Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

luni, septembrie 19, 2011

Tristeţea de a o auzi pe Paula Seling

Recunosc, nu o iubesc pe Paula Seling. Mi se pare preţioasă, simandicoasă şi arogantă în sensul de: "habar n-aveţi cine sunt eu". E drept, nici dacă aş cunoaşte-o foarte bine nu aş avea habar cine e ea. Dacă sunt prea înverşunat vă rog să mă înţelegeţi şi să îmi acordaţi circumstanţele atenuante ale subiectivului. Nu pricep însă de ce ar juriza această persoană un concurs de căutare de talente, fiindcă nu mi se pare suficient să îţi dai talente ca să îi şi judeci pe alţii.


Am făcut greşeala să văd prima ediţie de X Factor. Evident că nu am repetat această greşeală şi duminică. Paula Seling care, fără nici un fel de sfat, de explicaţie logică trântea concurenţi. Nu zic că mulţi dintre ei nu ar fi meritat, dar ar fi fost ok după mine să le şi spui de ce. Şi vine un tânăr, din Timişoara, dacă ţin eu bine minte, care cântă o piesă Holograf. Pasionat de canto clasic, băiatul ăsta de numai 17 ani face ca piesa holografilor să sune elegant şi cult, potenţând o sensibilitate care la Bittman scăpa. Şi vine şi jurizarea Paulei Seling. Ceilalţi doi îl încurajează pe tânăr să meargă mai departe iar Seling îi spune, ce credeţi? Că mai trebuie să exerseze? WTF? Să exerseze ce? Să exerseze să cânte poate piesa cu vocea lui Bittman. Este, scuzaţi comparaţia, ca şi cum i-ai spune lui Tom Waits, care ar reinterpreta, utopic vorbind Te-aşteaptă un om că trebuie să mai înveţe. Să fim serioşi.


Paula Seling, cu acest "aparat" critic nu are în faţa mea nici o valoare. Este doar o fată care acum îşi manifestă frustrările. Frustrarea probabil de a nu fi fost niciodată invitată să facă un duet clasic cu un astfel de solist. În schimb ea a cântat cu Salam. Probabil a uitat. Sau doar şi-a impus să uite!


P.S.

X Factor este un rateu. Un B într-ale showurilor TV, în spiritul tuturor B-urilor care ies în eter de la Antena 1. Dar despre asta poate altădată!

marți, septembrie 13, 2011

Să ne ferim de oamenii care ne fac urări?


Oamenii fac urări, trebuie să mă obişnuiesc odată cu chestia asta, că nu toţi îmi vor ura ceea ce îmi şi doresc. Vreau să-mi fie bine şi unul îmi urează să am mulţi bani, suficienţi ca să încep să mă îngrijesc de procesiunea funerară ce odată, va urma, pentru că, e important ca toate lucrurile să fie pregătite din timp. Sau altul să am bani ca să îmi pot permite să mă culc şi eu odată cu Pamela de România... Oamenii fac urări, trebuie să mă resemnez. Pe fundamentalişti însă, după cum am mai scris îi evit. Chiar dacă vin cu nectarine. Iată cam de ce:

Salut Nesule’! Vreau de la tine sa nu uiti, in aceste clipe de suferinta, ca inainte de toate si cea mai mare calitate a ta este ca esti ortodox!!! Daca ai posibilitatea, mergi si te roaga Sfantului Nectarie (vindecatorul de boli, cancere) sa te insanatoseasca, dar roagate cu lacrimi, din toata inima. Roagate si Maicii Domnului si cere iertare de la Mantuitorul caci nu intamplator ai primit acestea…Spunea Iov, un personaj din Vechiul testament, cuprins de boala grea: Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, Dumnezeu fie binecuvantat. Roaga-te neincetat caci sfintii si Maica Domnului fac minuni! Si dovada stau oamenii care au crezut si s-au vindecat. Medicii sunt depasiti, soarta ta este in Mainile Domnului. Nu uita ca NIMIC nu este al nostru, nici corpul , nici creierul , nici faptul ca suntem carismatici ci ale lui DUmnezeu sunt toate, EL ni le-a daruit noua, EL ni le poate lua inapoi…Ale noastre sunt doar pacatele si rautatea..Citeste acatistul Sf Nectarie din Eghina, acatistul tuturor sfintilor…din inima, si Dumnezeu se va milostivi de tine. Dumnezeu sa te ajute, frate intru Hristos!




