Aseară mi-am permis un film nou și fără să mă gândesc prea mult am ales ”The Road”, în primul rând datorită aerului apocaliptic pe care mi l-a trezit trailerul. Aici nu am fost dezamăgit, apocalipsa este totală, descrisă simplu, fără efecte speciale gen ”2012” care prezentaseră viitorul ca pe o fiesta scăpată de sub control. În afara unui cutremur ad-hoc, filmat de jos în sus din perspectiva persoanei întâi, natura, blazată sau pur și simplu temătoare refuză să se mai manifeste în fața privitorului. Nu știm și nici nu vom afla până la sfârșit cum s-a ajuns în situația de față și dacă nu avem ce face nu ne rămâne decât să ne imaginăm. Ceea ce l-a interesat pe Hillcoat să prezinte este atitudinea postapocaliptică a semenilor noștri iar aceasta se reduce la un singur cuvânt: canibalism. Lipsește violența și suspansul din ”I Am Legend”, iar puținele momente de conflict între Bărbat și restul canibalilor sunt exploatate doar cât să ofere lecții de viață Băiatului. Personajele nu au nume, ele sunt numite simplu Bărbatul, Băiatul, Bătrânul, Veteranul, Soția-Mamă, Femeia sau Hoțul iar ”The Road” poate fi considerat generic un road-movie. După aproape o oră de călătorie previzibilă și în mare lipsită de senzații tari mi-a venit să spun că singura diferență între acest film și ”Cast Away” este că aici apar 3-4 personaje și nu cel mult două în celălalt. Viggo Mortensen este ca de obicei în elementul lui dar nu are rol, cum tot ceea ce spune sunt banalități de zi cu zi. Charlize Theron, Molly Parker, Robert Duvall și Guy Pearce există de la 10 minute la circa 2 minute doar pentru că au dorit cu tot dinadinsul să nu piardă ocazia de a juca într-o ecranizare după McCarthy, dar și aceștia sunt lipsiți de rol. ”The Road” nu lasă loc de interpretări, lucid îl vezi, lucid îl apreciezi. Iar apoi filmul se termină. Surpriza mi-a fost cu atât mai mare cu cât de-abia acum a început spleenul. Cu amintirea Hoțului gol în plină autostradă, cerând clemență. Cu amintirea Bătrânului plecând de capul lui, pentru a nu le face viața grea Bărbatului și Băiatului. Cu amintirea Băiatului care, ajuns la marginea coastei către mare își întreabă dezamăgit tatăl de ce marea, care apare albastră pe hartă nu numai că nu mai este albastră ci dezolant de cenușie. Cu amintirea coloanei sonore superbe în clasicismul disperării de care Nick Cave și Warren Ellis se achită cu o evlavie periculoasă. Fără să exceleze aici, John Hillcoat, obedient după litera lui Cormac McCarthy, reușește să își salveze filmul. Greața, scârba, inutilitatea, derizoriul, toate acestea te bântuie aproape din oficiu, fără prea mare aport regizoral, tocmai pentru că nu se face filozofie. Nu mai ai ce filozofa pe temele: autodistrugere și canibalism. Totul s-a consumat de mult, fără niciun rezultat. Și ce doare și mai mult este că, chiar dacă fiecare dintre noi mai are șansa unui drum, acesta nu mai duce nicăieri. Este o călătorie de plăcere prin infern...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu