Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

vineri, ianuarie 29, 2010

Adevărul în cazul Mutu

Aseară în casa familiei Mutu forfotă mare. Numitul AdiMutu, fotbalist ocazional, stând pe canapea, în faţa televizorului, vorbeşte la telefon de mai bine de două ore, nemişcat, singura dovadă a vieţii care încă îi curge prin vine fiind câte un la naiba din când în când. La un moment dat, unul dintre canalele de limbă italiană difuzează un scurt documentar despre viaţa fotbalistului, comentat din studio, ca de obicei în experţi în "mutulogie". Documentarul începe cu intenţia declarată a sportivului de a se lăsa de fotbalul competiţional şi de a-şi începe cariera muzicală alături de trupa Praf în Nas, dispărută de câţiva ani din peisajul muzical românesc. Evident, cineva enunţă şi posibilitatea ca sportivul să fie "lucrat" la nivel ocult de mai marii echipei de fotbal, din dorinţa de a-l lega de glie printr-un şantaj murdar. Este momentul când fotbalistul îşi strigă soţia:
- Consuelo!
Consuelo apare, purtând pe trupul gol un şorţ de bucătărie pătat, în picioare papuci de casă cu muţunache şi în mână un melesteu. Vizibil afectată de noul scandal de familie îl împinge pe Mutu într-o parte, cu dictatoriala comandă:
- Adi, mut-o!
Ca orice soţie model, depunând ceas de ceas eforturi imense pentru a păstra echilibrul familiei, Consuelo nu rezistă mult şi reintră în bucătărie. Revine apoi nervoasă, intră în dormitor, de unde iese purtând pe un umeraş una bucată lenjerie sexy roşie pe care o aruncă peste fotbalistul care dintr-o dată începe să se fâstâcească.
- Am înţeles-o che ai folosit de la mine sibutraminna con care eu slabesca, săpunno, geldeduşo, prosopinno, dar de ce mi-ai purtat şi chiloţţi şi sutieno, finocchio?

Dintr-o dată sportivul este deconspirat. Nu era suficient că fusese depistat pozitiv, că risca o suspendare pe patru ani sau că este posibil să nu poată să plătească datoria către Chelsea, acum cutia Pandorei se deschisese. Spera ca Consuela să nu fi observat, numai că acum nici acest lucru nu mai constituia un secret. Era categoric mult mai bine să îl fi bănuit că ar înşela-o cu diverse femei pasagere, cum făcea Consuelo de obicei, decât să îl deconspire ca travestit.

Şi totuşi, toate acestea aveau să treacă şi undeva, la capătul tunelului o luminiţă începuse să licărească timid. Dacă altfel nu putea să scape din chingile fotbalului, mult prea mercantil şi inuman, după propriile-i păreri, pentru a se dedica în exclusivitate artei şi muzicii pentru care apăruse pe lume, atunci era bine şi aşa. Pentru alţi sportivi patru ani de suspendare reprezentau un supliciu, o moarte lentă, pentru el nu.

Pentru el nu, pentru că îl aşteaptă o carieră muzicală de succes alături de Praf în Nas.

miercuri, ianuarie 27, 2010

Când poţi să îţi alegi numele de familie...

Împreună cu Doamna Doamna am pornit zilele trecute o dezbatere profundă bazată pe titluri de nobleţe. Totul a pornit de la o aberaţie de exprimare, oficializată. Copilul acela al domnului Paul Phlippe şi al numitei Lia, care se numeşte oficial, în acte Al României Carol-Ferdinand, după cum puteţi vedea în fotografia alăturată publicată de Cancan. Acest copil intră la şcoală. Conform certificatului de naştere înţeleg că acesta are toate şansele să fie primul la catalog, urmând să fie chemat la tablă cu numele de AlRomâniei. Până la urmă să opinăm că am mai văzut nume începând cu Al: Al Pacino, Al Martino, Al Padrino, Al Djazira, Al Bastru. Ieşi la tablă Al României! sau Mami, mami, Al României mi-a mâncat mărul! sau Să vezi, fată, m-am pupat cu Al României!

Peste ani, Carol Ferdinand se însoară. Să zicem că o va face cu o femeie, pentru că dacă între timp i se va permite şi se va nimeri să fie un bărbat alesul nu vom avea de-a face cu nimic special. Dar dacă se însoară cu o femeie, să zicem Maria, cum se va numi în acte respectiva doamnă: Maria Al României. Sau Ileana. Ileana Al României. Se va apela astfel la un mic artificiu, trecându-i-se în acte A României. Din acel moment însă oricine va putea spune că de fapt aceasta nu este soţia lui Al României pentru că pe ea o cheamă A României. Ca şi cum cineva care se numeşte Senzual ar pretinde că se înrudeşte cu mine, numele meu fiind Sensual. Cu S, nu cu Z. Nu era mai simplu şi mult mai corect ca respectivul Carol Ferdinand să fie numit De România? Mă întreb şi eu ca prostul.

În altă ordine de idei ţin pe această cale să le răspund tuturor celor care au acuzat-o pe mama copilului, numita Lia, despre care se spune că ar fi fost şi cu Desmond Tutu că nu ar fi conceput acest copil pe cale naturală că dinpunctul meu de vedere numita Lia a făcut un lucru corect şi patriotic pe deasupra. A născut un copil care nu este al ei, este al nostru, al tuturor, Al României. Să-i fie într-un ceas bun.

Cabana TreiBrazi, o adevărată legendă urbană dincolo de graniţele ţării

Mişto studenţie am avut, la Budapesta, din care pot spune că nu a lipsit nimic. Fac parte din generaţia în care lipsa banilor nu constituia o problemă, dacă erai dispus să munceşti aceştia nu te ocoleau prea mult. Prin urmare, repet: nu am dus lipsă de nimic. Îmi amintesc însă cu multă nostalgie această perioadă în primul rând datorită momentelor amuzante, care au întotdeauna rolul să solidifice anumite amintiri. Una dintre acestea este legată de tentativele mele involuntare de a preda limba română. La căminul facultăţii ELTE o dată pe an, vreme de o săptămână în cap se organizau zilele căminului, cu băutură, mâncare, muzică (în principal rock şi blues) din belşug şi cu gagici, dornice de momente de neuitat. Circula pe atunci un soi de urban legend, conform căreia, dacă erai prins la facultate în oricare dintre acele zile, seara, întors acasă îţi revenea sarcina nescrisă de a spăla uşa de reziduurile organice cu care erai gratulat. Am respectat cu sfinţenie această lege nescrisă şi prin urmare nu am fost supus niciodată acestor cazne.

Se făcea că în ultima seară a acestor "orgii", de fapt în zorii următoarei zile trebuia să plec acasă într-o scurtă vacanţă. Prin urmare, ca niciodată pe la ora 22.00 m-am retras pentru a mă odihni până la ora 4 când urma să plec spre gara. Înainte de această însă, colegii de cameră, doi la număr şi năstruşnici peste poate m-au rugat să îi învăţ ceva în româneşte. Nu foarte lucid, de fapt destul de aburit le-am zis la plesneală: "la Cabana TreiBrazi eu mă cac, tu te razi". Şi am uitat momentul, convins fiind că eleganţa acestora de a îmi arăta respectul lor nu va putea face faţă paharelor nemăsurate de tărie şi bere pe care le aveau de supus. În toiul minunatului somn, sunt trezit de Peti, cel mai silitor dintre colegii de cameră, care plana deasupra patului meu ca un spectru, sprijinit cu o mână de perete şi intonându-mi ceva nemaiauzit. Suna curat româneşte în felul următor: "la Cabana TreiBrazi eu mă cac, tu razii". Nu mi-a mai priit să dorm, am continuat cheful prin holurile căminului şi am plecat la gară, nu înainte de a le corecta gramatica colegilor mei, chiar dacă noul mesaj era, deşi eliptic, corect gramatical. Enunţa o realitate dură, aceea de a îndura chinuri grele în instanţa unui WC unic.

La întoarcere, sunt interpelat de o altă colegă din România, fata nu era de nasul nostru şi nu consuma cămin, care, ca fapt divers, îmi aduce la cunoştinţă o experienţă stranie, cu trei tineri unguri cu chef într-un refugiu de autobuz, mult după miezul nopţii, care cântau un ciudat cântecel turistic despre Cabana TreiBrazi. Am uitat să vă spun că acolo unde erau colegii mei erau şi pişcoturi de pavaj, căci, deh, aveau băieţii un fetiş. La beţie adunau pişcoturi de pavaj pe care ulterior le adăposteau în camera noastră. Aşadar, trei tineri afumaţi, cu pietroaie după ei, de parcă îndeplineau un neştiut supliciu cântând în gura mare: "La Cabana TreiBrazi eu mă cac, tu razii." Am râs trist. Pe de o parte îmi făcusem datoria faţă de patrie, popularizând limba română, chiar s-ar putea spune nu aşa cum se întâmplă de obicei, cu trivialităţi... Din nefericire mai reuşisem ceva nedorit: inhibasem elanul turiştilor maghiari către România. Dezlănţuisem o nouă legendă urbană legată de dotările sanitare insuficiente ale Cabanei TreiBrazi, conform căreia cabana cu pricina ar fi fost dotată cu un singur WC, încât combustia generată de necesităţile simultane poate duce uşor la multiple razii sincrone, ceea ce transformă respectivul edificiu într-o adevărată garnizoană pichetată cu asiduitate. Ce ţi-e şi cu oralitatea asta...

marți, ianuarie 26, 2010

Străbunic la 16 ani

Mi-a fost dat ieri să întâlnesc pe un forum un cetăţean neinformat care se întreabă, firesc pentru gradul său de neinformare dacă în cazul sexului cu soţia gravidă nu există riscul ca şi micuţa nou născută să se nască tot gravidă. De fapt întrebarea acestuia este mult mai scandaloasă, dacă ţinem cont de faptul că nespunând nimic cu privire la sexul fătului emite raţionamente, în primul rând trimiţând la incest dar şi de natură homosexuală.

Acum înţeleg cât poate fi de importantă educaţia sexuală în rândul tinerilor, de fapt cât poate fi de importantă vârsta primului contact sexual. Pledoarie pentru abstinenţa timpurie. După cum observaţi din imagine, sexul înseamnă nu în ultimul rând şi responsabilitate. Dacă faci sex neprotejat la 14 ani există marele risc ca la 16 ani să fii străbunic, ceea nu ştiu cât de bine le pică unora. E drept că raportându-mă la Slam-ul lui Nick Hornby este şi aceasta o importantă experienţă de viaţă, dar totuşi... În dulcele stil al absurdului Hornbyan, la avantaje trebuie amintit acela de a avea de mic parteneri de jocuri, din familie, prin urmare totul rămâne între patru pereţi. Joci pocker cu copilul, nepotul, strănepotul, câştigul rămâne în familie. A câştigat strănepotul o căruţă de bani. Atunci grijuliu, străbunicul bagă banii în bancă, urmând să se folosească de aceştia în educaţia micuţului. Ca să nu mai zic nimic de absenţa mizelor cu caracter sexual. Prin urmare nu se pune problema pockerului pe dezbrăcate şi nici a aceluia pe favoruri sexuale. Cum ar fi să câştige strănepotul de 2 ani o partidă de sex cu străbunicul!

Puţină decenţă, vă rog.

miercuri, ianuarie 20, 2010

Te cunosc după strămoşi, Cenuşăreaso!

