Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

marți, februarie 23, 2010

Ispășirea din toaletă

Să analizăm împreună textul de mai jos, apărut în Cancan, unde altundeva, și nesemnat, probabil din dorința ca ziaristul prins cu eroarea să nu fie pus vreodată în situația de a își ispăși spășit pedeapsa pentru spoială și fals în C.V.


”Aflaţi în curtea interioară a unei case, după pregătirile anterioare înregistrării, femeia a devenit subiectul unei situaţii extrem de penibile.

Brusc, s-a scăpat pe ea şi s-a retras ispăşită spre toaletă.”

S-a retras așadar ispășită spre toaletă. Adică consumată, după cum de altfel reiese și din imaginile din final. Până la urmă s-ar putea ca jurnalistul de la Cancan să își fi depășit condiția, ceea ce oricum nu este bine. S-a apucat să arunce cu tropi în ziarul nepotrivit. Am zis ”tropi”, aviz răuvoitorilor care m-ar putea acuza că am dus mai departe povestea din filmuleț, strecurând în postul meu câțiva stropi.

P.S.

Este posibil să te scapi pe tine altfel decât brusc?

Formatorul strâmb și instigarea la opinie

Ce ar mai fi de comentat decât că încă o dată europenii noștri unanim considerați mult mai evoluați, mult mai erudiți, mult mai maturi, mult mai profunzi, mult mai prosperi, mult mai conștiincioși, mult mai ancorați în realitate, mult mai tehnologizați, mult mai progresiști, mult mai dinamici, mult mai fericiți, mult mai, ce mai, habar nu au care e capitala României și care a Ungariei. Orice aș spune în plus ar fi de prisos. Mă supără însă ”sindromul turmei”. La Liverpool Urzicenii, din neatenție sau reavoință au fost ”botezați” Urinea. Noi le-am întors-o acum și i-am botezat la rândul nostru pe cormorani Liverpul. Adică ce au vrut ziariștii noștri să zică prin asta? Că putem fi și noi răi? Că avem și noi în lexic cuvinte urâte cu care putem face jocuri de cuvinte? Că ziariștii noștri sunt inteligenți? Dacă joi la meci suporterii noștri se vor comporta încă o dată ca niște huligani va fi automat vina lor, a huliganilor și nicidecum a formatorilor de opinie, pentru că, evident, românul e ignorant și nu citește presa. Și totuși, dacă joi suporterii români vor începe să huiduie la intrarea în arenă a cormoranilor și vor arunca obiectele la îndemână. Să sperăm că acum, că s-a topit zăpada nu vor mai avea arsenal. Să sperăm.

Mă întreb dacă în urma etichetei pe care echipa din Urziceni a primit-o la Liverpool, aceea de Urinea, care în engleză înseamnă același lucru ca și în română FRF-ul nu putea face plângere la forurile supreme? Pentru că mie unuia așa mi se părea mult mai corect. Nu lovituri sub centură, nu injurii, nu miștocăreală de maidan. Uneori cred că e mai corect să reclami decât să jignești. Alții au făcut-o și universal s-a tras concluzia că românul ar fi xenofob iar acum dacă comentăm nu ne mai crede nimeni, pentru că o facem mereu cu decalajul din dotare.

duminică, februarie 21, 2010

Ascult ”Nobody's Daughter” de la Courtney Love de două zile numărate

Courtney Love și-a lansat în 2009 cel mai recent album ”Nobody's Daughter” și pentru prima oară după 11 ani a reluat concertele alături de Hole. De două zile asta ascult, mai precis piesele de mai jos, dar nu pentru că aș fi descoperit ceva genial din punct de vedere muzical. Albumul lui Courtney nu are nimic original, absolut nimic. Dylan, Marianne Faithfull, pentru care artista spune că ar avea un respect ieșit din comun dar pe care în fapt nu dorește să o imite, Joan Baez. Singura patină de originalitate este că în sfârșit Courtney Love a încetat să mai imite geniul rău căreia îi era tributară: pe Courtney cea din Hole. Și atunci de ce mă terorizez încetul cu încetul? Pentru sinceritatea și tragismul pe care ”Nobody's Daughter” le degajă, pentru calitatea de cronicar a acestui album, care muzical și poetic reușește să spună mult mai multe decât ar fi făcut pagini întregi. Pentru că nu-mi amintesc să mă fi durut mai tare durerea unei voci feminine de la Janis sau Billie Holiday încoace. Courtney e reușit și dacă de această dată nu face decât să interpreteze încă un rol cinematografic, atunci să-i fie rușine, pentru că la capitolul ăsta nu mi-a spus nimic nou. Dacă nu mă îndoiam de vreuna din calitățile lui Courtney aceea era actoria, pusă însă în pericol de statutul de junkie. Sper sincer ca ceea ce spune pe ”Nobody's Daughter” să nu fie rol, ci chiar vocea sa interioară care își urlă necazul, pierderea lui Kurt, foamea îndurată împreună cu Frances Bean a cărei custodie părea la un moment dat iremediabil pierdută sau gândurile sinucigașe (”with his gun in my hand”).