Frate, frate, dar brânza e pe bani...

"Proiectul" lui Mihăiţă Neşu

A fost un moment când m-am cutremurat la auzul accidentului pe care l-a suferit Mihăiţă Neşu. Imediat au început să vină veştile îmbucurătoare: va fi operat, a ieşti cu bine din operaţie, a "dictat" primul său text de mulţumire. Mentalul meu din momentul acela şi l-a scos pe Neşu-incertul din baza de date, încadrându-l la categoria "convalescenţi". Dintr-un motiv sau altul o vreme nu m-am mai gândit la el. Şi de câteva zile încoace aflu că starea sănătăţii lui Mihăiţă Neşu este mai departe incertă. Undeva, creierul meu de om resemnat cu sănătatea, ca stare a normalităţii a luat o pauză. A intrat în vacanţă. Acum s-a trezit, acum creierul meu a fost trezit de vestea aceasta cumplită.




Ce aş mai putea scrie eu, acum, despre Mihăiţă Neşu, ce nu s-a scris? Nimic. Absolut nimic. Voi rescrie aşadar câteva impresii ale altora şi le voi semna. Voi plagia. Voi plagia durerea celor care se uită la Neşu şi se gândesc că ar fi putut fi ei. Durerea celor care se întreabă retoric de ce el, de ce trebuie să treacă prin astfel de stări cineva care este dincolo de orice vină grea. Voi plagia umărul ca pernă şi umărul ca şi cârjă.




Mihăiţă Neşu trăieşte. Cu asta trebuie să înceapă totul. El este un om aflat în stare de luptă. Un soldat al vieţii. Aşa cum alţii în secundele ăstea luptă să îşi împlinească proiectele, la fel face şi el. Unii sunt la pat, alţii la birou sau pe stradă. Lupta este în egală măsură grea şi pentru unul şi pentru altul, ambii fiind într-o stare de aşteptare. Se elaborează proiecte, strategii. Mihăiţă Neşu nu a încetat să lupte pentru că toată viaţa lui a fost un om serios. El are un proiect de dus la bun sfârşit şi o va face. Momentan, foloseşte un pai pentru a accesa device-urile electronice, aşa cum uneori, pentru a câştiga timp, noi cei de la birouri butonăm cu tot felul de chestii lungi, doar pentru a nu ne ridica din faţa monitorului şi a nu pierde timpul. Uneori şi noi mâncăm în faţa monitorului, ca şi Mihăiţă Neşu. Sunt timpi morţi pe care noi îi transformăm în timpi vii. Asta face şi el. Şi ştiu că nu pierde timpul. Visează că va merge. Alţii nu au visat niciodată în toată viaţa lor. El visează. La un moment dat se va trezi şi va merge.




Şi mai e ceva. Mihăiţă Neşu a fost şi va fi întotdeauna un exemplu, pentru că are în el ceva de autodidact, de om curios, care din fiecare încercare la care este supus învaţă. Şi îi mai învaţă şi pe alţii. Şi ca fotbalist a fost "inatacabil" iar acum şi ca structură umană a rămas la fel. Mihăiţă Neşu nu a fost probabil niciodată mai artist sau mai fotbalist decât mai omul care este. Proiectul lui este să parcurgă etape, să facă parte cu demnitate umană dintr-o rasă pe cale de dispariţie astăzi. Simplu, recunoscător, popular şi într-o continuă evoluţie. Iar Mihăiţă Neşu omul este probabil doar, cel mult, la jumătatea şlefuirii sale. Am convingerea că traseul devenirii sale nu se va opri aici. Am convingerea că exemplul său le va fi util multora dintre noi, pentru că, repet, într-o lume tâmpită şi pragmatică, un astfel de "OM" este un colac de salvare pentru cei încă necontaminaţi.

joi, septembrie 08, 2011

Un vis cu chestii plutind în apa mică

Cunoaşteţi fără doar şi poate coperta la Houses of the Holy, a lui Led Zepp. Ei bine, zilele trecute am avut un vis. Nu am visat Led Zepp, însă ulterior am realizat că tot visul meu era o variaţiune pe baza acestei coperţi. Nu am vrut şi nu vreau nici acum să îl interpretez, prin urmare am să mă mulţumesc să descriu doar vizualul pe care îl am în faţa ochilor şi acum.


