Florian Bichir şi neliniştile sale despre suicid

Personal am fost întotdeauna un fan al editorialelor semnate de Pleşu, Patapievici, C.T.P. şi Cărtărescu. Mi s-au părut întotdeauna pline de substanţă şi mesaj, pe lângă cel direct lăsându-mi mereu şi o portiţă de interpretare între rânduri. Sunt, după mine, ziarişti ce mustesc de spirit civic, militanţi, oameni implicaţi care îşi asumă anumite responsabilităţi. Aşa îmi justific eu aceste sensibilităţi. În paralel însă există evident şi alţi editorialişti, cu vad la alţi cititori, care reuşesc prin scriitura lor să facă să vibreze cămăruţele ascunse şi ferecate ale acestora. Oare care sunt fanii lui Florian Bichir, editor coordonator la Libertatea? Întreb asta pentru că aseară am dat peste un articol al acestuia care m-a epuizat la nervii capului. Cu alte cuvinte mi s-a părut o găinărie al cărei unic scop era acela de a umple un spaţiu, cu atât mai mult cu cât subiectul abordat este unul sensibil iar pasivitatea aici nu are ce căuta. Cetăţenii pasivi mă scârbesc şi îmi stârnesc mila. Gândesc aici în aceeaşi manieră ca şi Park Chan-wook, unul dintre regizorii sud-coreeni pe care îi admir: "Nu vibrez la filmele care evoacă pasivitate. Dacă ai nevoie de acest gen de confort nu pricep de ce nu te-ai duce la spa."

Mai întâi Bichir face un scurt istoric al sinuciderilor celebre, atât de scurt şi succint acest istoric încât frizează trivialitatea. "Virginia Woolf şi-a umplut buzunarele cu pietre şi s-a înecat într-un râu". Într-un râu, mâncaţi-aş, un râu de-ăsta cu apă curgătoare, cam ca Milcovu' - şi la faza asta îl aduce pe tânărul redactor (acelaşi de la articolul cu cel mai mare penis erect din lume) care cu degeţelele lui cele două ne arată cam cât de lat e râul, că pentru o lungime a apei nu îi permit braţele. La străini, ca la străini, dar în momentul când vorbeşte despre Urmuz şi Voronca Bichir devine o tăntică gornistă: "Avangardistul poet Urmuz a vrut să moară în chip original, “fără nici o cauză”. Alt poet Ilarie Voronca, s-a sinucis - ce ironie! - în timp ce lucra la un “Manual al perfectei fericiri”. " Alt poet, ce frumos nu? Ca nuca în perete, editorialistul îşi aminteşte cam care era pretextul scrierii sale. Şi intră în subiect.

Acum Bichir inventează roata. Descoperă că aşa, dintr-o dată tinerii români se sinucid. Are el, bănuiesc statistici care îi spun că niciodată nu a mai existat în România o rată atât de mare a sinuciderilor. Parol, ţăţico! "E clar că avem de-a face cu o generaţie tânără debusolată. Dezamăgită, scârbită de viaţa care i se proiectează în faţă, gata să depună armele la cel mai mic eşec." De când lumea, stimate domn redactor şef şi editorialist al ziarului care pe lungime măsoară exact cât cel mai mare penis erect din lume, de când lumea au existat generaţii tinere debusolate. Am avut şi foamete şi războaie, chiar şi o revoluţie. Bun, exagerez eu şi nu apreciez faptul că dintr-o dată, Bichir arogantul şi atotştiutorul empatizează cu uimirea tănticilor şi a precupeţelor din piaţă. Dar vine partea a doua, când, la fel de brusc, acelaşi Bichir se întreabă retoric dacă nu cumva "Ar fi prea uşor şi ipocrit să aruncăm vina exclusiv în spatele tinerilor. Oare noi, care i-am crescut aşa, nu avem nici o vină? " Domnu' Bichir, să n-am eu parte de ziua de mâine dacă ce spui mata nu e adevărat. Aşa zicea şi mămica mămichii mămică-mi, pe vremea ei, că n-au avut să le dea mare lucru fetelor şi că ea crede că numai ea e de vină pentru că fie-sa odată, în timp ce tăia ceapă a început să se joace cu cuţitul pe vinişoare. E drept că a devenit una dintre cele mai mari aruncătoare de cuţite din ţară, dar era atât de aproape să nu mai prindă ziulica de mâine, că nu vă puteţi imagina...

Uite că domnu' Bichir mă îndeamnă la cugetare. De ce atacanţii români ratează atât de mult în faţa porţii adverse dar înscriu cu nonşalanţă în propria poartă? Să fie oare pentru că avem de-a face cu o tânără generaţie debusolată? Dezamăgită, scârbită de viaţa care i se proiectează în faţă, gata să depună armele la cel mai mic eşec. Sunt oare imaturi şi labili atacanţii noştri? Nu ştiu exact pentru ce anume trăiesc, le lipseşte un scop în viaţă şi clachează atât de repede? Ar fi prea uşor şi ipocrit să aruncăm vina exclusiv în spatele atacanţilor noştri. Oare noi, care i-am crescut aşa, nu avem nici o vină?