Un amic care lucra acum câţiva ani la una dintre importantele firme de IT din Bucureşti avea la un moment dat o problemă majoră. Lipsă de personal. Sună ciudat în context actual, dar atunci era chiar o problemă. Lipsă de personal nu neapărat pentru că nu găsea oameni pricepuţi, ci pentru că şeful cel mare era xenofob. Îi ura pe unguri, pe evrei, pe armeni, pe bulgari şi probabil că şi pe români, dar aceasta era una dintre pornirile pe care ajunsese în timp să şi le reprime cu mare abilitate. Îi iubea în schimb pe albanezi, pentru că mama era albaneză, născută ce-i drept în România. Prin urmare, toţi candidaţii care îndeplineau cerinţele erau picaţi de către şeful cel mare pentru că îi chema Covaci (ungur), Popescu (evreu), Arachelian (armean), Popovici (bulgar) şi tot aşa. Disperat, colegul meu se hotărăşte să apeleze la o stratagemă, în momentul când realizează că şi următorii candidaţi au nume suspecte. Îi spune şefului că toţi aceştia au ascendent albanez, pe linie maternă.

Evident, oamenii sunt angajaţi iar şeful cel mare se arată foarte mulţumit de alegerea făcută, mai cu seamă că reuşise în mintea lui să epureze firma de tot ce nu este albanez. Cu toate acestea, într-una din zile îl cheamă la el în birou pe amicul meu şi îi spune printre altele că are pe zi ce trece o părere din ce în ce mai proastă despre femeile albaneze, pe care le consideră femei uşoare. Nu poate pricepe cum de o femeie albaneză poate să ia de bărbat un non-maghiar. Stupoare. Mama albaneză intentase divorţ de tatăl român pentru că îşi găsise un drăguţ maghiar cu care vroia să se şi mărite. Amicul meu s-a văzut nevoit să îi concedieze pe toţi, păstrându-i în firmă doar pe angajaţii români cu rădăcini maghiare. După acest moment, la câtva timp, amicul meu şi-a dat demisia, însă cu o strângere de inimă, căci noua firmă era departe de cea anterioară din punctul de vedere al remunerării. Ceva mai târziu a primit un telefon de la fostul său şef prin care era întrebat dacă ar putea să îi recomande câţiva IT-işti români dar cu ascendenţă africană.

Amicul meu a răsuflat uşurat.

marți, ianuarie 19, 2010

Doamna Mândruţă mireasă, Mândruţă ginere - o căsnicie inegală

Din nou citesc şi mă minunez, de data aceasta un articol despre Lucian Mândruţă din Click în care se spune că: "Câţiva ani mai târziu, ei au îmbrăcat rochia de mireasă şi costumul de ginere şi s-au căsătorit şi religios." Două formulări de aici nu-mi dau pace: "ei au îmbrăcat rochia de mireasă..." Mi-e clar că urmează un plural motiv, dar şi aşa pentru a evita comicul, poate că ar fi fost mai bine să se folosească pentru fiecare dintre părţi câte un singular decent. Înţeleg prin urmare că Mândruţă a îmbrăcat pe rând atât rochia soţiei dar şi costumul şi mireasa a făcut la fel la rândul ei. În ceea ce priveşte costumul lui Mândruţă, iar am o dilemă. Ok, acesta se numeşte costum de ginere, bine, asta pricep, deşi sintagma cu pricina îmi pare că face trimitere la o cămaşă de forţă. Costum de ginere... În orice caz, câtă vreme există rochie de mireasă, mi se pare elegant şi politically correct să existe şi costum de mire. Sau dacă mirele îmbracă până la urmă costumul de ginere şi mireasă să facă bine şi să îşi pună pe ea "rochia de noră". Cel puţin pentru că la cununie, cei doi se angajează să fie împreună şi la bine şi la rău.

Dacă Mândruţă şi-a început căsnicia "îmbrăcând costumul de ginere", mi-e teamă că are circumstanţe atenuante cu privire la adulterul ulterior. Bietul om a fost împovărat de costumul de ginere, iar această presiune l-a făcut să îşi piardă minţile. Simplu ca bună ziua.

luni, ianuarie 18, 2010

SENZAȚIONAL - Sclave klingoniene în România

Ei bine, sunt pe cale să vă dezvălui unul dintre cele mai bine păzite secrete din România, care, presimt că în următoarele ore va face subiectul mai multor dezbateri publice, chemând în același timp societatea civilă la ordine. Aruncându-mi astăzi un ochi pe site-ul celor de la Seven Sins am fost frapat de câteva domnișoare, care, toate prezentau o caracteristică comună îngrijorătoare: un cap disproporționat. Mi-a fost atunci clar că toate acestea ascund un secret teribil și dureros, secretul obârșiei lor. Veți realiza la o privire mai atentă că domnișoarele în cauză nu sunt humanoizi ci klingonieni. Capul foarte mare, cu crețuri abundente pe frunte se regăsește sub peruca cu pricina, fiindcă îmi este deja foarte clar că avem de-a face și cu peruci, menite să ascundă teribila taină. Povestea acestor fete este din cale-afară de tristă, acestea fiind răpite de pe Klingon de către astronautul român Dumitru Pruneanu într-un moment de neatenție a colegilor săi de navetă spațială. Acesta s-a strecurat în tulumba spațială și de cum a pus piciorul a ochit câteva fete klingoniene pe care le-a adus ulterior cu el pe pământ.

Impresari nemiloși au pus mâna pe ele, cu o strângere de inimă, e drept, lucru care i-a dus să își și numească firma Seven Sins. Primul păcat era că acestea au fost făcute sclave, cel de-al doilea că au fost dezbrăcate, cel de-al treilea că li s-au pus niște peruci odioase, cel de-al patrulea că au fost îmbrăcate provacator, cel de-al cincilea că au fost supuse unor ședințe repetate de fotografie, mai lungi de câte 8 ore, cel de-al șaselea că au fost machiate strident și cel de-al șaptelea că au fost supuse tuturor acestor păcate anterioare. Aflu din surse neoficiale că marele succes al firmei Seven Sins are la bază faptul că fetele sunt tratate ca adevărate femei hidrocefale, fiind privite ca niște curiozități ale naturii, fără a i se dezvălui marelui public că dincolo de orice afecțiune, avem de-a face doar cu o altă rasă. Din și mai mare nefericire pentru ele, sclave fiind nu se pot bucura nici de substanțialele privilegii pecuniare rezultate din exploatare.

Nu-mi mai rămâne decât să militez pentru eliberarea celor trei femei klingoniene aflate în proprietatea celor de la Seven Sins îndemnând toate cumpărătoarele de lenjerie intimă să boicoteze aceste produse. Femei din toate țările, uniți-vă și participați la această campanie, pentru a stopa astfel exploatarea femeilor klingoniene de către femeile noastre! Adio hainelor! În acest mod simplu (vorba lui Toma Caragiu) haina ajunge pe fereastră, femeile klingoniene vor fi puse pe liber și vor fi cu toții mult mai fericiți. Se poate spune că am făcut în cele din urmă o faptă bună.

duminică, ianuarie 17, 2010

Golden Globe 2010 live

În câteva minute va începe ceremonia de decernare a Globului de Aur 2010. Tuturor celor care nu au posibilitatea să urmărească în direct evenimentul pe TVR le stă la dispoziție transmisia live de la UStream care deja a început, deocamdată cu parada de pe ”red carpet”.

În cele ce urmează iată nominalizările și marcat, la fiecare categorie în parte preferințele mele.

Vizionare plăcută și mâine pregătiți-vă de momentul adevărului!

Cu roşu sunt previziunile mele, cu albastru laureaţii. Unde este doar albastru înseamnă că le-am nimerit...

Best Motion Picture, Drama
"Avatar''
"The Hurt Locker''
"Inglourious Basterds''
"Precious: Based on the Novel Push by Sapphire''
"Up in the Air"

Best Motion Picture, Comedy or Musical
"(500) Days of Summer''
"The Hangover''
"It's Complicated''
"Julie & Julia''
"Nine"

Best Director - Motion Picture
Kathryn Bigelow -"The Hurt Locker"
James Cameron - "Avatar"
Clint Eastwood - "Invictus"
Jason Reitman - "Up in the Air"
Quentin Tarantino - "Inglourious Basterds"

Best Actor in a Motion Picture, Drama
Jeff Bridges - "Crazy Heart"
George Clooney - "Up in the Air"
Colin Firth - "A Single Man"
Morgan Freeman -"Invictus"
Tobey Maguire - "Brothers"

Best Actress in a Motion Picture, Drama
Emily Blunt - "The Young Victoria"
Sandra Bullock - "The Blind Side"
Helen Mirren - "The Last Station"
Carey Mulligan - "An Education"
Gabourey Sidibe - "Precious: Based on the Novel Push by Sapphire"

Best Supporting Actor in a Motion Picture
Matt Damon - "Invictus"
Woody Harrelson - "The Messenger"
Christopher Plummer - "The Last Station"
Stanley Tucci - "The Lovely Bones"
Christoph Waltz - "Inglourious Basterds"

Best Supporting Actress in a Motion Picture
Penelope Cruz - "Nine"
Vera Farmiga - "Up in the Air"
Anna Kendrick -"Up in the Air"
Mo'Nique - "Precious: Based on the Novel Push by Sapphire"
Julianne Moore - "A Single Man"

Best Actor in a Motion Picture, Comedy
Matt Damon - "The Informant!"
Daniel Day-Lewis - "Nine"
Robert Downey, Jr. - "Sherlock Holmes"
Joseph Gordon-Levitt - "(500) Days of Summer"
Michael Stuhlbarg - "A Serious Man"

Best Actress in a Motion Picture, Comedy
Sandra Bullock - "The Proposal"
Marion Cotillard - "Nine"
Julia Roberts - "Duplicity"
Meryl Streep - "It's Complicated"
Meryl Streep - "Julie and Julia"

Best Screenplay - Motion Picture
"The Hurt Locker" - Mark Boal
"District 9" - Neill Blomkamp, Terri Tatchell
"Inglourious Basterds" - Quentin Tarantino
"It's Complicated" - Nancy Meyers
"Up in the Air" - Jason Reitman, Sheldon Turner

Best Animated Feature Film

"Coraline''
"Fantastic Mr. Fox''
"Cloudy with a Chance of Meatballs''
"The Princess and the Frog''
"Up"

Best Foreign Language Film
"A Prophet''
"The White Ribbon''
"The Maid''
"Baaria"

Best Television Series, Drama
"Big Love''
"Dexter''
"House''
"Mad Men''
"True Blood"

Best Televison Series, Comedy or Musical
"30 Rock''
"Entourage''
"Glee''
"Modern Family''
"The Office"

Best Actor in a Television Series, Drama
Simon Baker -"The Mentalist"
Michael C. Hall - "Dexter" - poate câștiga pe caz de boală!!! BINGOOOOOOOOOOOOO
Jon Hamm - "Mad Men"
Hugh Laurie - "House"
Bill Paxton - "Big Love"

Best Actress in a Television Series, Drama
Julianna Margulies - "The Good Wife"
Glenn Close -"Damages"
January Jones -"Mad Men"
Anna Paquin - "True Blood"
Kyra Sedgwick - "The Closer"

Best Actor in a Television Series, Comedy or Musical
Alec Baldwin - "30 Rock"
Steve Carell - "The Office"
Thomas Jane - "Hung"
David Duchovny - "Californication"
Matthew Morrison - "Glee"