Se făcea că dintr-o dată mă aflam într-un golf, modest, dar tot golf, cu nivelul apei foarte jos - prin urmare nenavigabil. Printre mătasea broaştei şi pietre, din abundenţă pluteau următoarele lucruri: jucării de toate culorile şi din toate materialele posibile (evident plastic şi lemn) şi animale fel de fel de la raţe, broaşte şi peştişori în toate culorile posibile până la pisici, câini, anemone etc. Culorile spuneau tot. Parcă dacă nu mă înşel apa mai şi fierbea din loc în loc. Efectiv era suficient să te apleci, oriunde, pentru a apuca dintr-un foc câte două obiecte cu fiecare mână. imaginaţi-vă un bazar, dar nu pe tarabe şi pe luciul apei.


Apoi casa, pe care nu mi-o amintesc în amănunt. Cert este faptul că nu era mare lucru de capul ei, dar nu asta e important, ci faptul că la un moment dat, agentul imobiliar, pentru că exista şi aşa ceva îmi spune: Sper că ştiţi că va fi legat în curând cu canalul Dunării. Aşadar în curând voi putea pluti cu toate lighioanele din lume, călare pe un căluţ de lemn până la Bucureşti sau cine ştie, până în Austria. Îmi va trebui barcă. Sau o plută. Negreşit. De asemenea, nu am visat asta dar e clar că vine la pachet, nu îmi vor lipsi sirenele. La ceas de sară acestea vor ieşi cu partea superioară a corpului lor, făcându-şi loc printre drăcăriile plutitoare şi vor începe să îmi cânte. Ia cu tine şi inima inima meaaaaaa... Sau poate sexy, sexy ştiu că mă vrei, toată noaptea te gândeşti la feemei....


Mişto, nu?

miercuri, septembrie 07, 2011

Pentru o viaţă liniştită, romantică şi blazată...

Aţi încercat vreodată să vă explicaţi de ce noi, românii am rezistat cuminţi, atâţia ani sub dictatura comunistă, complăcându-ne ba chiar făcând eforturi să supravieţuim? Poate că v-a lipsit o absenţă îndelungată din România, urmată de o vizită, preferabil scurtă, în prezent. Eu am făcut lucru ăsta şi am primit explicaţia. Am scris mai înainte de "şocul" pe care l-am avut în Bucureşti, confruntându-mă cu vânzătorii nesimţiţi, care te reped din orice. Ceri nişte covrigi şi se deschide cutia Pandorei. Pun pariu că vânzătoarea în cauză nu o duce pe roze, şi cu toate astea, seara, când ajunge acasă este liniştită, duioasă şi înţelegătoare. De ce? Pentru că şi-a consumat nervii la locul de muncă. Pentru că probabil a făcut acelaşi lucru şi pe stradă, şi în autobuz sau tramvai. Ca ea sunt convins că se comportă cam toţi. Debuşee la locul de muncă.


Pentru a putea să ducem mai departe pe umerii noştri greul existenţei. Pentru a nu ne omorî soacra, socrul, pisica, căţelul, venicii, pentru a nu face excese care ne-ar declasa. Pentru că aşa am rezistat şi sub Ceauşescu, acceptând toate împuţiciunile. Bârfind colegii, turnându-ne colegii sau vecinii, violentând animalele altora. Ajungeam acasă vlăguiţi, băgam ceva la stomac şi nani. Şi a doua zi din nou, de la capăt. Claxonăm ca animalele, urlam din senin, flegmăm pe stradă. Acasă iarăşi ne ajutăm vecinele în vârstă, le ducem plasele până la lift şi tot aşa. În prima jumătate a zilei însă NU. Atunci suntem la consum maxim. Atunci lăsaţi-ne în pace. Vă garantăm seri liniştite, romantice!

De ce se dezbracă în Playboy femeile faine?

