Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

miercuri, august 24, 2011

Viens chez moi, j'habitte chez une copine... franc masonne

Sub titlul Din tainele masoneriei... feminine am văzut astăzi, aici o enormitate. Este vorba despre un filmuleţ marca Realitatea TV care, pe faţă face lobby francmasoneriei feminine din România. Atât de bine este făcut filmuleţul de 20 şi ceva de minute încât în prima sa parte am reuşit să izbucnesc în râs. La un moment dat, vorbindu-se despre "vechea tradiţie românească a masoneriei feminine" sunt proiectate imagini cu celebrele masoane internaţionale Louis Armstrong şi Stan şi Bran în timp ce jos, în bară rămăsese scris Din tainele masoneriei... feminine. M-a scandalizat însă altceva. La un moment dat apar două dudui, despre care aflu din bara de jos că sunt "proaspăt primite în lojă". Sunt surprins, ştiind că masoneria este o organizaţie secretă. Ei bine, nu mai e.


Venerabila maestră îmi oferă lămuriri. Loja aceasta nu mai este de mult secretă ci doar discretă. M-au spart! Şi în completare, una dintre aceste dudui face o invitaţie: le invită pe toate doamnele să intre în această organizaţie, pentru a cunoaşte altfel de oameni. Aoleu! Ce fel de altfel? Cu 5 ochi, cu multiple organe sexuale, cu negi pe nas sau cu probleme de moralitate? Ce fel de altfel? Înţeleg, ca orice alt profan că este vorba despre nişte curiozităţi ale naturii, despre nişte oameni pe care nu îi întâlneşti zi de zi. Până la urmă e de înţeles dezideratul acestei organizaţii: să transforme româncele în francmasoane. În farmazoane, vorba lui Creangă. Înălţător. Aşadar nu e vorba despre criterii spirituale sau morale, ci pur şi simplu sexuale. Acum că Naomi este femeie, poate să intre şi ea în rândul celor deocamdată 300 de românce francmasoane. Frumos feminismul acesta, frumoasă evoluţie, de la cratiţă la şorţ... Stana şi cu Brana, cum se anunţa din primul sfert al filmului.


Şi aşa mi-am amintit de un banc, oricât de anoste ar părea trimiterile. Ştiţi care este diferenţa dintre labă şi secs? În timpul actului sexual mai şi socializezi...

Reflexe bucureştene

Bucureştiul meu mi se pare astăzi de nerecunoscut. Este părerea mea şi mi-o asum. Nu vorbesc neapărat de clădirile noi care mă dezgustă şi care mi se pare că au şters farmecul de altădată al Bucureştiului, ci de oameni. Nu mă voi repeta şi nu voi vorbi de amabilitatea oamenilor, ci mă voi referi strict la o întâmplare şi la o observaţie subiectivă. În cele câteva (puţine) zile de Bucureşti am constatat că oamenii se feresc de noi şi de piticul nostru, în căruţ. Nu toţi, dar în mare e surprinzător să îi vezi cum se feresc de căruţ, cum privesc încruntat copilul sau cum ne privesc suspect când încercăm să mergem mai departe cu căruţul pe trotuarele înguste, multe dintre ele gâtuite de maşini parcate cu nesimţire, invitându-mă să scot cheile şi să le trag o dungă estetică. Am văzut oameni dându-se la o parte şi lăsându-mă să trec, în totalitate oameni în vârstă. Am văzut de asemenea femei în vârstă ferindu-se de proximitatea căruţului. Prin urmare mi-am dezvoltat, involuntar la început un reflex: mă feresc şi eu de bucureşteni. Până astăzi.