Best Actress in a Television Series, Comedy or Musical
Toni Collette - "United States of Tara"
Courteney Cox - "Cougar Town"
Tina Fey - "30 Rock"
Edie Falco - "Nurse Jackie"
Lea Michele - "Glee"

Best Actress in a Miniseries or Motion Picture Made for Television
Joan Allen - "Georgia O'Keeffe
Drew Barrymore - "Grey Gardens"
Jessica Lange - "Grey Gardens"
Anna Paquin - "The Courageous Heart of Irena Sendler"
Sigourney Weaver - "Prayers for Bobby"

Best Supporting Actor in a Series, Miniseries or Motion Picture Made for Television
Neil Patrick Harris - "How I Met Your Mother"
Michael Emerson - "Lost"
Jeremy Piven - "Entourage"
William Hurt - "Damages"
John Lithgow - "Dexter"

Best Supporting Actress in a Series, Miniseries or Motion Picture Made for Television
Jane Adams - "Hung"

Rose Byrne - "Damages"
Jane Lynch - "Glee"
Janet McTeer - "Into the Storm"
Chloe Sevigny - "Big Love"

”The Road” - o inutilă călătorie inițiatică

Aseară mi-am permis un film nou și fără să mă gândesc prea mult am ales ”The Road”, în primul rând datorită aerului apocaliptic pe care mi l-a trezit trailerul. Aici nu am fost dezamăgit, apocalipsa este totală, descrisă simplu, fără efecte speciale gen ”2012” care prezentaseră viitorul ca pe o fiesta scăpată de sub control. În afara unui cutremur ad-hoc, filmat de jos în sus din perspectiva persoanei întâi, natura, blazată sau pur și simplu temătoare refuză să se mai manifeste în fața privitorului. Nu știm și nici nu vom afla până la sfârșit cum s-a ajuns în situația de față și dacă nu avem ce face nu ne rămâne decât să ne imaginăm. Ceea ce l-a interesat pe Hillcoat să prezinte este atitudinea postapocaliptică a semenilor noștri iar aceasta se reduce la un singur cuvânt: canibalism. Lipsește violența și suspansul din ”I Am Legend”, iar puținele momente de conflict între Bărbat și restul canibalilor sunt exploatate doar cât să ofere lecții de viață Băiatului. Personajele nu au nume, ele sunt numite simplu Bărbatul, Băiatul, Bătrânul, Veteranul, Soția-Mamă, Femeia sau Hoțul iar ”The Road” poate fi considerat generic un road-movie.

După aproape o oră de călătorie previzibilă și în mare lipsită de senzații tari mi-a venit să spun că singura diferență între acest film și ”Cast Away” este că aici apar 3-4 personaje și nu cel mult două în celălalt. Viggo Mortensen este ca de obicei în elementul lui dar nu are rol, cum tot ceea ce spune sunt banalități de zi cu zi. Charlize Theron, Molly Parker, Robert Duvall și Guy Pearce există de la 10 minute la circa 2 minute doar pentru că au dorit cu tot dinadinsul să nu piardă ocazia de a juca într-o ecranizare după McCarthy, dar și aceștia sunt lipsiți de rol. ”The Road” nu lasă loc de interpretări, lucid îl vezi, lucid îl apreciezi. Iar apoi filmul se termină. Surpriza mi-a fost cu atât mai mare cu cât de-abia acum a început spleenul. Cu amintirea Hoțului gol în plină autostradă, cerând clemență. Cu amintirea Bătrânului plecând de capul lui, pentru a nu le face viața grea Bărbatului și Băiatului. Cu amintirea Băiatului care, ajuns la marginea coastei către mare își întreabă dezamăgit tatăl de ce marea, care apare albastră pe hartă nu numai că nu mai este albastră ci dezolant de cenușie. Cu amintirea coloanei sonore superbe în clasicismul disperării de care Nick Cave și Warren Ellis se achită cu o evlavie periculoasă. Fără să exceleze aici, John Hillcoat, obedient după litera lui Cormac McCarthy, reușește să își salveze filmul. Greața, scârba, inutilitatea, derizoriul, toate acestea te bântuie aproape din oficiu, fără prea mare aport regizoral, tocmai pentru că nu se face filozofie. Nu mai ai ce filozofa pe temele: autodistrugere și canibalism. Totul s-a consumat de mult, fără niciun rezultat. Și ce doare și mai mult este că, chiar dacă fiecare dintre noi mai are șansa unui drum, acesta nu mai duce nicăieri. Este o călătorie de plăcere prin infern...

vineri, ianuarie 15, 2010

Și din față și din spate...

În seara asta ni s-a făcut de aripioarele picante de la KFC. Nici eu, nici BebeBebe nu suntem consumatori constanți de produse toxice, pentru noi Mac nu există, însă, din când în când mai cochetăm cu produsele celor de la KFC. Salata de varză îmi revine întotdeauna mie iar cartofii pai lui BebeBebe. Azi a fost una dintre acele zile. Prin urmare, am ieșit din casă și ne-am îndreptat spre mașină. Ceea ce mi s-a părut dubios de la distanță s-a adeverit când m-am apropiat de mașină.

Mașina noastră era ultima parcată, chiar la linia marcajului din colțul carosabilului, în buza colțului de stradă. Șoferul din față își trăsese mașina la un deget de bara mea din față, lucru pentru care nu îl acuz, dat fiind că puteam lejer să ies, dând puțin în spate, în schimb cetățeanul din spate, mai deștept de felul lui s-a gândit că și-ar putea totuși parca mașina în fundul mașinii mele, chiar dacă locul de parcare era neregulamentar. Neregulamentarul ca neregulamentarul, dar ce se face dacă unul din spate îi ia bara. Nimic mai simplu, se trage mașina la un centimetru de mașina mea. Acum Vasile, mai scoate-o dacă poți că de băgat ai băgat-o tu fără probleme. Am renunțat atât la scos mașina, cât și la KFC. N-aveam chef nici să aștept dobitocul, nici să comit o răutate. Atunci BebeBebe mi-a povestit de patru malaci care, aflându-se într-o situație asemănătoare au ridicat mașina în culpă pe care, nu a fost cazul să se gândească prea mult, au plasat-o într-un loc care parcă o aștepta ca o mănușă: între două containere de construcție, uitate la fața locului de un car de ani. Am zâmbit. Era și asta o idee.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Luminați-mă, dar nu mă îndemnați la ticăloșii, nu de alta, dar s-ar putea la un moment dat să le aplic și dacă nu vă afectează direct pe voi s-ar putea să îi ardă pe apropiați de-ai voștri. Apoi nu veți mai avea somn, gândindu-vă că ați pornit un genocid. Dați-mi un sfat elegant, eventual orientați-mă către un serviciu de macarale care îmi ridică mașina prinsă în această menghină...

OTN - Obiectul Talentat Neidentificat

Modernitatea ne oferă gadget-uri, care mai de care mai pe gustul fiecăruia dintre noi. Avizi de nou, le acceptăm, evident. Cu gadgetul nostru, fiecare în parte ne simțim mai bogați și mai stăpâni pe ”micul nostru secret”. De exemplu să ne concentrăm pe muzică. Acum câteva decenii dacă aveam un radio, unul singur în casă eram cei mai tari. Nu ne puteam permite mai multe radiouri bune și ca să fim drepți ar trebui să nu uităm și că nici mare ofertă nu aveam ca să ajungem în situația în care să ne batem pe ”radiodifuzoare”. Lucrurile au evoluat, am început să ne putem permite câte un ”radiocasetofon”. Unul singur. De regulă alpha male-ul decidea ce se ascultă: rock clasic, simfonică sau disco-pop. Ceilalți trebuiau să se supună. Pe măsură ce am început să ne permitem, am achiziționat, unul, două - gusturile fiecăruia începuseră să își spună cuvântul. Apartamentele micuțe însă nu ne permiteau să ascultăm în paralel, în camere separate ceea ce ne place, prin urmare de cele mai multe ori se întâmpla să folosim al doilea radiocasetofon la petreceri, în timp ce părinții, în camera lor își ascultau radioul. Apoi au apărut sculele mult mai sofisticate. Și cei care am început să ne permitem am început să ne gândim la noi modalități de a ne delimita nișa. De fapt asta apăruse: nișa. Camere noi, improvizații din debarale, din anexele de la garaj, din mansardă. Totul pentru a ne putea asculta muzica, fără să trebuiască să ne intoxicam cu gusturile altora. Sufrageria, locul unde de obicei se afla unicul obiect din casă care scotea sunete armonioase a rămas goală și nepopulată, fiecare membru al familiei văzându-și liniștit de nișa lui. Apoi treptat nișele au câștigat teren. Au apărut posturi de radio dedicate și de televiziune: Taraf TV, Manele și altele. Posturile de rock nu au prins. Prin urmare așa se întâmplă că astăzi, din posturi de nișă cele de muzică populară și de manele au devenit main-stream iar cele de rock un simplu ideal. Și ne mai mirăm că România stă prost în rock, ba chiar și în pop.

Când te aștepți cel mai puțin apare nenea din filmulețul de mai jos care face fărâma de naționalism cultural din mine să vibreze, amintindu-mi că încă mai avem valori. ”Nothing Else Matters” al celor de la Metallica la țambal.



Interpretul este încă anonim, un fel de Cenușăreasă a muzicii bune. Îmi doresc să nu se afle niciodată cine este el, pentru că de îndată ce se va afla cred că vom mai pierde un virtuos. Este posibil ca următoarea veste despre respectivul să fie legată de cine știe ce manelist care și-a tras acordeonist. E clar că avem mulți ca domnul din imagine, care se produc, ca în trecutul îndepărtat prin hanuri și alte stabilimente. Cântând genul acesta de muzică este la fel de clar că respectivul nu se va lansa niciodată pe orbita românească a marilor artiști, pentru că așa ceva nu există la noi. Cine ar avea răbdare să asculte ore întregi de astfel de muzică, la televizor. Prea puțini, probabil. În schimb, dacă îl aduci live să cânte 5 minute, mai înainte de aceasta anunțând publicul că tipul în cauză are de spus cine știe ce poveste cu sex, anomalii sexuale eventual sau aventuri cu o fotomodelă toată lumea va sta cu ochii cât cepele. Prin urmare nu ne rămâne decât să constatăm resemnați că da, avem valori, dar că ochiul nostru încă format dă semne de desincronizare cu urechea noastră muzicală. Până când cele două nu se vor mai recunoaște. Nu-mi rămâne decât să mă bucur de ce încă mai percep, chiar dacă soluții de reanimare nu există.

joi, ianuarie 14, 2010

Florian Bichir şi neliniştile sale despre suicid

Personal am fost întotdeauna un fan al editorialelor semnate de Pleşu, Patapievici, C.T.P. şi Cărtărescu. Mi s-au părut întotdeauna pline de substanţă şi mesaj, pe lângă cel direct lăsându-mi mereu şi o portiţă de interpretare între rânduri. Sunt, după mine, ziarişti ce mustesc de spirit civic, militanţi, oameni implicaţi care îşi asumă anumite responsabilităţi. Aşa îmi justific eu aceste sensibilităţi. În paralel însă există evident şi alţi editorialişti, cu vad la alţi cititori, care reuşesc prin scriitura lor să facă să vibreze cămăruţele ascunse şi ferecate ale acestora. Oare care sunt fanii lui Florian Bichir, editor coordonator la Libertatea? Întreb asta pentru că aseară am dat peste un articol al acestuia care m-a epuizat la nervii capului. Cu alte cuvinte mi s-a părut o găinărie al cărei unic scop era acela de a umple un spaţiu, cu atât mai mult cu cât subiectul abordat este unul sensibil iar pasivitatea aici nu are ce căuta. Cetăţenii pasivi mă scârbesc şi îmi stârnesc mila. Gândesc aici în aceeaşi manieră ca şi Park Chan-wook, unul dintre regizorii sud-coreeni pe care îi admir: "Nu vibrez la filmele care evoacă pasivitate. Dacă ai nevoie de acest gen de confort nu pricep de ce nu te-ai duce la spa."

