Un caz de rău-simţ

Gata, concediul c'est fini şi acum a venit ora bilanţurilor. Deocamdată iată o anecdotă ce îmi dă de gândit. Aceasta gravitează în jurul conceptului de timp. Timpul meu, al nou, al lui, al nostru, al vostru, al lor. Timpul meu, care are o altă valoare decât timpul tău. De pildă, în concediul acesta, timpul meu a fost clar cu mult inferior ca valoare timpului altora, care s-au trezit muncind. Eu stau cu dânsa la soare şi altul împinge şaiba. Naşpa. Este cât se poate de normal ca în acel moment, eu să nu mai am nici un fel de drept obştesc şi uman să mă grăbesc, iar celălalt are toate prerogativele de a îmi tăia calea, de a mi-o lua înainte, ba chiar de a-mi produce greutăţi, care, la un moment dat ar trebui să niveleze timpul meu nepreţios cu timpul său. Anecdota care urmează este povestea lui Florin C..

Omul stă la coadă. Evident că timpul său este scurt, zgârcit şi deosebit de preţios. Cu toate acestea nu apelează la nici un artificiu de a-l fenta, de a-i pune piedică timpului ce aparţine unui alt semen de-al său. Stă la coadă disciplinat. La un moment dat i-o ia înainte o duduie, plină de ifos. Florin C. o întreabă politicos dacă timpul ei este mai important decât timpul său şi răspunsul vine de-a valma. Da, de unde ştiţi? Chiar aşa. De unde ştiu că nesimţitul are cu el tot arsenalul care îl fac să îi dea înainte cu tupeu, convins fiind că adevărul este unul singur, al său? Maieutică de gradul 1.

Iar acum trag concluzia că avem de-a face cu un caz patologic. Duduia în cauză este neliniştită şi nemulţumită. Într-un Bucureşti care te face să te simţi în război cu toată lumea. Nimeni nu munceşte cât tine, nimeni nu duce o viaţă grea ca a ta, nimeni nu e înşelat ca tine sau nedreptăţit. Şi boschetarii s-au retras spre periferie, încât, nu prea mai ai la ce să te raportezi. Noroc că manechinele în vitrine sunt îmbrăcate, iar cele din vitrinele în curs de amenajare nu sunt dotate cu prăţi anatomice politically correct. Pentru că atunci tot mai mulţi dintre bucureşteni ar da-o pe Freud. Sula dumneavoastră este chiar mai mare ca a mea? Linişte. Sau contrariul. Da, de unde ştiaţi? Asta la bărbaţi. Între femei, se tranşează mult mau uşor. Auzi, fată, ţâţele tale sunt chiar cu mult mai mici decât ale mele. Jenată, domniţa în culpă răspunde: Da. Atât. Da. Şi se gândeşte: "noroc cu push up-ul că m-ar fi desfiinţat de tot."