O aşteptam pe BebeBebe cu piticul, afară, în faţa unui magazin. La un moment dat se apropie de noi o DOAMNĂ în adevăratul sens al cuvântului şi îmi spune: pot să mă uit şi eu la acest îngeraş? Scârbos îi răspund că da, sperând că îşi va pierde din entuziasm şi va spăla putina. Nu. Doamna se apropie, piticul nostru ca de obicei începe să îi râdă cu toată făţuca lui şi cu năsucul lui creţ. Doamna îmi atrage atenţia: Vedeţi, râde. Sunt mai departe acru şi îi spun că râde la toată lumea. Doamna nu pleacă. Este mai aproape de el. Se uită la mine şi îmi spune: Nepoţelul meu a murit la 2 ani. Mă prăbuşesc. Şi fiica mea la 35. Accident de maşină. De atunci nu mă pot stăpâni să nu mă uit la toţi copiii... Îngăim un dumnezeu să îi odihnească, încercând să reduc din entuziasm pentru a nu părea desuet. Din fericire iese BebeBebe şi doamna i se adresează: Superb. L-aţi desenat înainte să îl faceţi, nu? Dacă mai era cazul, am mai încremenit odată. Un compliment de poezie, dintr-o vârstă de poezie a Bucureştiului...


Până la urmă cred că mă voi stăpâni şi voi întoarce şi celălalt obraz. Dacă bucureştenii speriaţi de bombe vor să îşi cultive mai departe meltenismul, nu au decât. Le stau la dispoziţie. Nu vreau ca la un moment dat să remarc că a fost o vreme când nu am văzut pădurea din cauza copacilor.

joi, august 18, 2011

De ce la lucru manual suntem învățați să coasem

V-am anunțat că pentru o vreme o să fim în Vrancea, la ai mei, mai precis într-un sat pe care îl iubesc din suflet, pe orbita Focșani-Odobești. Nu am mai apucat însă să vă spun că aici ne simțim fenomenal chiar și dincolo de casa noastră, nu ca în București. Unul dintre motive este că ieșind în magazine, aici dăm peste vânzători drăguți, politicoși și vorbăreți. Nu neg că nu sunt și pe aici vânzători la care cel mai potrivit blestem ar fi: să dea dumnezeu să ajungi în București! Doar că noi am întâlnit puțini din ăștia. E drept că am întâlnit și niște ciudați, dar atât de minoritari fiind aceștia, pe moment i-am trecut cu vederea. Astăzi am frunzărit blogul Simonei Tache și am dat aici peste această aventură la cumpărături.




Și mi-am amintit că am trecut și noi prin așa ceva, săptămâna trecută la magazinul Leonardo, din Carrefour-Focșani, însă fără să ajungem la dimensiunile apocaliptice din textul mai sus citat. BebeBebe și-a luat niște sandăi, a ajuns cu ele acasă și le-a încălțat. Frumușele, comode și ușoare. După o zi, pac, se rupe bareta. A doua zi fugim la Carrefour ca să le schimbăm. Domnișoara responsabilă se uită la ei, îi analizează în profunzime și constată că pot fu cusuți. Zâmbim. E o constatare de bun simț, până la urmă. Domnișoara îi întoarce iar pe toate părțile și repetă maxima: Dar îi puteți coase. Acum deja eu văd roșu. BebeBebe e, ca de obicei calmă și superioară. Îi spune vânzătoarei că ar vrea să ia alte sandăi, sau eventual alți pantofi și să plătim diferența. ”Dar îi putem coase noi!” Trebuia să o întrebăm dacă a murit ortodoximul de tot, încât unii oameni cos de Sfânta Maria, sau dacă pur și simplu vrea să se răzbune pe o femeie amărâtă. Acum BebeBebe intervine, explicând că nu a dat un ban ca să cumpere niște pantofi vechi.




Vânzătoarea i-a pus la loc în cutie, frumos, alegând până la urmă varianta cea mai profitabilă pentru magazin. Umblăm cu mănuși, îi coasem și îi băgăm la loc, pe raft. Recunosc, nu am fost civici până la cap. Trebuia să măscărim pantofii acolo, în fața ei, ca să ne asigurăm că nu mai suferă și altcineva, ca și noi. Mai ales că, în cazul în care aceasta ar fi rămas singura pereche și cineva chiar și-ar fi dorit numai aceste sandale, probabil că nu ar avea încotro și ar accepta până la urmă și să îi fie cusută respectiva pereche. Domnișoara a mai spus o dată că pot fi cusuți și ne-a invitat, cu oarecare eleganță să luăm altceva. Probabil în mintea ei noi suntem niște boieri gomoși, care, comparativ cu ea, nu am învățat să coasem la lucru manual, trecând clasa doar pentru că ai noștri au dat șpagă învățătoarei ca să nu rămânem repetenți din clasa I-a. Am luat 2 perechi în locul acesteia, plătind și o diferență consistentă. Semn că nu suntem clienți cârcotași, ba chiar generoși câtă vreme avem de-a face cu vânzători generoși care înțeleg că ei sunt plătiți să ne deservească, nu să ne fure. Poate că unii vânzători ar trebui stimulați financiar. Poate că, cine știe, într-un viitor, poate puțin utopic, nu știu, vânzătorii vor ajunge să se concureze în eleganță și serviabilitate, din dorința de a pune mâna pe bonusul salarial.