Mai întâi Bichir face un scurt istoric al sinuciderilor celebre, atât de scurt şi succint acest istoric încât frizează trivialitatea. "Virginia Woolf şi-a umplut buzunarele cu pietre şi s-a înecat într-un râu". Într-un râu, mâncaţi-aş, un râu de-ăsta cu apă curgătoare, cam ca Milcovu' - şi la faza asta îl aduce pe tânărul redactor (acelaşi de la articolul cu cel mai mare penis erect din lume) care cu degeţelele lui cele două ne arată cam cât de lat e râul, că pentru o lungime a apei nu îi permit braţele. La străini, ca la străini, dar în momentul când vorbeşte despre Urmuz şi Voronca Bichir devine o tăntică gornistă: "Avangardistul poet Urmuz a vrut să moară în chip original, “fără nici o cauză”. Alt poet Ilarie Voronca, s-a sinucis - ce ironie! - în timp ce lucra la un “Manual al perfectei fericiri”. " Alt poet, ce frumos nu? Ca nuca în perete, editorialistul îşi aminteşte cam care era pretextul scrierii sale. Şi intră în subiect.

Acum Bichir inventează roata. Descoperă că aşa, dintr-o dată tinerii români se sinucid. Are el, bănuiesc statistici care îi spun că niciodată nu a mai existat în România o rată atât de mare a sinuciderilor. Parol, ţăţico! "E clar că avem de-a face cu o generaţie tânără debusolată. Dezamăgită, scârbită de viaţa care i se proiectează în faţă, gata să depună armele la cel mai mic eşec." De când lumea, stimate domn redactor şef şi editorialist al ziarului care pe lungime măsoară exact cât cel mai mare penis erect din lume, de când lumea au existat generaţii tinere debusolate. Am avut şi foamete şi războaie, chiar şi o revoluţie. Bun, exagerez eu şi nu apreciez faptul că dintr-o dată, Bichir arogantul şi atotştiutorul empatizează cu uimirea tănticilor şi a precupeţelor din piaţă. Dar vine partea a doua, când, la fel de brusc, acelaşi Bichir se întreabă retoric dacă nu cumva "Ar fi prea uşor şi ipocrit să aruncăm vina exclusiv în spatele tinerilor. Oare noi, care i-am crescut aşa, nu avem nici o vină? " Domnu' Bichir, să n-am eu parte de ziua de mâine dacă ce spui mata nu e adevărat. Aşa zicea şi mămica mămichii mămică-mi, pe vremea ei, că n-au avut să le dea mare lucru fetelor şi că ea crede că numai ea e de vină pentru că fie-sa odată, în timp ce tăia ceapă a început să se joace cu cuţitul pe vinişoare. E drept că a devenit una dintre cele mai mari aruncătoare de cuţite din ţară, dar era atât de aproape să nu mai prindă ziulica de mâine, că nu vă puteţi imagina...

Uite că domnu' Bichir mă îndeamnă la cugetare. De ce atacanţii români ratează atât de mult în faţa porţii adverse dar înscriu cu nonşalanţă în propria poartă? Să fie oare pentru că avem de-a face cu o tânără generaţie debusolată? Dezamăgită, scârbită de viaţa care i se proiectează în faţă, gata să depună armele la cel mai mic eşec. Sunt oare imaturi şi labili atacanţii noştri? Nu ştiu exact pentru ce anume trăiesc, le lipseşte un scop în viaţă şi clachează atât de repede? Ar fi prea uşor şi ipocrit să aruncăm vina exclusiv în spatele atacanţilor noştri. Oare noi, care i-am crescut aşa, nu avem nici o vină?

miercuri, ianuarie 13, 2010

Dumnezeul de la Filologie

Din aceeaşi serie de întâmplări petrecute pe tren, ruta Bucureşti-Budapesta în perioada studenţiei se înscrie şi cea care urmează, în care fac trimitere la un eşantion semnificativ (credeţi-mă) din populaţia ţării care asociază sufixul "-olog" cu ceva religios.

Călătorim de noapte. Iarăşi de noapte. În faţa mea un domn uşor rural, stenic, dezgheţat. Mă întreabă încotro. Îi spun: Budapesta. Începem o conversaţie sterilă: vreme, fotbal, trenuri. Nu durează mult, ceva nu se leagă, interlocutorul meu, oarecum inhibat oferă răspunsuri scurte.

În cele din urmă mă întreabă: şi ce faceţi la Budapesta?

- Sunt student, îi spun.

Frumos. Îi place ideea. Probabil că îi confirmă aşteptările.

- La ce facultate?

Şi îi spun: FILOLOGIE.

După o pauză de câteva minute, îşi învinge jena de până atunci şi mă întreabă:

- Şi cum e domne cu dumnezeul ăla al vostru?

O poveste proastă salvată de panteism - "Avatar"

Na că a explodat şi bomba cu sulf a Vaticanului la adresa "Avatarului", moment mult aşteptat dacă ţinem cont de perioada de acalmie a Crăciunului, când mai marii bisericii catolice au hotărât să păstreze aparenţele "bunătăţii creştine", rămânând în banca lor. Odată ce sărbătorile au trecut s-a deschis şi sezonul la ipocrizie. Nu este însă vorba decât despre încă un contraatac, de data aceasta din partea bisericii. Anti-marketing, nimic mai mult. Uitându-mă la piaţă de multe ori am senzaţia că urmăresc un mechi de wrestling cu ratinguri. Când eşti gata să punctezi, să dobori recordurile în rating, vine un ţuţăr şi opreşte countdown-ul arbitrului la 2. Exact asta s-a întâmplat şi acum. Box-office-ul explodează şi era momentul să se antameze un mic scandal care să blocheze punctele de rating. Şi mi-i imaginez pe mai marii de la Vatican, după ce au primit leapşa, cu capul în piept şi mai mult ca sigur murmurând zen (zenuind), în căutarea unui punct sensibil în filmul lui Cameron. Sex nu prea e, relaţii homosexuale nici atât, resurecţii miraculoase nu, pedofilie nu, ce ne facem, ce ne facem? Păi ne luăm de singurul lucru reuşit în film: universul creat.

Vaticanul acuză "Avatar" că ar îndemna la panteism. Pan ce? Panteism. De ce consider că asistăm la o simplă măsură de represiune la adresa marketingului? Pentru că dacă e să judecăm panteist, "Avatar" este numai unul dintre producţiile lui Cameron care aduc un elogiu naturii. Înainte de acest block-buster regizorul american mai lansase în 2002 "Expedition: Bismarck", "Ghosts of the Abyss" în 2003 şi "Aliens of the Deep". Evident că nu era momentul ca Vaticanul să ia atunci atitudine, pentru că, pe de o parte, era vorba despre un film cu un succes limitat şi pe de altă parte, fiind documentare, riscul ca aceste producţii să nască acoliţi era minor. Acum însă situaţia este radical schimbată. Universul minunat descris (şi numai atât, cum am mai spus într-un post anterior) te face să îţi doreşti să fii acolo. Acolo, pe Pandora, pe cutia cu nebunii, altfel spus, motiv care îi face, aflu astăzi, pe mulţi adolescenţi să cadă în depresie pentru că nu pot ajunge acolo, unde omul se înfrăţeşte cu natura. La noi, pe pământ, o astfel de tendinţă se numeşte "ecologism", filmul lui Cameron însă îndeamnă la panteism. Să fim serioşi. Este vorba despre o banală acţiune de a mai domoli din elanul publicului, care face ca "Avatar" să depăşească orice record precedent în vânzări. De asemenea nu pot neglija evidenţa că majoritatea combatanţilor acuză filmul de scenariul simplist. Ceea ce nu e o noutate. De altfel, prefer să interpretez mesajul Vaticanului în felul următor: "Avatar" reprezintă o propagandă panteistă, deoarece nu este propagandă cinematografică. Limpede ca lumina zilei.

luni, ianuarie 11, 2010

Ziarul Libertatea are dimensiunile celui mai mare penis din lume

Saussure cel Mare și Sfânt! V-ați întrebat vreodată ce ne-am face într-o lume care nu își asumă ”codul”, literă de lege de altfel la Saussure? Babilonie curată. Și cum am putea noi, transmițătorul și receptorul să reînvățăm să comunicăm, presupunând că am descoperit canalul potrivit. Cum îi explicăm de pildă noi cuiva care nu a văzut în viața vieții sale o coadă de mătură cam cât de lungă este aceasta? Simplu: raportând dimensiunea la un obiect familiar. De exemplu ziarul Libertatea. O coadă de mătură are dimensiunea a trei ziare Libertatea pe lungime. Ok. Dar un Ford Mustang? Cât lungimea a 25 de ziare Libertatea.


Jonah Falcon
este un american care are cel mai lung penis din lume: 34,5 cm. erect și 24 cm. flasc, după cum, cei interesați se pot documenta din acest articol din Libertatea. Cum explicăm această dimensiune cuiva care habar nu are de unitățile de măsură? Cum altfel decât tot prin intermediul tabloidului în cauză. Libertatea mi-a luat-o înainte, prin intermediul unui redactor (nu ni se spune numele său, probabil pentru a nu îl compromite atunci când zâmbește cu ziarul făcut sul între mâini, pentru a arăta dimensiunile penisului lui Falcon) elaborând astfel ”teoria explicației analogice”. Prin urmare lungimea și lățimea ziarului Libertatea sunt echivalente penisului lui Falcon erect, respectiv flasc. Nu vi se pare că astfel scăpăm de corvoada unităților de măsură? În cazul acesta să îi felicităm pe autorii acestei ”inovații” dar și pe redactorul din poză - care va intra în istorie cam cum au intrat teroriștii care la revoluție s-au dat drept eroi - un soi de fotomodel al penisului invizibil. Sau suport al acestuia. După cum vi se pare mai potrivit...

Mă gândesc puțin însă și la ceilalți lucrători de la Libertatea. Cum se vor simți ei dacă într-o bună zi vor fi recunoscuți ca fiind ”angajații tabloidului mare cât penisul lui Falcon”? Falici cu siguranță, falnici însă mai rămâne de văzut.

Concluzie:

1. Ziarul Libertatea este ca cel mai mare penis din lume, dacă îl faci sul. Diferența este că tabloidul este nefuncțional ca să nu mai spunem că se umezește ușor și i se întinde vopseaua. De fapt, mea culpa, s-ar putea să existe o soluție: Prezervativul. Asta însă presupune ca fiecare număr din Libertatea să fie distribuit împreună cu un prezervativ.

2. Faptul că acest articol a apărut se datorează și unui responsabil care a dat bunul de tipar. Mă întreb retoric ce părere au mai marii publicației, acum că aceasta a fost comparată și raportată la un penis? Un răspuns ar spune multe despre obiectivele acestui tabloid.

