Laurie Anderson și Lou Reed - fragmente dintr-un jurnal imaginar

1993
Did I drink some poison that I don't remember now?
– m-am decis să scot discul cu numărul șase, o bagatelă de altfel, fiindcă, strângătoare din fire am avut întotdeauna grijă să nu risipesc lucrurile care pe moment tuturor le par inutile. Mare fericire că nu fac așa și în viață, fiindcă probabil aș ajunge să trăiesc fie într-un cimitir de mașini, fie într-un târg de vechituri. Încă un disc, găsesc că asta e cea mai bună soluție să scap de gura lui Arto (Lindsay), de crizele lui Brian (Eno) și să nu-i las lui Lou (Reed) senzația că de când suntem împreună muzica lui, aproape consacrată, dacă consacrat poate fi considerat un sinonim al împlinirii dorințelor a făcut ca muzica mea să treacă pe planul doi. Uite că Stories (from the new Bible) până la urmă a fost bun la ceva, am deja toate piesele pe care Brian e hotărât să mi le orchestreze cât mai minimal posibil, deja mi-a făcut capul calendar cu noile lui experimente electronice... Cu tristețe în glas trebuie să declar că doar o parte din cântece vor încăpea pe mâna lui Brian, iar de cealaltă mă voi ocupa eu. Brian în doze mari devine toxic. Ar fi trebuit să fie cadoul meu pentru Lou, dar declarațiile în public nu sunt punctul meu forte și ar fi mult prea evident dacă așa, dintr-o dată aș ieși pe piață cu un album în care să dau pe-afară de feminitate, așa că facem un compromis și lansez 14 piese, adică un dublu disc. ”Bright Red” și ”Tightrope”. Jumătate de Brian pe fiecare disc și un cântecel pe care în ultimele zile îl tot cânt în joacă cu Lou, ”In Our Sleep”. În felul acesta sper să nu se prindă nimeni că suntem împreună de câteva zile, lumea ar putea cel mult să creadă că sunt cu Brian, ceea ce e mai mult decât suspect iar în ceea ce îl privește pe Lou, colaborarea cu el nu poate să fie decât unul dintre acele accidente care ai voie să ți se întâmple doar o dată de fiecare disc.

2001
Oh, it's such a perfect day I'm glad I spend it with you
– nu am mai râs de mult cu atâta poftă ca astăzi. Râsul ăsta nebun m-a făcut să înțeleg cât de tare aș fi putut plânge, astăzi, la moartea mea. Dar asta nu i-o voi spune lui Laurie, pentru că ar suna ca o declarație de dragoste patetică, ceea ce nu este cazul. În mod clar nu îi voi cere mâna prea curând pentru că sunt sigur că, chiar dacă căsătoriți, măcar o dată și tot mă voi scăpa și o voi introduce lumii ca fiind ”prietena mea”. Astfel de gafe pot face o relație să se răcească până la îngheț, ca și consumul de droguri la vârste înaintate. Iarăși râd, nu mă pot abține. Reuters a dat publicității o știre conform căreia am murit în supradoză. Nici măcar nu m-au omorât spectaculos, poate că asta mă supără cel mai tare, moartea mea clasică nu va produce nici măcar jumătate din vâlva pe care au făcut-o Jim (Morrisson) sau (Kurt) când au întins bocancii. Am luat hotărârea să scriu un album despre moarte și va fi unul de Poe-zie, muzica Lou Reed, versurile Edgar Allan Poe. Pe Laurie nu are cum să o surprindă, am mai făcut-o pe ”Close (on Account of Rabies)” și cred că nu s-a supărat prea tare că i-am urmat exemplul și am început să recit în timpul cântecului. O piesă cu Laurie pe ditamai albumul și parcă văd că iar va începe lumea să mă întrebe ce am de gând să fac cu fata asta? Sper să mă pot opri odată din râs, de fapt, trebuie să mă opresc din râs și cred că am găsit cel mai bun prilej să lansez invitații de colaborare. Îi voi suna pe oameni să îi anunț că nu am murit și că vreau să scriu ”The Raven”. David (Bowie), Antony (Hegarty) și ceva voci dramatice, pregătiți-vă de marea veste! Cât despre Steve (Buscemi) și Willem (Dafoe), ei nu sunt în stare să refuze un proiect atât de morbid iar în ceea ce-l privește pe Julian (Schnabel) am de gând să nu îl forțez. Poate să îmi conceapă grafica și în doi ani, mai ales că am văzut deja moartea cu ochii...

12 aprilie 2008
In our sleep as we speak listen to the drums beat as we speak
”Lou Reed (66) și Laurie Anderson (60) s-au căsătorit astăzi, oficializând astfel o relație care durează de mai bine de 15 ani. În cadrul unei ceremonii mai mult decât restrânse, cei doi au beneficiat doar de prezența a doi invitați: regizorul Julian Schnabel, laureat al premiului Oscar și actorul Richard Belzer. ”
Știam că asta avea să se întâmple, o știre succintă ca un necrolog. Pentru că nu suntem doi artiști de scandal. Poate că nici doi artiști nu suntem. Suntem două curiozități vii, doi sexagenari care s-au gândit că dacă tot vor cânta de-acum încolo împreună măcar să o facă oficial.

18 iulie 2009
And hand in hand at the edge of the sand they danced by the light of the, by the light of the, by the light of the moon. The moon, the moon. Hey! Hey! Hey! Hey!
”Laurie Anderson și Lou Reed au susținut primul lor concert împreună, ”The Yellow Pony and Other Songs and Stories”, în cadrul Festivalului Internațional de la Manchester. ”
Kraftwerk, echipa olimpică de ciclism a Angliei, Elbow, Halle Orchestra și noi nu? Cam asta am gândit atunci când am acceptat invitația să prestăm pentru prima oară împreună la Manchester. Doamnelor și domnilor, femeia cu barbă și omul-tigru, pentru prima oară pe aceeași scenă! Omenirea merită și ciudățenia asta. Cântăm ”Pale Blue Eyes” de la Velvet, ”Only an Expert” și vom încheia cu ”Lost Art of Conversation”.
Am emoții de ce să nu recunosc, dar suntem doi artiști eclectici și produsul artistului eclectic se situează întotdeauna dincolo de eșec.
Îl văd pe Lou cum se perpelește și îmi trec emoțiile. Nimeni nu aruncă cu pietre în doi artiști experimentali.

(fragmentele din ”Jurnalul imaginar al lui Laurie Anderson și Lou Reed” au fost reproduse cu permisiunea imaginarului)