joi, august 11, 2011

Daniel Pancu - anonimul giuleștean

Cred că prin golul lui Pancu, din meciul cu Petrolul s-a spart un blestem mai vechi al Rapidului, totodată existând și premizele unui nou început. Am obosit așteptând anii trecuți ca după pressinguri susținute Rapidul să și înscrie, să găsească momentul acela de luciditate sau de hazard în care mingea să intre în ațe, încât pot spune că devenise aproape o certitudine că superioritatea ofensivă a giuleștenilor nu se putea niciodată concretiza cu gol. Mă uitam ca prostul la meci, urmărind mingile șutate la kilometri de poartă din unghiuri perfecte, convins că nimic nu se va întâmpla. De data asta minunea s-a întâmplat, acum, când mă așteptam cel mai puțin. A intrat Pancu și a salvat Rapidul, aducându-i victoria în ultimele minute de joc. Simt, când scriu aceste rânduri că anul acesta voi avea ce să văd, urmărind meciurile giuleștenilor, simt că a apărut în sfârșit echipa aceea românească pe care o așteptam de o viață, care, printr-o sclipire de geniu va reîntoarce soarta jocurilor. Sper să urmăresc de-acum încolo meciuri ale Rapidului de la care să nu plec în momentul când adversarii au înscris un gol.






S-au scris multe, inclusiv că Rapidul a jucat prost. Nici vorbă. Rapidul a jucat lucid, stăpână pe ea și dacă a suferit la vreun capitol acela este doar atacul. Nici nu poate fi altfel câtă vreme Deac nu joacă, Herea nu joacă și nici măcar Pancu, acel Pancu pe care mulți îl trimiteau la pensie. Așa s-a întâmplat că 80 și ceva de minute Petrolul, slabă dar nu submediocră nu a deschis scorul. Iar pentru a forța înscrierea golului a intrat Pancu. Acel atacant care poate nu mai aleargă ca altădată, dar care ne oferă garanția înscrierii unui gol. Să fim sinceri și să recunoaștem că acesta este atacantul pe care și-l doresc multe echipe, sufletistul care intră 7 minute în joc și trage echipa după el. Nu consumă mult, e ieftin (dar vorba unei clasice: ”dar e calitativ”) mănâncă puțin, nu emite pretenții, visează să îmbătrânească în Giulești și să își aducă într-o bună zi nepoții în potcoavă și să le spună ”uite, dragilor, aici am trăit eu”, înscrie golul salvator și face altruist loc celor tineri. Costurile cu întreținerea lui Pancu sunt minore, iar atitudinea de vedetă nu există.






Nu același lucru însă se poate spune despre Mutu. Mutu și pensionar va fi scump, cu aere de boxeur amator, de literat amator, de playboy amator, cu alte cuvinte, cu aere globale de etern amator. Mutu, cel pentru care fiecare moment din viața sa este un prilej de hedonism, lăsând la o parte orice cod al onoarei. Poate că Pancu nu are ”geniul” lui Mutu, dar cred că geniul acesta este de mult contaminat. Pancu are mai mult decât Mutu, iar dacă vorbim despre modele, Pancu poate fi oricând un astfel de model pentru jucătorii tineri, nu Mutu, care nu poate fi considerat un model nici pentru proprii săi copii. Lângă Pancu înveți lecția smereniei și a perseverenței, înveți că alții au reușit și nu îți mai rămâne decât să pui osul la treabă. Lângă Mutu tot ce poți învăța este că dacă ai talent ești tare, poți să scuipi semințe în capul tuturor. Dacă nu ”ești praf”. Ca cel pe care îl trăgea Mutu pe nas. Îți dă Mutu un pumn și te rezolvă.


