un fel de threesome. Pentru că, pe lângă Paula Seling o mai urăsc şi pe Elena Ceauşescu. Prin urmare las deschisă întrebarea: are un bărbat dreptul să urască două femei, dintre care una, obligatoriu trebuie sa fie Lenuţa?

Vasile Sensual a murit - The Blogger Formerly Known as Vasile Sensual i-a luat locul

După cum aţi citit şi în we, am hotărât să renunţ la acest domeniu dintr-un motiv deontologic: în lipsa Simonei Sensual, Vasile Sensual nu mai are nici o raţiune de a exista. Pentru cei care nu ştiu, acum câteva zile Simona Sensual a declarat: "Aş vrea să scrie la numele invitatului Simona Suhoi. Sensual mă chema când cântam, dar numele meu e Simona Cristina Ştefania Suhoi, chiar mi-ar plăcea să mă ştie lumea aşa". Prin urmare Vasile Sensual a murit, el cel puţin de astăzi nu mai există.




De astăzi încolo numele meu va fi The Blogger Formerly Known as Vasile Sensual. Din respect pentru cea care a fost, inegalabila, unica şi speciala: Simona Sensual. Deci vă rog să vă conformaţi şi să trataţi ca atare!

vineri, noiembrie 11, 2011

Decizie grea, închidere domeniu!

Simona Sensual a anunțat public că va renunța să se mai numească Sensual, pentru că dorește să acceadă într-o nouă realitate. Asta cu noua realitate e de la mine. Ea zicea cu cuvinte simple că a trecut vremea trupei, când era cool să cânți și să te cheme Sensual în loc de Suhoi. Pentru mine un ucru este clar, odată cu dispariția Simonei Sensual, Vasile Sensual nu își mai are rostul. Ea era farul meu călăuzitor, luminița de la capătul tunelului, ea era Bonnie, Romina Power, surioara mea Baccara, muza și colacul meu de salvare. Fără Simona Sensual sunt mai sărac și mă simt al nimănui, de parcă pentru mine ar fi venit totuși sfârșitul lumii.



Ce urmează nu știu, dar promit să vă anunț din timp pentru că până la urmă voi, cititorii trebuie să aflați primii. E dreptul vostru. Și dacă VasileSensual se va pierde, dizolvat în eter, în următoarele câteva zile, acest lucru se va petrece din respect progund pentru Simona Sensual. Mai mult nu pot spune. Am petrecut clipe minunate împreună, însă în lipsa patroanei mele spirituale mă tem că nimic nu va mai fi ca înainte.



La revedere Simona Sensual, la revedere Vasile Sensual!

Cu noi e Administraţia de bloc!


După cum remarcaţi am trecut şi de acest "sfârşit al lumii". Poate că totul se datorează enoriaşilor şi bunilor credincioşi care s-au rugat şi s-au căit îndelung, pentru a ne mai da nouă nişte zile de la ei să mai fim o zi tot cu ei. La asta nu v-aţi gândit nu, egoiştilor? Nu v-aţi gândit că cineva, prin sacrificiul de sine ne poate prelungi nouă viaţa. Cineva, altcineva decât nenea doctoru. În cazul de faţă locatarii unor blocuri. De aici ce concluzie se poate trage? Că o Administraţie riguroasă de bloc poate salva umanitatea asta ticăloşită.



Domnul să ne ocrotească!

joi, noiembrie 10, 2011

Love and let die

Mâine 11.11.11 la ora 11.11.11 vine cică sfârșitul lumii. Nu pot să cred că nu știați. De fapt nu pot să cred că mai sunt oameni care nu știau că mâine la trecute fix se dărâmă șandramaua, pentru că de câteva zile mi-e dat să mă lovesc fie de știrea asta, fie de violul de la Jean Monnet, ceea ce mă face să concluzionez că există șanse ca de la asta, mâine să ni se tragă sfârșitul lumii. Stați să vedeți cum vine asta. Fata ”violată” a trăit multă vreme în Belgia. Mâine este ziua națională a Belgiei (Ziua Armistițiului), prin urmare belgienii ies în stradă. Românii se supără crezând că belgienii au ceva de spus cu privire la soluționarea lentă a cazului și se supără pe belgieni. Asta n-ar fi nicio problemă, dar se supără și belgienii, pentru că și românii ies în stradă. De fapt, românii ieșiseră în stradă ca să se bucure pentru că, cu mulți ani în urmă, la 1918 la fix 11.11.1918 se încheiase Primul Război Mondial se termină, la ora 11, în a 11-a zi a lunii a 11-a din anul 1918, act consfințit prin semnarea Armistițiului de la Compiègne între Puterile Antantei și Germania, în urma căruia încetează ostilitățile. Germania recunoaște, între altele, caducitatea Tratatului de Pace de la București, fiind obligată să își retragă armata din România. Franța se supără și ea, dar și Polonia, care mâine aniversează Ziua Independenței, Germania se supără pe Franța și Polonia și Belgia și tot așa. Dacă e vineri e apocalipsa, nene. Așa să fie, mă întreb ce au de câștigat așa zișii profeți de pe urma prognozei lor, dacă cu ocazia asta încheiem bâlciul. Măcar dacă pronostichezi că mâine va fi găsit leacul împotriva cancerului și chestia asta nu se întâmplă, vă spun eu că puțini se vor supăra. Cum puțini se vor revolta că mâine nu a venit sfârșitul lumii. E ca și cum cineva ar profeți că mâine o agăți pe Pamela Anderson. Faza e că lucrul ăsta se întâmplă, numai că ”victima” este Pamela Anderson de România. Te poți supăra pe una ca asta? Hai, nu fiți ipocriți sau prețioși!