Cred că v-am povestit mai demult că am început să citesc în mod organizat romanele poliţiste cu Maigret. Ceea ce puţini dintre noi realizăm, odată prinşi de mrejele acestor fantezii este că Maigret nu există, vorba Doamnei, când îi povesteam cu aplomb ce echipă minunată de hattrick am: "domne', tu înţelegi că ei nu există?" La fel şi cu Maigret. El nu există. Mai mult, el nu este un zeu. Trebuie pornit de la evidenţa că ni se oferă şansa de a citi doar cazurile rezolvate de comisarul francez, niciodată rateurile. Simenon nu era nici tâmpit, nu avea nici măcar o singură genă nice-ană care să îl fi îndemnat să îşi dea foc la valiză şi să scrie despre cel puţin un caz nerezolvat. E savuroasă perspectiva de a-l scoate la pensie şi de a îl prezenta pe Maigret în mizerie, numai că nu s-a ajuns niciodată la aşa ceva. Prin urmare, astfel de poliţişti, comisari, detectivi nu există. Ei rezolvă unul-două cazuri, poate unele dintre ele soluţionate chiar aleatoriu şi gata. În rest îşi petrec timpul dând puţin jos burta, bând beri, mâncând donnuts sau culcându-se cu femei circumstanţiale. Dacă ar fi fost altfel până acum cred că România, şi nu numai ar fi fost copleşită de poliţişti eroi. Din nefericire gloria lor supravieţuieşte câteva zile, eventual mai multe dacă ulterior provoacă un scandal sau se descoperă ceva savuros din existenţa lor intimă. Gloria nu cântă!


Până la urmă accentul trebuie să cadă pe mister, care, de prea multă plictiseală de multe ori se lasă descifrat. Şi despre jocul straniu şi veşnic pasibil de plictiseală al coincidenţelor.


De ce femei faine de altfel se hotărăsc să pozeze în Playboy (făcând abstracţie de numărul zerourilor)? Probabil pentru că misterul lor nedevoalat se plictiseşte să mai aştepte. Îl aşteaptă cât îl aşteaptă pe plutonierul Căpşună, după care jos hăinuţele! Aproape cioranian să treci pe lângă o astfel de femeie, devenită iepuraş Playboy şi să-ţi spui: aş fi putut să îţi descopăr taina...


P.S.

Citesc "Zen", jurnalul lui Mircea Cărtărescu. De aici mi se trage filozofia asta de cârciumă!

marți, septembrie 06, 2011

Smoke gets in my eyes...

Concediul ăsta mi-a mai lămurit o dilemă care mi-aş fi dorit din suflet să rămână aşa, în ceaţă. O dilemă legată de prietenie. Am să încep cu sfârşitul. Întorşi din concediu ne-am confruntat cu marea problemă căreia, mai în glumă, mai în serios i-am spus "occhio show". Mai mult de atât nu veţi afla, oricum. Ideea este că a fost un moment cheie, în care şi eu şi BebeBebe ne-am trezit dintr-o dată singuri şi uşor disperaţi. Asta în măsura în care piticul nostru era mai departe în largul lui şi noi încercam să le rezolvăm pe toate. Apăsaţi. Speriaţi. Şi pe la 6 seara sună cineva la uşă. Evident, ne gândim că iar cineva a băgat greşit degetul. Şi când colo, pe displayul de la intrare: Doamna şi Domnul. Care făcuseră zece ore ocol din Muntenegru şi Croaţia până în Budapesta, numai ca să ne mai vadă o dată. În momentul acela BebeBebe exclamă: şi dacă ai şti cât mi-am dorit să nu fiu singură! Asta pentru că în condiţiile date, începând cu a doua zi ea ar fi urmat să rămână singură acasă, cu o problemă la ambii ochi şi cu piticul nostru cu energia sa de nestăpânit. Şi la ora aceea, în momentul acela greu au apărut Doamna şi Domnul, pur şi simplu pentru a ne mai vedea odată, dat fiind că până de Crăciun cam canci. Din păcate nu au putut zăbovi pe la noi, iar eu, sprijinit de colegi am reuşit să o mai sprijin şi eu pe BebeBebe încă câteva zile, până când am ieşit din "occhio show". Ei au ajuns la Bucureşti 12 ore mai târziu, adică cam pe la 9 în zori, în măsura în care la 8.30 începeau jobul...