În concluzie, cred că Rapidul va triumfa anul acesta. Așa simt eu. Că a venit vremea să scriem istoria, de la pagina unde se oprise Steaua. Să strângem rândurile alături de alți rapidiști în devenire și să obligăm conducerea să mărească stadionul, devenit neîncăpător. Și totul pentru că în sfârșit, alături de Rada, anonimul de serviciu din Giulești a venit și Pancu. Altul pentru care dacă Rapid nu e, nimic nu e!

Serghei Mizil și Cristea ”Măgărușul” - show-trotterii perioadei de criză la români

Mă uit ocazional la TV. Mă întâlnesc constant cu două personaje pe care, personal nu le înțeleg. Primul este Serghei Mizil, cel de-al doilea Eugen Cristea ”Măgărușul”. Îmi amintesc de anii 90 când invitații sau moderatorii mă făceau să îmi doresc să le calc pe urme: CTP, Dinescu, Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Exarhu, Gheorghe, Răzvan Teodorescu, Tudor Octavian și mulți, mulți alții. Oamenii ăștia nu au decedat, nu au fost trimiși în gulag. Sunt mai departe printre noi, nu însă și pe sticlă. În schimb îi avem pe sticlă pe Mizil și pe Măgărușul și oricât m-aș chinui nu pot înțelege ce anume îi face pe aceștia interesanți, care este valoarea acestora?La oricare dintre cei citați anterior puteam să vin cu o notă explicativă: un jurnalist nedus la biserică, un poet și un convorbitor mucalit, un filozof, alt filozof, un estet, un om de radio, un istoric de artă, un scriitor și tot așa. Despre cei doi ”show-trotteri” ce pot spune. Prin ce se distinge Serghei Mizil de un interlop șucar? Probabil pentru că Mizil îl joacă și pe actorul. Din când în când. Și prin limbaj. În rest, îi recunosc pitorescul unui astfel de personaj, pitoresc care se consumă rapid, într-un talk-show. Și gata. Atât.


Când vine vorba de Măgăruș groaza este mult mai mare, asta pentru că teoretic acesta se prezintă drept ”actor”. Dacă treci de misterul importanței acestui personaj vei descoperi că este caracterizat de anumite calități, iar cea mai importantă este un raționament naiv, care îi guvernează întreaga existență. De pildă, într-un interviu mai vechi Măgărușul își proba dragostea aproape paternă față de Andrei Duban prin faptul că Duban este iubit în familia Măgărușului chiar și de soția acestuia, Cristina Deleanu, cu atât mai mult cu cât aceasta a și jucat într-un film rolul mamei. WTF? Prin analogie și Sergiu Nicolaescu a fost urât toată viața de Gigi Dinică, mai ales că acesta a jucat în numeroase filme rolul unui răufăcător. Zilele trecute l-am auzit pe Măgăruș povestind de ce a plecat în Mall. Ei bine, după cum vă așteptați, Măgărușul are un raționament inefabil, care ne lasă pe toți cu gura căscată. Măgărușul și soția s-au dus în Mall nu pentru că le-ar plăcea, nu, nicidecum, nu dă bine să declari că îți place în Mall, pentru că intri în rândul celorlalți. E bine să te distingi, iar în cazul Măgărușului aceasta vine prin intermediul pickamerului. A ajuns în Mall pentru pickamerul din coltul străzii i-a tulburat liniștea. Interesant nu? În orice caz, încurajator pentru Măgăruș este alegerea. A ales Mall-ul în defavoarea unui psihiatru sau a unui neurolog. Argumentele Măgărușului îmi sunt clare. De ce ne-ar mai trezi interesul raționamentele acestuia?

Ne mor oamenii de afaceri...

