V-aţi întrebat vreodată practic ce înseamnă termenul de "francofon"? De pildă eu, credeţi că sunt francofon, anglofon sau ungarofon, şi cum v-aţi dat seama? Dacă ar fi să vă răspund tot eu la întrebare v-aş spune în felul următor: sunt francofon pentru că România e francofonă, anglofon pentru că de mic m-am raportat la limba şi cultura engleză şi ungarofon pentru că de aproape douăzeci de ani asta este, pe lângă cultura română cealaltă cultură care îmi este deosebit de familiară, prin proximitatea ei. Rămâne că francofonia asta este un fel de moştenire, ca părul creţ sau părul de pe piept, sau mă rog, nu are rost să insist. Francofonia este un soi de miez, cu o importanţă majoră pentru români, miez care însă stă de cele mai multe ori ascuns. De exemplu, într-o mulţime cosmopolită e bine să nu anunţi că eşti român. Fă-te că eşti chinez. Aşa vei avea ocazia să îi surprinzi şi să îi şi înţelegi pe francezi atunci când îi bârfesc pe ceilalţi. BebeBebe de pildă povestea că la un congres s-a trezit râzând de măscările debitate de nişte francezi. Aceştia au întrebat-o de unde e, a zis, după care francezii au renunţat să mai vorbească între ei. Dacă zicea că e din Finlanda probabil că francezii ar fi considerat-o dereglată psihic şi ar fi continuat să vorbească între ei, dar aşa, din România, lucrurile deveneau clare şi pentru ei. Me biensiur vus e francofona! Nes pa? Bas pa.
Ducem francofonia după noi, la bine sau la greu şi la nevoie o scoatem la înaintare, nu că ne-ar ajuta prea tare. Ca domnul din imagine, pe care francofonia pare să îl salte în înalta societate. De acolo de sus o să spuneţi că riscul de poc la cădere este mult mai mare. După cum vedeţi nu e aşa. La nevoie, domnul scoate arsenalul nostru colocvial şi echilibrează situaţia. Ca tot românul, lucrăm cu cleştele, cu dalta, ciocanul, ciocanul de lipit chiar, dar la nevoie folosim sârma. Iar un hai sictir, la nevoie se poate dovedi mai util chiar şi decât o sârmă.
Enjoy.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu