Alien 5 - Margin Call

Au scos americanii Alien 5, numai că, stăpâniţi de teama că s-ar putea ca publicul să nu guste încă o sechelă cu numele ăsta l-au redenumit: Margin Call. Povestea noului Alien este simplă: de data aceasta monstrul lui Geiger nu va mai putea fi vizibil, toate acţiunile fiind săvârşite de nişte "homunculi" conduşi direct de acesta. John Tuld, personajul lui Jeremy Irons, de altfel are meritul de a face legătura între Alien şi Nosferatu, ceea ce s-ar putea la fel de bine concretiza în Alien 6, cel puţin dacă ţinem cont de scena finală cu Irons la masa din restaurant, surprins parcă într-un respiro dintre mai multe orgii cu sângele poporului. Bineînţeles, toţi "lucrătorii" contractaţi de Alienul corporatist sunt lipsiţi de sentimente, mecanici şi muncitori. Am citit cronici în care se spune că brokerii în cauză sunt de fapt tipi normali, cu sentimente, remodelaţi cu puţină răceală şi detaşare prin natura meseriei. Fals. Este adevărat că Sam Rogers (Kevin Spacey) plânge, dar să fim serioşi, vorbim acum despre singura secvenţă comică din film, de fapt un comic izvorât din cinism - întrebat fiind dacă plânge pentru soarta celor disponibilizaţi acesta răspunde că nu, plânge pentru moartea iminentă a câinelui său. În rest nu ne mai rămânem decât să punem aşa zisele sentimente în spinarea unor simple curiozităţi. Nu aş interpreta o întrebare de genul: şi puştiul va fi şi el dat afară? drept emanaţia unor sentimente altruiste ci mai degrabă drept o pură curiozitate. Poate cu puţin regret, dar numai curiozitate. Regret că Nea Tase, instalatorul şi-a pierdut slujba, dar nu sufăr pentru asta. Regret preţ de o amintire. La fel şi în Margin Call. Oamenii îşi fac datoria, iar generalul lui Alien şi aghiotanţii generalului lui Alien (Demi Moore şi Simon Baker) şi generalul generalului lui Alien (Kevin Spacey) la fel. În filmul lui J.C. Chandor, debutul pe marele ecran al regizorului, răii sunt drăguţi, amabili, fără să îţi trezească nici o clipă sentimentul că îşi înfrânează arsenalul malefic. Dacă suntem surprinşi de acest lucru, asta se datorează clişeului hollywoodian care ne-a fost impus. Un angajator care disponibilizează trebuie să fie malefic. Un angajator care oferă locuri de muncă este un bonom. De parcă nu ar fi aceeaşi persoană. În cele din urmă nu îmi mai rămâne decât să concluzionez că Alien este peste tot şi că există premizele să vedem zeci de sechele cu acest personaj, mai ales prezentat din umbră, care să se bucure ca şi Margin Call de un mare succes.

Evident e lucru rar să îi strângi laolaltă pe toţi marii de la Hollywood şi să îi distribui în acelaşi film, dându-le replici colocviale pigmentate cu foarte puţine neologisme din domeniul bankingului şi cu cifre, infinit de multe cifre. Să îl ai în film pe Spacey, Irons şi Tucci cărora să le interzici să supraliciteze partiturile, şi când spun supralicitare mă limitez strict la o interpretare de bun gust, e lucru mare. Singurele momente "mundane" ale acestora sunt, citez din memorie, replici zdrobitoare de genul: deşi sunt plătit regeşte tot am nevoie de bani sau am avut miliarde în cont şi acum am ajuns să nu mai am decât 400.000 de dolari. În definitiv acesta este contrapunctul prin care Margin Call se distinge de The Social Network, ambele realizate într-un stil ce ar putea fi numit film-document. Am fost întrebat dacă cred că filmul lui Chandor s-ar putea bate la Oscar. Cred că nu. Dar mai cred că dacă intra în cursa pentru Oscarul trecut l-ar fi câştigat cu o mare detaşare în detrimentul filmului-document regizat de Fincher.

Probabil că voi revedea Margin Call. Nu mi se întâmplă des, ca într-un interval atât de scurt de timp să revăd un film, dar cred că asta spune multe despre impactul acestuia şi îmi şi scuză mie exagerarea. Reuşita filmului se datorează clar unui aspect de ansamblu, care transcede filmul în sine. Replica din scenariu: uită-te la oamenii ăştia care îşi trăiască viaţa fără să aibă habar ce lise va întâmpla poate fi generalizată. La masa de montaj, în momentul finalizării, mi-l imaginez pe Chandor spunându-şi retoric: uită-te la oamenii ăştia care îşi trăiască viaţa fără să aibă habar ce lise va întâmpla. Nimic mai mult decât o criză, de data asta una de receptare a cinematografiei actuale, de calitate.