Acasă am sperat că ne întâlnim prietenii vechi - de data asta 2 bucăţi dintre ei, un el şi o ea. Prieteni vechi cu ceva probleme de comunicare, e drept, în ultima vremea, dar vechi. Prieteni vechi - praf!. Evident că până am plecat nu i-am văzut. Mai întâi ne sună să ne prevină că ar trece pe la noi, fiind în drum spre o babă. My ass. Noroc cu o babă că altfel probabil nu ar fi trecut veci pe la noi. Apoi, deşi ştiau sau presupun eu că ştiau că cel mic urmează un anumit ritual şi la o anumită oră i se face baie, i se administrează papa şi nani, ne sună după orele 22.00. În cele din urmă îi sunăm noi să le spunem La mulţi ani! Şi aflăm cu stupoare că dacă am fi fost la Bucureşti în această zi am fi fost evident invitaţi la ei, unde după câteva minute (probabil de ordinul zecilor) ne-ar fi rugat să plecăm pentru că au o obligaţie. Fără mişto. Chiar aşa a stat treaba.



Mă întrebaţi dacă am vreun regret. Ar fi cool să spun că nu, adevărul e că da. Ies la o ţigară. Măcar aşa motivez că mi-a intrat fumul în ochi.

Un caz de rău-simţ

Gata, concediul c'est fini şi acum a venit ora bilanţurilor. Deocamdată iată o anecdotă ce îmi dă de gândit. Aceasta gravitează în jurul conceptului de timp. Timpul meu, al nou, al lui, al nostru, al vostru, al lor. Timpul meu, care are o altă valoare decât timpul tău. De pildă, în concediul acesta, timpul meu a fost clar cu mult inferior ca valoare timpului altora, care s-au trezit muncind. Eu stau cu dânsa la soare şi altul împinge şaiba. Naşpa. Este cât se poate de normal ca în acel moment, eu să nu mai am nici un fel de drept obştesc şi uman să mă grăbesc, iar celălalt are toate prerogativele de a îmi tăia calea, de a mi-o lua înainte, ba chiar de a-mi produce greutăţi, care, la un moment dat ar trebui să niveleze timpul meu nepreţios cu timpul său. Anecdota care urmează este povestea lui Florin C..



Omul stă la coadă. Evident că timpul său este scurt, zgârcit şi deosebit de preţios. Cu toate acestea nu apelează la nici un artificiu de a-l fenta, de a-i pune piedică timpului ce aparţine unui alt semen de-al său. Stă la coadă disciplinat. La un moment dat i-o ia înainte o duduie, plină de ifos. Florin C. o întreabă politicos dacă timpul ei este mai important decât timpul său şi răspunsul vine de-a valma. Da, de unde ştiţi? Chiar aşa. De unde ştiu că nesimţitul are cu el tot arsenalul care îl fac să îi dea înainte cu tupeu, convins fiind că adevărul este unul singur, al său? Maieutică de gradul 1.



Iar acum trag concluzia că avem de-a face cu un caz patologic. Duduia în cauză este neliniştită şi nemulţumită. Într-un Bucureşti care te face să te simţi în război cu toată lumea. Nimeni nu munceşte cât tine, nimeni nu duce o viaţă grea ca a ta, nimeni nu e înşelat ca tine sau nedreptăţit. Şi boschetarii s-au retras spre periferie, încât, nu prea mai ai la ce să te raportezi. Noroc că manechinele în vitrine sunt îmbrăcate, iar cele din vitrinele în curs de amenajare nu sunt dotate cu prăţi anatomice politically correct. Pentru că atunci tot mai mulţi dintre bucureşteni ar da-o pe Freud. Sula dumneavoastră este chiar mai mare ca a mea? Linişte. Sau contrariul. Da, de unde ştiaţi? Asta la bărbaţi. Între femei, se tranşează mult mau uşor. Auzi, fată, ţâţele tale sunt chiar cu mult mai mici decât ale mele. Jenată, domniţa în culpă răspunde: Da. Atât. Da. Şi se gândeşte: "noroc cu push up-ul că m-ar fi desfiinţat de tot."
Pleased to meet you, hope you guess my name...