Cel mai recent album al lui Courtney Love se ascultă legat și nu îți trebuie prea mult pentru a începe să fredonezi refrenul de la ”Never Go Hungry Again”, având toate caracteristicile unui imn, sau ”Pacific Coast Highway”, o baladă cu miros de bere ieftină de port englezesc, ”For Once In Your Life” sau ”Happy Ending Story”, elegii pe aceeași temă - reînnoirea. Pentru că noul album este conceptual ca orice confesiune sinceră, iar mesajul solistei este: I promise...

01 Pacific Coast Highway
02 For Once In Your Life
03 Letter To God
04 Stand Up Motherfucker
05 Loser Dust
06 Dirty Girls
07 Never Go Hungry Again
08 Nobody's Daughter
09 Happy Ending Story
10 Car Crash
11 Sunset Marquis (Piano Version)

P.S.

Violet”, ”Malibu” (compoziție Corgan) și ”Doll Parts” erau până la ”Nobody's Daughter” singurele cântece cu Courtney Love pe care le-aș fi putut asculta, comparativ cu toleranța totală la discografia integrală Nirvana. Iată că acum ascult 14 piese de la ”văduva tipului din Nirvana”. Poate până la urmă nu ne minte prea tare Courtney, poate că totuși chiar a învățat ceva din toți acești ani.

marți, februarie 16, 2010

Ştiaţi că în Teleorman există comuna Pţni? Lidia Bobes ne luminează...

Iată că Libertatea continuă seria umanitară "salvaţi-i pe cei care în mod normal nu ar fi putut avea niciodată vreo şansă să profeseze ca jurnalişti", de această dată acordându-i atenţie Lidiei Bobes, păstrând grafia din ziarul cu pricina. E mult spus că "Era să mor când am văzut copilul aproape strangulat" ar fi un articol, fiind mai degrabă o stenogramă a conversaţiei cu poliţistul Pârşoagă, un om obişnuit pe care doamna Bobes face eforturi să îl transforme în erou pentru că a binevoit să încălzească puţină apă şi să îi dea la mână doctoriţei de la Petrom instrumente. De fapt pentru că i-a dat doctoriţei forcepsul solicitat şi nu o şurubelniţă cu cap de 13.

În orice caz, îmi doresc din tot sufletul ca Lidia Bobes să îţi facă un control medical, pentru a fi evaluat stadiul dislexiei sale, iar dacă verdictul medicului este unul crud, poate nu ar fi tocmai rău ca de acum încolo articolele pe care le semnează să treacă şi prin filtrul unui non-dislexic. Nu de alta, dar ne putem trezi că ridicăm probleme altor colegi de breaslă, jurnalişti, care animaţi de stenograma domniţei Bobes să-şi dorească să scrie despre poliţistul Pârşoagă. Şi cum să o facă daca în Teleorman caută pe hartă şi nici urmă de comuna Pţni. Eu cred că e totuşi Poeni, dar aştept confirmarea Lidiei Bobeş.

Zăpada care a căzut în toată ţara a făcut ca unii oameni obişnuiţi să devină adevăraţi eroi. E şi cazul poliţistului Dorin Pârşoagă (25 de ani), ajutorul de post din comuna Pţni, Teleorman, care, după ce ambulanţa a rămas blocată în zăpadă, a ajutat o gravidă să aducă pe lume un băieţel. Despre toate acestea, omul legii ne-a declarat: “A fost o experienţă de neuitat. Dacă mi se va cere, o să şi botez copilul”.

La fel stă treaba şi cu Bolintinul Vale, transcris în articolul din Libertatea Bolentin Vale.
“După o sâmbătă seară în care toate parcă mi se întâmplau numai mie, adică maşini înzăpezite sau oameni blocaţi, pe la ora 19.00, am aflat că o femeie gravidă a intrat în durerile naşterii, iar medicul de familie e blocat în Bolentin Vale”.

Asta îmi aminteşte fără să vreau de o balerină (de fapt una bucată dansatoare la bar) care asistase la moartea lui Nicolae Labiş. În urma relatării acesteia rezulta clar că acesta se numea Labeş. Remarc cu încântare că am evoluat. Dansatoarea comitea etimologii populare, familiare universului său, jurnalista Bobes le evită. Nu Bolintin, de la boli, ci simplu Bolentin. Similitudinea cu substantivul boletin să fie de vină?

joi, februarie 11, 2010

"Revoluţia culinară" a lui Daniel Mafteiu naşte pasiuni şi regrete

Am absentat o vreme aşa că mea culpa. O să vedeţi însă că a meritat. Pentru cine s-a prins din ultimele posturi, am suferit o gravă cădere psihică: am fost cucerit de vraja bucătăriei. Mi-a trecut între timp şi dovada este că iată, scriu din nou.