The Tea Party - singurătatea rockerului fără uniformă

Jeff Martin – vocal, chitară, sitar, banjo, mandolină, bumbek, Stuart Chatwood – chitară bas, chitară, clape, percuții,mandolină, violoncel, tamburină, pedale bas și Jeff Burrows – tobe, percuție, djembe au format Tea Party în 1990, în Toronto ca urmare a unei sesiuni maraton de înregistrări în Studiourile Cherry Beach Rehearsal. Cei trei mai cântaseră împreună în adolescență în mai multe trupe, numai că de această dată formula avea să se păstreze vreme de 15 ani. De la bun început intenția este de a sonda limitele rockului și bluesului progresiv, dincolo de nivelul la care ajunseseră predecesorii lor britanici, partizani ai pieselor epice, elaborate și pigmentate cu sonorități exotice. De altfel înclinația psihedelică a trupei este enunțată încă din titulatură, ”the tea party” fiind numele cercului în care gravitau beatnicii Kerouac, Burroughs și Ginsberg, mari consumatori de hașiș.

De îndată ce pun în 1991 bazele propriei companii, Eternal Discs, Martin, Chatwood și Burrows își lansează albumul omonim, ”The Tea Party”, produs de însuși Martin din dorința de a deține controlul artistic.

În 1993 trupa convinge într-atât încât sunt abordați de EMI Music Canada, alături de care vor lansa cel de-al doilea album, ”Splendor Solis” pe care pornirile orientale nu mai sunt reprimate, de aici încolo dumbek-ul devenind unul dintre instrumentele nelipsite din soundul grupului. Pe lângă albumul de platină obținut, discul este nominalizat la premiile Juno pentru ”Cel mai bun album hard-rock”. În 1994 sunt unanim recunoscuți de Australia, care le adoptă single-ul ”Save Me”, postul australian de radio Triple J declarându-și susținerea și facilitându-le primul turneu australian. ”Splendor Solis” își trage sevele din rock și blues și pentru prima oară se face referire în presă la Led Zeppelin, pentru virtuozitate și la Jim Morrison pentru maniera în care Martin se folosește atât de voce, cât și de unele versuri de pe album. Reacția lui Chatwood este una viguroasă, negând cu vehemență epigonismul și clasificare drept ”trupă retro”. ”Faptul că Jeff este bariton rock nu justifică lenea criticilor care se mulțumesc să îl considere un imitator al lui Morrison”.

Deja cu un sound caracteristic, cei trei își extind recuzita orientală pigmentându-și cel de-al treilea LP, ”The Edges of Twilight” cu orchestrație de sorginte indiană și din Orientul Mijlociu. ”Sister Awake”, cel de-al treilea single de pe album este chintesența acestei deveniri, melanjul ideal dintre rock și world music, din care nu lipsește chitara, sitarul, armonica și dumbek-ul. Vânzările de la ”Edges of Twilight” depășesc 270.000 de unități, acesta fiind unanim considerat vârful succesului comercial pentru The Tea Party, grup care avea să fie încă o dată nominalizat pentru premiile Juno, atât la categoria ”Cel mai bun album rock”, cât și la ”Grupul anului”. Ulterior Burrows declară că: ”de fapt am vrut să ducem mai departe conceptul de pe Splendor Solis, încercând să adunăm laolaltă în muzica noastră mai multe stiluri de world music. În capul nostru vroiam să aducem într-un album rock cam ceea ce aducea Peter Gabriel într-unul pop, adică diverse culturi, percuție și sunete exotice.

La întoarcerea din turneele canadiene, europene și australiene, The Tea Party înregistrează în 1996 ”Alhambra”, album pe care sunt transpuse în manieră acustică piesele de pe ”Edges of Twilight”, ceea ce va da naștere unui scurt turneu canadian intitulat Alhambra Acoustic and Eclectic. Britanicul Roy Harper, respectat în egală măsură de Page, Plant și de cei de la Pink Floyd care îi vor pune la dispoziție ”Have a Cigar” le recunoaște imediat talentul, oferindu-se să recite un poem pe ”Alhambra” și chiar să intepreteze vocal ”Time”.

În 1997 lansează ”Transmission”, o galerie de piese agresive, susținute pentru prima oară de un bagaj electronic considerabil, care reflectă întrucâtva tensiunile din jurul grupului: managerii sunt concediați iar acuzele orientate în direcția casei de discuri care nu i-ar susține suficient nu mai pot fi stăvilite. Deși nu se bucură de un mare succes, singurele două piese remarcabile fiind ”Temptation” și ”Transmission”, cel de-al cincilea album este important pentru că pune bazele unei noi linii, prezente de acum în următoarele albume. Soundul este aproape industrial, mult mai tributar de această dată celor de la Nine Inch Nails decât lui Led Zeppelin iar versurile au la bază reflecții și inserturi din Huxley, Orwell sau Piranesi. Pe lângă dublul album de platină obținut, The Tea Party câștigă pentru prima dată un Juno la categoria ”Albumul rock blockbuster al anului”.

Cel de-al șaselea album, ”Triptych”, lansat în 1999 profită de la bun început de clasarea primului single ”Heaven Coming Down” pe prima poziție în preferințele ascultătorilor radio canadieni. Maturându-se în jurul blues-ului, orchestrația celor de la The Tea Party devine factorul hotărâtor care îi va face pe cei de la Triple J să le înregistreze și să le difuzeze unul dintre concertele acestui turneu, ”Live at the Enmore Theatre” devenind astfel singurul album live al grupului.

Lansat în 2000, ”Tangents: The Tea Party Collection” iar ulterior o compilație DVD de video-clipuri (remixată de Martin în surround sound) și intitulată ”Illuminations” reflectă maturitatea la care ajunsese The Tea Party înainte de ”The Interzone Mantras” ce va fi lansat în 2001. Acesta din urmă alternează miraculos imagini desprinse din Crowley, Bulgakov sau Wenders cu mitologia greacă, fiind rodul unei vacanțe petrecută de Martin la Praga. La ora aceea liniile melodice erau deja ”forjate” și aproape definitive.

Un an mai târziu, Martin, Chatwood și Burrows pornesc într-un turneu canadian însoțiți pentru prima oară de o orchestră simfonică. Atât ”The Interzone Mantras” cât și ”Seven Circles”, lansat în 2004, și de altfel ultimul album The Tea Party surprind formația canadiană revenind la sound-ul inițial, cu o maturitate și o siguranță a interpretării dezarmante, chiar dacă din punctul de vedere al vânzărilor aceste două cântece de lebădă se înscriu mult sub ”Triptych”. ”Seven Circles” este dedicat lui Steve Hoffman, managerul trupei, decedat în 2003 urmare a unui cancer la plămâni. ”Oceans”, un panegiric clasic pentru The Tea Party este compusă de Martin chiar la aflarea tristei vești și va fi folosită ca single promoțional, prin intermediul căruia grupul încerca să atragă atenția cu privire la Fundația Steven Hoffman.

De asemenea, pentru prima oară și paradoxal și pentru ultima oară pentru The Tea Party, Martin va cânta în duet. Holly McNarland îl secondează pe ”Wishing You Would Stay”, o voce special aleasă pentru a contrapuncta tonul baritonal al solistului. Într-o cheie soft, avem aici de-a face cu o baladă undeva între Nightwish și Evanescence, un fel de embrion australian al goticului nordic.
Oarecum completându-și căutările, în 2005 The Tea Party își prezintă oficial dezintegrarea, acuzând diferențele artistice. Imediat Martin își anunță începutul carierei solo. Ducându-și mai departe pasiunea pentru sunetele orientale, Chatwood compune în 2006 coloana sonoră a jocului video Prince of Persia, produs de Ubisoft Montreal. Burrows se alătură lui Geddy Lee și Alex Lifeson, de la Rush pentru experimentul cu Big Dirty Band, ulterior, în 2008 formând alături de Edwin (I Mother Earth), Mike Turner (Our Lady Peace) și Amir Epstein trupa Crash Karma, care și-a lansat primul album pe 1 iulie 2009. Cât despre Martin, deja unanim considerat un alter ego al lui Jim Morrison (chiar s-a spus că The Tea Party ar arăta ca un Led Zeppelin cu Jim Morrison solist vocal), acesta se mută în Irlanda și lansează în 2006 ”Exile and the Kingdom”. Urmează câteva turnee europene, canadiene și australiene și două albume live, ”Live in Brisbane”, noiembrie 2006 și ”Live in Dublin”, mai 2007. În momentul de față Jeff Martin a pus bazele unui nou grup intitulat The Armada.

Ascultând acum The Tea Party vom realiza că, din nefericire aceștia au apărut mult prea târziu pentru a se bucura de respectul de care au profitat din plin alte trupe, mult mai superficiale, dar profund ancorate în trend. Dezicându-se atât de ”uniformele” heavy-metal sau rock, Martin, Chatwood și Burrows, arborând un look casual, au încercat să revoluționeze rock-ul progresiv, psihedelic și vizionar într-un moment istoric în care agresivitatea noului este dezavuată iar idolii rock se usucă în diorame prețioase.

Laurie Anderson și Lou Reed - fragmente dintr-un jurnal imaginar

1993
Did I drink some poison that I don't remember now?
– m-am decis să scot discul cu numărul șase, o bagatelă de altfel, fiindcă, strângătoare din fire am avut întotdeauna grijă să nu risipesc lucrurile care pe moment tuturor le par inutile. Mare fericire că nu fac așa și în viață, fiindcă probabil aș ajunge să trăiesc fie într-un cimitir de mașini, fie într-un târg de vechituri. Încă un disc, găsesc că asta e cea mai bună soluție să scap de gura lui Arto (Lindsay), de crizele lui Brian (Eno) și să nu-i las lui Lou (Reed) senzația că de când suntem împreună muzica lui, aproape consacrată, dacă consacrat poate fi considerat un sinonim al împlinirii dorințelor a făcut ca muzica mea să treacă pe planul doi. Uite că Stories (from the new Bible) până la urmă a fost bun la ceva, am deja toate piesele pe care Brian e hotărât să mi le orchestreze cât mai minimal posibil, deja mi-a făcut capul calendar cu noile lui experimente electronice... Cu tristețe în glas trebuie să declar că doar o parte din cântece vor încăpea pe mâna lui Brian, iar de cealaltă mă voi ocupa eu. Brian în doze mari devine toxic. Ar fi trebuit să fie cadoul meu pentru Lou, dar declarațiile în public nu sunt punctul meu forte și ar fi mult prea evident dacă așa, dintr-o dată aș ieși pe piață cu un album în care să dau pe-afară de feminitate, așa că facem un compromis și lansez 14 piese, adică un dublu disc. ”Bright Red” și ”Tightrope”. Jumătate de Brian pe fiecare disc și un cântecel pe care în ultimele zile îl tot cânt în joacă cu Lou, ”In Our Sleep”. În felul acesta sper să nu se prindă nimeni că suntem împreună de câteva zile, lumea ar putea cel mult să creadă că sunt cu Brian, ceea ce e mai mult decât suspect iar în ceea ce îl privește pe Lou, colaborarea cu el nu poate să fie decât unul dintre acele accidente care ai voie să ți se întâmple doar o dată de fiecare disc.