La un moment dat se spunea că ne mor vedetele, marii actori care ne ajutau în anii 70-80 să ne păstrăm starea de normalitate, luându-ne prin harul lor apăsările. Oamenii ăștia, au fost ajunși de timp și au început să ne părăsească, rând pe rând. Nici măcar nu au plecat toți deodată ca să lase în urma lor o imensă sărbătoare a amintirii. Au murit discret și risipiți, anulând până și utopica tentativă a cuiva de a organiza la un moment dat ceva concret pentru toți marii noștri artiști. De câteva zile însă s-a răspândit un nou flagel al morții. Ne mor, domne, oamenii de afaceri. A murit domnu Spack, a murit domnul Aldis și acum s-a dus și un afacerist al petrolului, ultimii doi în mai puțin de o săptămână. Eu zic că ăsta este deja un semn. Un altfel de semn decât cel că economia românească o duce prost.


Aflu că cerem ajutorul financiar al Chinei, pentru a ne reechilibra economic. Asta e soluția? Păi chinezii ne ajută, dar nu și cu oameni de afaceri. Ăștia trebuie să rămână ai noștri, gunoi din propria noastră ogradă, minți luminate, strălucite și responsabile. Dar oamenii ăștia ne mor galopant. China nu mai reprezintă o soluție. E timpul să mă implic, să scot țara din marasm. Domne, mă mir că nu își dă nimeni seama că soluția salvatoare pentru conservarea afaceriștilor români este strămutarea acestora într-o rezervație specializată, dotată cu păcănele, fetițe, mașinuțe, filmulețe și jocuri Monopoly de lux. De acolo, aceștia, monitorizați își vor putea conduce afacerile fără griji, beneficiind de asemenea de asistență deplină 24 din 24. Eventual, publicul interesat ar putea să se bucure de un post TV Big Father, unde vor putea urmări în foc continuu peripețiile acestora, departe de vicisitudinile vieții...

Scrisoare deschisă pentru Yoohoo

Dragă Yoohoo,



Mi-am dorit de mult să îți scriu însă mi-am spus că nu pot face acest lucru, câtă vreme tu nu ești altceva decât o banală jucărie de pluș, cu ochii mari care, odată ce te-au luat în vizor te vor urmări pretutindeni, până când ajuns la capătul răbdărilor pui mâna pe primul obiect contondent și îi scoți. Pe ochi. Pe amândoi. Iată însă că zilele trecute TU mi-ai scris. A fost pentru mine o surpriză. Așadar exiști și ești viu și jucăuș (în postul meu anterior, despre Yoohoo and Friends) m-ai invitat la concurs. Sau poate nici măcar nu exiști și ești doar un simplu spam. Nu. Eu vreau să exiști! Așa că dacă tu ți-ai permis impolitețea de a îmi agresa intimitatea, voi face și eu același lucru. Așadar, dragă Yoohoo...

Bine ai venit în casa mea! Mai de demult. Piticul nostru te adoră atât pe tine cât și pe prietenii tăi. Prin urmare te-am acceptat. Câtă vreme este vorba despre fiul nostru, nimic nu este prea scump, și nu am pus prea mare preț pe asta, pentru că atunci când vroiam, te cumpăram atât pe tine cât și pe prietenii tăi. Pentru cei care nu știu, la 13 cm voi costați 29 RON și la 26 cm 63 RON. Despre cei de 13 cm s-ar putea spune că sunt oarecum accesibili, însă, devin din ce în ce mai puțin dezirabili, câtă vreme au fost lansați în paralel cei de 26 cm. Strategie parșivă de marketing, să oferi cumpărătorilor normalul dar și supradimensionatul. Dacă se poate de 26, nu e rușine să ai de 13? Prin urmare cel de 13 cm zace prin magazine, mai mult ca termen de comparație. Toți și-l doresc pe cel de 26 cm. Care costă cam a zecea parte dintr-un salariu mediu în România. Ieri am văzut cu ochii mei copii punând mâna pe ochioșii aceștia și ulterior punându-i la loc, după ce părinții le explicau că nu au bani de așa ceva.

Am o idee. Pot repara această perversiune. Cum extensie nu pot face, deoarece ar fi mult prea costisitoare și suturarea ar lăsa de dorit, pot pune gratuit, la dispoziția părinților dornici să le cumpere așa ceva copiilor lentile de contact, cu lupă, care să îi facă pe copii să creadă că se joacă cu Yoohoo-ul de 26 cm.
Pleased to meet you, hope you guess my name...