Apropo, să vă pun o întrebare. Știți cum va petrece Mircea Dinescu mâine sfârșitul lumii? Mâine, când împlinește 66 de ani? Sau eu de pildă? Chiar, și dacă tot veni vorba de aniversări, credeți că Di Caprio își va petrece mâine ziua de naștere cu noua lui iubită româncă, despre care se face atâta tamtam, sau o să aflăm că ăsta e un semn că s-au despărțit?

Dan Bittman, zis și ”rock", între Iosif Sava și Sfântul Sava

"Muzica e dată de inspiraţie, dar eu am altă părere. Nu-mi doresc să ajung ca Mick Jagger, de la Rolling Stones. Aş fi preferat să fiu un Kurt Cobain, un Janis Joplin sau Jimi Hendrix decât să fiu Mick Jagger, nu e genul meu. Deşi îi admir pe cei care o fac - chiar trebuie să vină Tom Jones şi abia aştept, am luat bilete în primul rând. Am de multe ori senzaţia că muzica e legată de energie, de tinereţe, de prospeţime şi la un moment dat trebuie să mă retrag. Vin dinurmă oameni talentaţi, frumoşi, care au multe de spus. Tu ai avut şansa ta, ai spus 10, 20, 30 de ani, gata. Pot să le arăt şi în continuare drumul, dar din spatele scenei. Nu trebuie să te dai la o parte de tot, poţi să o faci şi în altfel". E declarația zilei, care completează postul anterior, cel legat de cultura muzicală a copiilor noștri, sau mai degrabă incultura lor muzicală cultivată de părinți și care îi aparține lui Dan Bittman. După acesta citire, Tom Jones este peste Mick Jagger. Peste Cobain, Joplin sau Hendrix este doar dintr-un anumit punct de vedere - este viu, îi dă prilejul să îl vadă în concert, ba mai mult, să stea chiar în primul rând. De fapt, dacă recitesc axioma Bittman, nu fărâma de viață este definitorie în alegerea modelelor. Argumentul meu este simplu: cei trei i se par revoluționari în muzică, Jagger nu! Nimic mai fals. Atunci probabil că îi venerează pe cei trei pentru prestația scenică. Mick Jagger îl sperie, îl face să realizeze că i-ar fi fost imposibil să depună energia lui Mick pe scenă, preț de 120 de minute de concert. Dacă ar fi fost altfel astăzi am fi ascultat ”Moves like Joplin” sau ”Moves like Cobain”, nu ”Moves like Jagger”. Și totuși, dacă i-a ales pe cei trei numai pentru că numele acestora sună eclectic? De ce nu a zis că îl are model pe Brian Ferry sau pe Bob Dylan, cel puțin din punctul de vedere al motricității aceștia fiind doarte apropiați de idealul scenic al lui Bittman? Pentru că sunt vii.


Așadar la următorul concert în România al lui Jagger, cu sau fără Rolling Stones, din primul rând va lipsi Dan Bittman. Tristețe mare. Promoterul concertului va simți acut la buzunar această absență. Poate că ar trebui ca cineva să îi explice lui Bittman că ceea ce face el de ani buni nu este rock. Și dacă nici măcar nu se leagănă pe scenă (”to rock”), atunci impostura este totală. Dan ”Rock” Bittman... wtf... Poate că ar trebui ca cineva să îl întrebe pe Bittman dacă el crede că Jagger sau chiar Tom Jones sunt conștienți că și el există, ceea ce mă face să mă întreb dacă extratereștrii știu că pe undeva, într-o anumită galaxie existăm și noi. Mai mult, că ni-i imaginăm în fel și chip și de câteva ori pe an (Helloween și serbări școlare de tip carnaval) chiar ne îmbrăcăm ca ei. O să vă grăbiți să îmi spuneți că bat câmpii, că sigur că extratereștrii știu de prezența noastră, doar și-au trimis spionii după noi. Vă voi combate cu un argument stupid, dar real. Nu. Cei care au venit pe pământ nu erau de-ai lor, sau altfel spus, erau de-ai lor în măsura în care și Dan ”Rock” Bittman este un cântăreț de rock!

miercuri, noiembrie 09, 2011

Profeţiile unui bătrân retrograd şi nostalgic - The night they drove all music down...