2001
Oh, it's such a perfect day I'm glad I spend it with you
– nu am mai râs de mult cu atâta poftă ca astăzi. Râsul ăsta nebun m-a făcut să înțeleg cât de tare aș fi putut plânge, astăzi, la moartea mea. Dar asta nu i-o voi spune lui Laurie, pentru că ar suna ca o declarație de dragoste patetică, ceea ce nu este cazul. În mod clar nu îi voi cere mâna prea curând pentru că sunt sigur că, chiar dacă căsătoriți, măcar o dată și tot mă voi scăpa și o voi introduce lumii ca fiind ”prietena mea”. Astfel de gafe pot face o relație să se răcească până la îngheț, ca și consumul de droguri la vârste înaintate. Iarăși râd, nu mă pot abține. Reuters a dat publicității o știre conform căreia am murit în supradoză. Nici măcar nu m-au omorât spectaculos, poate că asta mă supără cel mai tare, moartea mea clasică nu va produce nici măcar jumătate din vâlva pe care au făcut-o Jim (Morrisson) sau (Kurt) când au întins bocancii. Am luat hotărârea să scriu un album despre moarte și va fi unul de Poe-zie, muzica Lou Reed, versurile Edgar Allan Poe. Pe Laurie nu are cum să o surprindă, am mai făcut-o pe ”Close (on Account of Rabies)” și cred că nu s-a supărat prea tare că i-am urmat exemplul și am început să recit în timpul cântecului. O piesă cu Laurie pe ditamai albumul și parcă văd că iar va începe lumea să mă întrebe ce am de gând să fac cu fata asta? Sper să mă pot opri odată din râs, de fapt, trebuie să mă opresc din râs și cred că am găsit cel mai bun prilej să lansez invitații de colaborare. Îi voi suna pe oameni să îi anunț că nu am murit și că vreau să scriu ”The Raven”. David (Bowie), Antony (Hegarty) și ceva voci dramatice, pregătiți-vă de marea veste! Cât despre Steve (Buscemi) și Willem (Dafoe), ei nu sunt în stare să refuze un proiect atât de morbid iar în ceea ce-l privește pe Julian (Schnabel) am de gând să nu îl forțez. Poate să îmi conceapă grafica și în doi ani, mai ales că am văzut deja moartea cu ochii...

12 aprilie 2008
In our sleep as we speak listen to the drums beat as we speak
Lou Reed (66) și Laurie Anderson (60) s-au căsătorit astăzi, oficializând astfel o relație care durează de mai bine de 15 ani. În cadrul unei ceremonii mai mult decât restrânse, cei doi au beneficiat doar de prezența a doi invitați: regizorul Julian Schnabel, laureat al premiului Oscar și actorul Richard Belzer. ”
Știam că asta avea să se întâmple, o știre succintă ca un necrolog. Pentru că nu suntem doi artiști de scandal. Poate că nici doi artiști nu suntem. Suntem două curiozități vii, doi sexagenari care s-au gândit că dacă tot vor cânta de-acum încolo împreună măcar să o facă oficial.

18 iulie 2009
And hand in hand at the edge of the sand they danced by the light of the, by the light of the, by the light of the moon. The moon, the moon. Hey! Hey! Hey! Hey!
Laurie Anderson și Lou Reed au susținut primul lor concert împreună, ”The Yellow Pony and Other Songs and Stories”, în cadrul Festivalului Internațional de la Manchester. ”
Kraftwerk, echipa olimpică de ciclism a Angliei, Elbow, Halle Orchestra și noi nu? Cam asta am gândit atunci când am acceptat invitația să prestăm pentru prima oară împreună la Manchester. Doamnelor și domnilor, femeia cu barbă și omul-tigru, pentru prima oară pe aceeași scenă! Omenirea merită și ciudățenia asta. Cântăm ”Pale Blue Eyes” de la Velvet, ”Only an Expert” și vom încheia cu ”Lost Art of Conversation”.
Am emoții de ce să nu recunosc, dar suntem doi artiști eclectici și produsul artistului eclectic se situează întotdeauna dincolo de eșec.
Îl văd pe Lou cum se perpelește și îmi trec emoțiile. Nimeni nu aruncă cu pietre în doi artiști experimentali.

(fragmentele din ”Jurnalul imaginar al lui Laurie Anderson și Lou Reed” au fost reproduse cu permisiunea imaginarului)

"Oldboy" - bârfa, detonatorul unei iubiri posibile

După multe recomandări din partea lui Lajos, mi-am făcut în sfârşit timp şi dispoziţie să văd "Oldboy" al doilea film semnat din Park Chan-wook, făcând parte din trilogia răzbunării, gândită astfel de regizorul sud-coreean. Până acum mai văzusem doar "Sympathy for Lady Vengeance", logic ultima parte din acest ciclu pe care l-am urmărit şi probabil că l-aş urmări încă o dată cu aceeaşi evlavie ca şi prima oară.


În ceea ce priveşte "Oldboy" trebuie să recunosc că, deşi global este cu mult mai bun decât precedentul are destui timpi morţi în prima jumătate, ceea ce îl face pe alocuri greu de urmărit. Din fericire, cinematografia asiatică are ştiinţa de a ilustra de o asemenea luxurianţă secvenţe dintre cele mai banale, încât multe dintre greşelile de tempo, insuportabile la alte producţii lasă aici loc doar unui număr foarte mic de regrete. Prin urmare, la finele primei jumătăţi de film te trezeşti pus în faţa unei şarade cu ecou de templu, transformându-te din propriu spectator în psihanalistul propriilor idei preconcepute. Hipnoza din film devine dublă, atunci când va trebui să îţi recalibrezi instrumentarul moral în funcţie de noua constituţie a personajului principal iar acest lucru nu este simplu. Scenariul începe să strălucească în toată plinătatea sa iar firele narative se leagă într-o dramă cu atât mai profundă cu cât a avut loc o inversare la nivelul personajului pozitiv.

În concluzie recomand "Oldboy" şi celor care nu se vor lăsa influenţaţi de citatul de pe afiş: "arrives with Quentin Tarantino seal of approval." Un film profund, cu gadgeturi, cu o imagine desăvârşită, probabil una dintre cele mai reuşite ilustraţii muzicale a muzicii lui Vivaldi. Pentru iubitorii de metafore cinematografice, nu pot spune decât că nu vă puteţi imagina câtă creativitate zace în imagistica regizorilor asiatici.

Numai tu-mi poţi spune "Poponeţ"!

Este foarte posibil ca în cele ce urmează, punctul meu de vedere să vi se pară nu numai nelalocul lui dar şi atipic pentru optica personală cu privire la coteriile din viaţa mondenilor noştri. După ce mai bine de două luni am tot fost intoxicat cu bârfe mai mult sau mai puţin elegante ce îi aveau în prim plan pe Maria Dinulescu şi pe Codin Maticiuc, ieri mi s-a întâmplat să citesc în paginile unui prestigios ziar, care va continua să apară şi în format palpabil, un articol care spunea ceva de genul: jos labele de pe Maria Dinulescu. Asta m-a cam şocat, cu atât mai mult cu cât aveam un anumit respect pentru jurnalistul în cauză. Mi s-a părut o atitudine de tăntică de la colţul uliţei, sau de pensionară bucureşteană băgăreaţă, genul care îţi strigă peste drum: aruncă ţigara din gură, copile! E drept că aici întâlnim două tipuri de pensionară, iar acesta tocmai descris este categoria Light. Pentru că există şi categoria Hardcore: femeie apropiind 70, vânjoasă, tunsă băieţeşte care îmi strigă să îmi bag tricoul în pantaloni. Cum nu percutez, aruncă spre mine cu prima piatră care îi iese în cale. Dar să trecem peste asta şi să revin la "cazul Dinulescu-Maticiuc" şi să extrapolez.

Eu am o maşină de lux, neagră, ultimul răcnet, una dintre acelea pe care şi multimiliardar fiind o cumperi cu o uşoară strângere de inimă, cel puţin pentru că în definitiv realizezi că ai cumpărat un braţ de fiare cu banii pe care alţii îi virează pentru a-şi cumpăra o insulă. Deci maşină cu pretenţii. Maria Dinulescu. În paralel, din motive neştiute, neînţelese şi inexplicabile tocmai mi-am cumpărat o Dacia 1310, produsă în anii 80. Să zicem roşie. Maticiuc. Acum apare corul antic de tăntici: de ceeeee? de ceeeee? de ceeeee această asociereeeeeee? Vorba unei bătrâne celebră pe youtube: de mere! Fiindcă aşa vrea muşchii mei. Fiindcă plătesc impozit, fiindcă nu fac accident, fiindcă nu s-a introdus încă un departament care să îmi evalueze mie piticii. Cred că nu sunt singurul care am astfel de alăturări inedite în colecţie, prin urmare cresc în ochii altora, ba chiar începe să se zvonească despre mine că aş avea simţul umorului. Şi cu toate acestea, un lucru nu aş putea face niciodată în acest "binom de poveste". Nu mi-aş înmatricula Dacia cu literele KUR sau CUR. Niciodată. Asta ar spune multe despre subconştientul meu în materie de ierarhie.

sâmbătă, ianuarie 09, 2010

Dacă mândruță e OM vreau să fiu ANIMAL

Soțul, mereu sigur pe el, din dorința de a-și calma soția pentru că tocmai fusese prins cu amanta iese pe post, în prime-time și își cere public scuze. Acum este aproape de limita penibilului dar lui nu-i pasă pentru că știe că războiul este ca și câștigat, orice nevastă ca a lui, mamă a trei copii și profesionistă desăvârșită prezintă potențialul de a deveni în orice clipă și mama lui, ori mamele sunt ușor impresionabile și miloase. Odată făcut de tot rahatul este aproape logic să urmeze o imensă și interminabilă milă, iar dacă nu din partea soției, sigur din partea altora cărora li se pare un tip sincer, dovedind curaj al răspunderii. Cîți bărbați ar fi în stare să își ceară scuze în public? Pe drumul de la televiziune spre casă își amintește de coșmarul din timpul zilei și de liniștea adusă de vocea mieroasă și înțelegătoare a soției care l-a sunat în direct spunându-i: te aștept acasă iubitule! ”Ieee, am câștigat”, își spune în gând. Intrând în casă este suprins de liniște. Intră din cameră în cameră și descoperă că nu a mai rămas nimeni. Pe masă un bilet, redactat simplu și compus din trei cuvinte, dintre care unul este un organ sexual iar celălalt face trimitere la mamă.


De regulă secvența de mai sus nu trebuie să dureze mai mult de 5-7 minute cinematografice. Filmul de-abia acum începe și se referă la viața femeii, care, sătulă de sordidul existenței alături de un bărbat duplicitar hotărăște într-o bună zi să ia viața în piept, chiar dacă mai cară după ea și trei copii minori. Finalul filmului o prezintă pe eroină reușind în viață, într-un post recomandat numai bărbaților și rămânând până la adânci bătrâneți alături de noul făt-frumos, un tip înțelegător, fidel și cu umor, posibil un superior de-al ei vrăjit de forța de muncă și de calitățile umane speciale ale acesteia.




Povestea noastră însă, pledoaria de ”avocat al diavolului” începe cu filmulețul de mai sus, în care soțul, Mândruță în cauză își cere scuze. Mesajul acestuia mi se pare din start jignitor atât pentru soție, cât și pentru amantă, cu substrat vădit misogin. În primul rând că spălându-și rufele murdare în familie își expune soția și cred că nu o face nici din dragoste curată, nici din remușcare, ci pur și simplu din spirit de conservare, sperând ca, ajutat de televiziunea în care are acces la orice oră să o ia înaintea ”istoriei”. Cum adică ”să fiu o știre”? Să genereze el senzaționalul și nu să îi lase pe alții. În al doilea rând că își definește prin omisiune amanta ca pe o greșeală. Nu în ultimul rând mai consider și că prin ”în momentul acesta sunt un om care este, să zic așa, o știre” Mândruță compromite periculos termenul de OM. Pentru că, în urma acestei ieșiri Mândruță este, după mine, orice altceva, numai OM nu. Iar dacă mai insistă mult, sunt dispus la orice oră să mă redefinesc ca NE OM. Îmi accept cu mândrie statutul de ANIMAL. Pentru că într-o situație similară nu cred că m-aș comporta ca acest individ.

În altă ordine de idei mă întreb eu, voyerul de mine, cu ce s-o fi ales Mândruță din relația cu amanta asta. Au fost doar pupicurile ștrengărești din mașină sau o fi fost mai mult? Pentru că dacă au fost numai pupicurile adolescentine și a fost prins, drăcia dracului, chiar în ziua când vroia să ” treacă la atac” atunci, în sfârșit mi-e milă de el. Și încă ceva. Nu vi se pare că pentru prima dată, în întreaga sa activitate Mândruță nu s-a bâlbâit deloc?

vineri, ianuarie 08, 2010

Lui Wotte de la Craiova îi plac băieții, tinerii...

Fotbalul nu se mai joacă de mult de dragul gazonului, al aerului curat, de dragul competiției. Se joacă pe bani. Pionierii, visătorii, idealiștii fotbalului au rămas doar amintire, iar în curând probabil că, citind despre ei, tinerii vor crede că au de-a face cu cărți de ficțiune. Antrenori, fotbaliști, cu toții au devenit mai mult sau mai puțin mercenari. În definitiv trăim în modernism. Lucrăm acolo unde suntem plătiți mai bine și nu neapărat unde ne place. Pornind de aici să reduc puțin la absurd situația:
- un muncitor necalificat la o școală de balet: nu îi plac fetițele, dar lucrează aici pentru că e plătit mai bine și nu e frig ca în port,
- un tehnician la o fermă de porci: nu îi plac porcii, e plătit mai bine ca la fabrica de clei,
- un portar la un cămin de băieți: nu îi plac băieții, lucrează aici pentru că e plătit mai bine ca în fabrică,
- un fochist la un cămin de bătrâni: nu îi plac moșii și babele, dar e plătit bine și de obicei mai mult trebuie să păzească cazanul.


Ei bine și acum iată ce aflăm astăzi dintr-o știre sportivă de la Antena1. Că noului antrenor al Craiovei, unui anume Wotte ”îi plac tinerii, pentru că a lucrat la naționala de tineret a Olandei”. Aoleu, nu mă înnebuni. A venit Wotte ăsta gratis la Craiova numai să aibă ocazia să lucreze cu tinerii, că deh, pasiunea e pasiune, e hobby, e altruism, e vocație.

I-aș întreba însă pe responsabilii de respectiva știre dacă jurnalistic vorbind nu ar fi fost mult mai corect să facă un mic retuș textului de pe imagine: ”îi plac băieții, pentru că a lucrat la naționala de tineret a Olandei”. Pentru că în definitiv, dacă media de vârstă la Craiova este în momentul de față de 23 de ani, se poate spune că avem mai mult sau mai puțin de-a face cu niște băieți. Să ne fie clar tuturor: Wotte nu este un pederast, iar ca olandez este prea puțin pasional, Wotte este doar un pasionat.

Cu prietenie de la Ion Ionescu...

A fost o perioadă când făceam de câteva ori pe an ”naveta” București-Budapesta cu trenul. Pe atunci nu eram atât de comod și reușeam să văd partea plină a paharului, iar acum iată, culeg roadele, depanând amintiri. De regulă plecam de la București după-amiaza, în jurul orei 16.00, cu un tren care ajungea la Budapesta în zorii zilei. Dacă reușeam să trec peste emoțiile legate de legendele urbane cu privire la hoții din tren, deosebit de inventivi de altfel, drumul era liniștit și mă bucuram de cele mai multe ori de un compartiment gol-goluț. Am întâlnit oameni interesanți și despre ei am să vă povestesc câte ceva.

Pe la Brașov a intrat în compartiment un tip cam pe la 40 de ani, pe care puteam citi: noi te facem pe tine. Prin urmare, refugiat în colțul meu de lângă geam am făcut tot posibilul sa nu îl privesc în ochi și să par cât mai dezinteresat de prezența sa. După ceva drum, sparge tăcerea și mă întreabă:

- Unde mergi?

Mergi, nu mergeți.

- La Budapesta, îi zic.

- Muncești, mă întreabă el?

- Nu, învăț.

Gândindu-mă că e sănătos să nu îl tratez chiar cu dezinteres, întreb și eu:

- Dumneavoastră? În Italia, la muncă.

Mi-e clar, vom călători împreună până în zori. Asta e. Îmi scot discman-ul și aleg din rucsac un CD din multele pe care le căram pe atunci cu mine. Original! Nu apuc însă să îi dau drumul că îl aud:

- Câte de-ăstea nu am furat eu din Ungaria? Intri în magazin cu folie de poleială la tine și cauți un colț în care nu sunt camere și nici oglinzi și acolo învelești cedeul. La ieșire nu mai piuie nici un filtru, treci de paznici ca prin brânză.

Zâmbesc. Nimic mai mult. Încep să îmi pun probleme serioase legate de mesajul pe care îl transmit, eu și cu rucsacul meu plin cu muzică, din moment ce mi se bat apropouri legate de produse furate.

Îi dau drumul și reușesc circa o oră să scap de conversația interlopă.

Mi se face foame, scot sandwishul pregătit de mama și îl întreb, politicos dacă nu vrea și el. Remarc o schimbare. Îi sunt brusc mult mai simpatic.

- Câtă carne de-asta nu am furat eu din Italia... Vidată. Să vezi ce făceam. Intram în supermarketuri și crestam cu o lamă cele mai frumoase pungi vidate cu carne. Pe urmă ieșeam și plecam la alt supermarket și tot așa până la prânz. Pe la 1 la italieni e o regulă. Verifică frigiderele dacă pachetele cu carne sunt în vid. Ce nu e în vid se pune în lădițe și se scoate în curtea din spate și eu mă duceam și umpleam traista. Pe la 5 terminam, vreo săptămână nu îmi mai trebuia mâncare.

Mănânc și plâng. Mănânc. Se lasă liniștea. Nu avem subiecte comune.

În cele din urmă îmi dau seama că e momentul să încep să citesc. Nu mai există nici un pericol să fiu întrerupt. Scot o carte, tot așa, una dintre multele cu care am făcut naveta și dau să citesc. Surpriză, mă mai așteaptă o confesiune.

- Auzi, zice. Am furat și cărți să știi, dar nu multe că nu aveam ce să fac cu ele, dar au fost câteva care mi-au plăcut. De fapt le-am împrumutat și nu le-am mai dat înapoi.

Ar trebui să îl întreb care anume, dar realizez că asta ar deschide cutia Pandorei. Tac și ascult.

- Problema era că pe prima pagină se semnase proprietarul domne. Și atunci ce am făcut eu? Acolo scria cu pix albastru, să zicem, Ion Ionescu. Și eu am scris frumos deasupra: Cu prietenie de la Ion Ionescu.

Am zâmbit. Asta era haioasă. Mi-am amintit de unul dintre profesorii mei din Budapesta care considera că: hoțul de cărți nu e hoț. Interlocutorul meu însă nu prea le avea cu cărțile.

Ziua când am descoperit Elbow...

"The Seldom Seen Kid", albumul britanicilor de la Elbow multipremiat, după 10 ani de muzică. Mai mult decât britanici, Garvey, cei doi Potter, Turner şi Jupp sunt chiar din Manchester... Glory Glory Man United... Îi am în ipod de un an de zile şi dintr-un motiv sau altul, până în dimineaţa asta nu i-am mai ascultat. Minunat album, superb, cei cinci continuând topicurile, liniile melodice şi vocile de la Radiohead, Coldplay şi pe alocuri Cohen. Şi iată şi o mostră de versuri din piesa de mai sus, dar care caracterizează întreg albumul: umor şi poezie pe teme pop-rock bântuite de paşi de tango. Da, se poate şi aşa ceva.


Someone tell me how I feel
It's silly wrong but vivid right
Oh, kiss me like the final meal
Yeah, kiss me like we die tonight

Cause holy cow, I love your eyes
And only now I see the light
Yeah, lying with me half-awake
Oh, anyway, it's looking like a beautiful day

P.S.

Concertul Elbow cu BBC Orchestra. Sper să înţelegeţi de ce am preferat această varianta la "On a Day Like This" şi nu cea de studio.

joi, ianuarie 07, 2010

Leapșă despre Cărți


Leapșa de la DesculțăPrinTimișoara numai bună de dat mai departe:
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?
Charles Bukovski - ”Women” - pentru bărbați și Henry Miller - ”Tropicul racului” - pentru femei. Fiindcă dacă pizza e proastă de vină e pizzarul și nu ingredientele. :))

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitei?
A.J. Cronin - ”Citadela” cu finalul de la Thomas Hardy - ”Departe de lumea dezlănțuită”. Cu alte cuvinte Hardy! Pentru că Gabriel ar trebui să fie Batsheba și Batsheba Gabriel.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
Saint-Exupery - ”Micul prinț”. Pentru că avem și flori de apărat și vulpi...

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
Ion Creangă - ”Povestea lui Harap-Alb”. Pentru că aventura poate începe și codul poate fi învățat.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier călător?
Daniel Kehlmann - ”Măsurarea lumii”. Aventura te poate distinge.

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Cornel Dinu - ”Zâmbind din iarbă” și ”Jucând cu destinul”. Ca să sufere și el, ca și mine. Suferința te face mai bun.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?
Radu Paraschivescu - ”Fie-ne tranziția ușoară - Perle românești”. Tocmai pentru că nu e carte, nu e literatură. E viață, e România, e monden... Și oricum, nu mi-ar plăcea să mă simt vinovat o viață întreagă de reformarea unui ignorant. Ca să nu mai spun că dacă omul e și labil emoțional și într-una din zile împușcă un altul, eu aș fi primul acuzat că dându-i să citească Camus i-am ”deschis orizonturile”.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia "cu nasul pe sus”?
”Stephen Fry - Mincinosul”. Dacă tipul ”cu nasul pe sus” mai e și homofob, cu atât mai bine, consider că și-a luat-o mai ceva ca în liceu, când era băgat de colegii săi cu capul în wc.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce, celui care apare primul în lista ta de bloguri? În mod special DesculțăiPrinTimișoara!!!
Orice de Nick Hornby. Pentru că viața, așa cum este ea (uneori sordidă și nemiloasă), povestită cu zâmbetul pe buze devine operă de artă.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Cartea mea pe care tot ameninț să o termin încât promisiunile mele au devenit previzibile.