Am îmbătrânit, sunt un moş libidinos, cu amintiri de neuitat şi cu vicioase nostalgii. Sunt un moş periculos pentru tineretul din ziua de azi, cu porniri nesănătoase, nocive şi greu de stăpânit. Muzica este viaţa mea, vorba unor preţioşi-preţioase de pe plaiurile noastre. Îmi amintesc de casetele ORWO, de benzile de magnetofon, tot ORWO (acestea fiind cele mai ieftine). Îmi amintesc de muzicile pe care cu greu puneam mâna în anii 80, de vinilul "Born in the USA" al lui Bruce Springsteen pe care cu greu l-am returnat, de vinilul "Back in Black", pe care aş fi putut să îl înstrăinez de la un dobitoc, care, habar nu aveam, îl furase de la BebeBebe şi se dădea că e al lui, în felul ăsta făcând ca astăzi acest disc să rămână în posesia proprietarilor de drept. De Cindy Lauper, tot vinil, de fapt 2. De dublul vinil cu "Love Songs" de la Beatles sau de "Brown Sugar" de la Rolling Stones, ambele după o coadă de zile mari la magazinul Sofia. De primul meu disc cu KISS, luat de la bişniţari din faţă de la Muzica. De caseta "Flash Gordon - OST", originală, pe care am agăţat-o, ceea ce m-a făcut ca o noapte întreagă să muncesc la descarcerarea ei din cas, după care am trecut la lipit, făcând în aşa fel încât să nu se simtă diferenţa. De compilaţiile tâmpite pe care le făceau colegii din liceu, cu mult mai mult acces la muzica de peste ocean decât aveam eu, încât strângeam câte 10-12 bucăţi după care făceam de o casetă pe gustul meu. Îndepărtam Sandra şi Sam Fox şi C.C.Catch şi Modern Talking şi Cliff Richard (mă exaspera deja "Some Peooopleeeeeeeee") şi Bad Boys Blue şi BZN şi rămâneam cu Mick Jagger - "Ruthless People" sau Tina Turner - "We Don't Need Another Hero", sau rockăieli ceva mai comestibile: Guns, Motley Crue, Poison, Kiss ş.a.m.d. Dădeam năvală în cutiile de câte zece casete BASF ale lui Casi, verişoară-mea şi făceam slalom printre educaţia pe care oricât s-a străduit nu a reuşit să mi-o impună, legată de muzica negrilor, pentru a extrage câte un Pet Shop Boys, Eurythmics sau Talking Heads. Şi nu în ultimul rând erau emisiunile de radio de la miezul nopţii de la Radio Europa Liberă, unde, cu brum sau fără brum reuşeam să aflu noutăţi. Cam aşa s-a făcut cultura mea muzicală. Pe urmă, când a năvălit peste noi piaţa liberă m-am autosufocat cu metale şi rock clasic. Astfel am reconstituit din cenuşă etapele pe care le-am ars.


Aseară la Vocea României am avut un mic şoc. Mai întâi doi tineri spuneau că nu au cântat în viaţa lor o piesă a celor de la Beatles. Smiley concluzionează că un astfel de om şi-a trăit viaţa de pomană. Subscriu. Sunt fan declarat Rolling Stones, dar Beatles a existat întotdeauna alături, nu avea cum să nu existe, mai ales că era vorba despre o muzică fredonabilă şi facilă. Cum să nu fi fredonat odată în viaţa ta "Hey Jude"? Refuz să accept acest lucru ca reper actual. Că tinerii din ziua de azi nu au habar de aşa ceva. Înţeleg că în gaşca lor nu se gustă aşa ceva dar totuşi... Să trag de aici concluzia că a doua generaţie a pus stăpânire pe oraş ? Sau că suntem mai manelişti decât credem? Chiar, mă întreb dacă la recensământ s-a recenzat şi numărul celor care ascultă manele? Sau că părinţii nu mai au timp să stea de vorbă cu copiii lor pe un background de Dylan, sau Louis Armstrong sau Cohen?


Pentru sănătatea mentală a fiului meu, refuz să îi hrănesc posibila viitoare ignoranţă de grup conform căreia muzica pop a început odată cu Enrique Iglesias, Justin Bieber, Drake, Eminem, Rihanna, Maroon5 sau clubberi de doi lei. Nici nu m-aş fi supărat prea tare dacă cele două fătuci de aseară ar fi întrebat dacă nu cumva Annie Lennox e rudă cu Lennox Lewis, măcar le plăcea sportul, sau le contaminaseră părinţii. Pentru ele "Why" de la Annie Lennox era la fel de nou ca şi "Zen", jurnalul lui Cărtărescu. O să îmi spuneţi că sunt eu exagerat şi nemilos. Aşa o fi. Măcar lupt pentru ceva! Încerc să nu îmbătrânesc mut. Să uit să mai comunic, pentru că nu mai împărtăşim aceleaşi coduri de limbaj. Să mă trezesc la 70 de ani că, la un concert Rolling Stones, pe stadion, în afara mea vor mai fi cel mult zece octogenari şi paznicul care moţăie în colţul intrării, privindu-şi nervos ceasul. Când se termină mizeria asta, să pun lacătul şi să plec şi eu, ca tot omu la o bere?
Pleased to meet you, hope you guess my name...