”Avatar”, un joc action-adventure vândut drept film artistic

La finele lui 2009 se anunțau două mari superproducții care mi-au capacitat de la bun început imaginația, chiar dacă am spus-o în repetate rânduri și o mai spun, dacă este cazul, nu sunt un împătimit al cinematografiei americane. Îmi doream că văd cât mai repede ”2012” pentru că în imaginația mea l-am asociat cu un remake după filmele catastrofă din anii 80 realizat cu mijloacele tehnice din prezent iar ”Avatar” mi se părea atractiv tocmai pentru că indifent de subiect (și chiar habar nu am avut despre subtilitățile superioare ale scenariului, dacă chiar există!!!) realizarea mi se părea dusă la limitele superioareunei imaginații demente. Fără nici un echivoc, nu am abordat nici măcar o singură secundă vreunul dintre aceste filme altfel decât două performanțe ale tehnicii cinematografice. Între timp am văzut ”2012” și așa cum m-am grăbit să îl văd m-am grăbit și să îl uit. Și a venit rândul ”Avatarului” despre care nutresc exact aceleași sentimente, l-am văzut și probabil îl voi uita poate cu trei minute mai târziu decât anteriorul, iar asta doar datorită CGI-ului. E felul meu de a-i mulțumi lui James Cameron pentru răbdarea de a munci 12 ani la efectele speciale ale noului său film, timp în care o companie de gaming lansează cel puțin o duzină de jocuri cu aceleași pretenții CGI.

Avatar” nu este nimic mai mult decât un joc action-adventure a cărui inovație la nivel de gaming constă în faptul că indiferent cât de prost îl joci scenariul își urmează linia narativă iar la a treia încercare eșuată de a accede la un anumit nivel vei fi propulsat automat la stadiul următor. Să fie bine, să fie rău, habar n-am, dar înclin să cred că e bine pentru că în felul acesta ești ajutat să nu proferezi cuvinte urâte la adresa imbecilului care și-a propus să te umilească. Morala e simplă: noi știm că tu poți, dar nu îți mai bate capul, te-am rezolvat noi și mergem mai departe. Ca și la Assassins Creed sau Fable pe lângă antrenamentele de mânuit arme ți se livrează și o mică povestioară, de pamplezir. O avem și în ”Avatar”. Am recunoscut, în corpul acestui bildunx roman ceva rituri de inițiere, o vatră apotropaică a satului, un antierou, fata de împărat aferentă acestuia, un fel de cal (fermecat, firește) predestinat să aparțină unui singur stăpân și a cărui identificare din herghelie se face după principiul din Harap-Alb: mai întâi te atacă, vă luptați și în cele din urmă ți se va supune cu credință până la finele poveștii și eventual și puțin după. Scenele de război urmează îndeaproape clișeele din filmele de inspirație Vietnam, pe alocuri însoțite de replici de prin From Here to Eternity sau Born on the 4th of July. De fapt asta e și ideea: să descoperim în premieră ce mizerabili, mecanici și bătuți în cap sunt oamenii în comparație cu băștinașii albaștri. Pentru cine nu știe care e faza cu avatarul, ei bine, aflăm în primele minute că Jake Sully are un avatar, pe Jakesully. Să ai un avatar, dincolo de a te juca puțin cu yahoo messenger, hinduistic vorbind, știam că ar însemna că tu ești un zeu și le trimiți muritorilor de rând un muritoraș după chipul și asemănarea lor, nu un acromegalian albastru... Profund cinismul lui Cameron, minunată ilustrare a sintagmei: mic, prost și al dracului. Dar să revin la imaginea de ansamblu. Până la urmă te simți bine pe Pandora, dar pe măsură ce supraviețuiești ”jocului” constați că și dacă ai muri nu ar fi mare pagubă, căci ai văzut cam tot ce se poate vedea, ești cam singur în luptă și nici nu prea le ai cu comunicarea. Finalul lui ”Avatar” m-a surprins uitându-mă la ceas și spunându-mi: peste două ore și jumătate.

Ce ar mai fi de spus despre ”Avatar”? Că e presărat cu muzică gotic-ambientală, că apar câteva animăluțe hilare, impunătoare dar grosiere la nivel de detaliu, că nu are deloc umor, seriozitatea impusă făcându-te cu ușurință să te simți într-o cămașă de forță și că la nivel de scenariu este mult sub ”Abyss”. Dar e spectaculos. I-aș da un 8 pentru CGI, în comparație cu un 9 ”Trilogiei Inelului” și un 3 (notă de ne-trecere) pentru scenariu, (în comparație cu un 9.5 pentru ”inel”). Concluzia: mult sub. Atmosfera din ”Avatar” e Bălașa (fără bancuri) iar cea din trilogia lui Peter Jackson, Turner. Turner sau Bălașa? Eu aleg Turner, dar dincolo de etericul celor doi rămân totuși la Goya și Van Gogh, nu vă fie cu supărare!

miercuri, ianuarie 06, 2010

Și totuși Guță și Copilu...

În noaptea de Revelion am zappat sporadic, m-am speriat și am dat pe CNN. Zgomot de fond, dar util. Am hotărât undeva în subconștient, în asentimentul prietenilor noștri că la anul noul an ne va prinde la Hong Kong. De fițe. A doua zi însă, în așteptarea acelorași prieteni pentru a continua petrecerea am văzut în reluare câteva emisiuni de Revelion. M-am oprit la Paranghelionul de la Antena1 și după primele câteva minute de revoltă m-am calmat și am privit la rece ”manifestarea” estivală. I-am iertat pe maneliști. În schimb m-a enervat scenariul (iar scenariul!!!) și prestația de umplutură a lui Dan Negru.

De ce i-am iertat pe maneliști? Pentru că au cântat mai puțin ca de obicei, preferând să se joace de-a vodevilul, lucru care le-a ieșit rezonabil. Guță Julieta și Copilu Minune Romeo! Grotesc, grobian, comic de situație. Travesti. Să ne amintim de Miluță Gheorghiu. Mai recent de Arșinel. Sau de Hofi Geza la unguri, sau Coluche la francezi, sau Benny Hill la englezi și lista poate să continue. De când lumea genul acesta de umor prinde și nu neapărat datorită tradiției impuse. E normal ca publicul să se distreze în astfel de situații. Ciudații pitici interpretați de maneliști și de populari nu au făcut absolut deloc corp distonant cu umorul britanic de același gen (Black Adder sau Benny Hill). Altfel, rețeta Divertis funcționează, dar nu la nivelul populist dorit de Antena1, Divertis a mers dintotdeauna, la fel ca și Toma Caragiu, care nu reușea însă să depășească în popularitate ”pastilele umoristice” din cadrul revelioanelor din anii 80. Guță și Copilu nu sunt actori și cu toate acestea naturalețelea i-a salvat. Au fost haioși în mascarada lor de sfârșit de an. Au fost ei, așa cum sunt în gașcă, când se întrec în măscări. Cât despre muzică, despre manele nimic de bine. Dar asta e... Cu asta defilam...

marți, ianuarie 05, 2010

”Ho, Ho, Ho”, pe românește Stop! Stop! Stop!


Mi-e scârbă de România voit americanizată. Mi-e scârbă de falsitățile de genul: "Crăciunul! Ce frumos e Crăciunul. E cea mai fericită sărbătoare, mai ales pentru copii, dragii de ei, cum așteaptă să le aducă cadouri, să le aducă dulciuri...”, cacofonie strecurată în preambulul filmului Ho, Ho, Ho, voice-off al lui Florin Busuioc. Mi-e scârbă de fuck și de futu-ți noru mătii (rostit de Ștefan Bănică Jr.) în loc de minunatul și mioriticul nostru căcat (rostit de Mircea Diaconu în Asfalt tango). Mi-e scârbă de clișeele din filmele americane de Crăciun, operate in-estetic în filmul românesc Proamerican: mutilarea lui Clarence care își primea aripile la clinchetul cristalin al unui clopoțel din brad, generalizat la nivel de Moș Crăciun, care cică dacă ”zornăie din clopoțel le dă copiilor cadou”, târâtul prin conductele de aerisire a-la-DieHard sau naturalizarea unor personaje imaginare a-la-Bogus, filmul lui Jewison, sub numele conspirative de Mookie (pronunțat Mochii de către Bănică) sau Gingko Biloba (ne amintim cu toții de reclama cu pricina...). Mi-e scârbă de umorul manelist într-un film adresat și copiilor: ești hoț, ai furat-o pe iubita lui. Și personajul lui Bănică replică am fu..., am fu..., am furat-o. Mi-e scârbă de România caracterizată printr-un mall etern și fascinant și de copilăria petrecută în această incintă. Mi-e scârbă de monopolul mediocrității. Mi-e scârbă de ”gașca” de la ProTV și MediaPro: actori din toate telenovelele și sit-comurile proteviste jucați doar din obligație (de la Teodosiu la Alina Chivulescu sau Pavel Bartoș - probabil cel mai ridicol și lipsit de subtilități actoricești), de Bănică Jr. și de talentul său de dublură în brigada artistică folosit și ca actor în rol principal dar și ca interpret al main-title-ului, de Florin Busuioc obligat-forțat voce a Moșului Crăciun și autocolant pe longitudinala unui tramvai românesc ideal și de emisiunea lui Măruță, tot așa, înghesuită cu forța în film, probabil tot din obligație.


Mi-e scârbă de Ho, Ho, Ho, mult trâmbițata recentă producție Media Pro, lansată înaintea Crăciunului, a cărei regie este semnată de Jesus del Cerro. Ce coincidență tristă, să te cheme Jesus și să regizezi un film infect despre ”miracolul Crăciunului”. Ca și Tarzanii filiformi, Pamelele supraponderale sau Elvișii miorlăind manele. Cred că Ho, Ho, Ho este cel mai prost film românesc din ultimii 20 de ani, surclasând Orient Express-ul lui Sergiu Nicolaescu. De asemenea este cel mai mistificator film românesc, impunând o realitate românească falsă și cultural nocivă. Crăciunul la români nu se petrece nici măcar în cele mai laice comunități urbane din România la mall, iar hoții noștri neaoși nu folosesc gadgeturi din Mission Impossible (mașinuțe teleghidate cu cameră video și monitor la telecomandă). Hoțul român excelează în continuare în șperaclu și sârme. La fel de nociv mi se pare sistemul de valori de la MediaPro dar și disperarea cu care, scenariști poate capabili, acceptă compromisul impus doar de dragul de a figura pe afișul unui film și pentru ceva bănuți de sărbători. Nu găsesc nici o scuză lui Mirică și Andronache pentru colajul neromânesc și în dese rânduri neglijabil ridicat la nivel de generalitate națională, într-un producție ce nu se vrea utopică. Obosisem de realitatea socială prezentă în mai toate filmele noastre din 90 încoace, dar cosmetizarea de bâlci de suburbie a României doar de dragul de a pretinde că suntem ”în rândul lumii” consider că este încă o formă fără fond, ce denotă mediocritate și ipocrizie. Diamantele strălucesc, într-adevăr în murdărie cu câteva condiții: să fie false, deci să nu strălucească prea tare, ceea ce le face să nu fie ridicate prematur și dacă sunt false în prealabil să se dea la o parte stratul de jeg de deasupra.


În concluzie, nu-mi mai rămâne decât să aștept de la MediaPro un nou film estival, de data aceasta cu ocazia Paștelui, evident în regia lui Jesus (cum se putea altfel) și dacă se poate tot cu Bănică în rolul principal. Sper să înjure fără perdea și în următoarea producție pascală. Evident că tot lui Bănică sper să îi revină și coloana sonoră, cu versuri simple, pe înțelesul publicului larg, eventual putându-se porni de la o altă sintagmă uzuală actorului: paștele mătii!

Pleased to meet you, hope you guess my name...