Am citit "Mic tratat de management culinar", semnată de Daniel Mafteiu. Este vorba despre o carte care se citeşte foarte uşor, cu care dacă îţi pui mintea o termini în cel mult o oră şi care îţi va induce atât o stare de bine cât şi una de panică. "Extraterestra" lui Daniel Mafteiu te va speria, activându-ţi pe undeva alarma de tip Borgia. Pentru unii uşurinţa lecturii poate constitui un plus, pentru alţii un minus. Să spunem că ar fi un plus: ajungi pe nesimţite la pagina 50 din 241. De fapt pana la 40 citeşti dintr-o suflare şi de la 41 la 51 cam greu. De aici însă lucrurile se repetă şi povestea devine uşor previzibilă dar tu, cititor cucerit de cursivitatea stilului şi de nota uşor umoristică citeşti cu încăpăţânare. Trebuie să recunosc că am terminat cartea lui Daniel Mafteiu dintr-o suflare.

Acceptăm de la bun început porecla de "extraterestră" dată eroinei care scrie falsul tratat, cuceriţi de postmodernismul asocierii între marţieni şi bucătărie. Aceasta vieţuieşte într-un univers uşor recognoscibil, eventual chiar românesc, în care dacă îţi doreşti să te scufunzi constaţi cu stupoare că nu poţi, din pricina unor mărginiri tridimensionale, cu delimitări stricte: dări de seamă cu privire la sex cu extratereşti numerotaţi de la 1 la 10 şi treceri prin pieţe. Politică, societate, fotbal, violuri, efectul de seră, cei trei R, monden, piţipoance şi cocalari - NIMIC ABSOLUT. Superioritatea "extraterestrei" lui Daniel Mafteiu mă ademeneşte. STOP, opreşte-te băiete, "muierea" e o carnivoră!!! Miroase frumos, se îmbracă "calitativ" şi mă porţionează dimineaţa-prânz şi seara. Re-semantizările sau reducerile la absurd ale unor reţete, domeniu în care Daniel Mafteiu stârneşte bună dispoziţie construiesc butaforia în care actul sacrificial urmează să se producă. Nicio Răpiredinserai, nicio Poianăcunimfe. Sterilitatea unui măcel cu sângele meu criogenizat ştiinţific sub forma acadelelor de bâlci.

"când gătiţi pâine cu salam fără unt, vă trebuie doar pâine şi salam; nu aveţi nevoie de unt, chiar dacă acesta apare în denumirea preparatului".

Era să uit glumiţa cu WC-ul care la început mi-a smuls un zâmbet, dar repetată mi s-a părut că mă îndeamnă să îmi ţin pasiunile departe de această eroină, ascunzând cu succes până acum anumite secrete patologice.

"bucătăria este încăperea cu multe electrocasnice; dacă în locuinţă aveţi mai multe asemenea încăperi, căutaţi-o pe cea fără WC".

Daniel Mafteiu, în mod cert are condei şi mai are şi bun simţ literar. Simte textul şi curăţenia lui. Practică un umor de înaltă clasă, fin, elegant, pretabil pentru eroina sa. Sincer, la început am sperat că voi citi un autor român care tocmai şi-a isprăvit lectura din Hornby, după care am început să mă întreb dacă Daniel Mafteiu nu e cumva autorul lui Belle de Jour, destule fragmente din "Mic tratat de management culinar" dându-mi de gândit tocmai prin ceea ce Belle de Jour nu este, eşuând lamentabil. Daniel Mafteiu este cinic şi ar fi fost el şi mai miştocar dacă l-ar fi lăsat eticheta. Aici trăiesc un regret. "Extraterestra" sa este uşor unidimensională. Poate că aş fi vrut mai multă relaţionare, mai multe personaje în raport cu care să se dezvolte sub ochii mei o embiaistă pentru care să fiu gata să fac moarte de om, cu riscul intoxicării. Coitus interuptus pentru nefericitul de mine.

Vă recomand să citiţi această carte, pentru că în ultima vreme constat cu surprindere că pe lângă noul val cinematografic literatura română stă foarte bine, iar Daniel Mafteiu are toate şansele să ocupe nişa senină care momentan ne lipseşte. Veţi fi cuceriţi cum am fost şi eu de fragmente precum acesta:

"- strigături - sunt de cele mai multe ori mincinoase, iar argumentele folosite, puerile. "Luaţi, coniţă, că-i ultimele două legături, să plec şi eu acasă" e un exemplu pe care-l veţi întâlni frecvent. Mi s-a făcut mie odată milă de un bătrân, vindea nişte chestii lunguieţe şi albicioase, şi l-am trimis acasă de trei ori în jumătate de oră. Cum mă întorceam cu spatele, cum scotea pe tarabă alte două "ultime" legături;

- sampling - vă recomand să-l folosiţi ori de câte ori e posibil, dar atenţie la ce şi cât gustaţi. Faceţi-o numai în cazurile potrivite; ca multe alte legume, cartofii nu se gustă, se iau pe încredere. Reţineţi o altă regulă simplă: acest tip de apreciere a mărfii se foloseşte cu moderaţie; oricât v-ar fi de foame, nu gustaţi mai mult de 0,025% din ce are omul pe tarabă..."

Sper că Daniel Mafteiu va continua să scrie şi că în viitor va opera câteva compromisuri, renunţând la tentaţiile care le ies în cale multor autori la prima carte, precum ielele (scoţându-şi din cap că anumite trucuri ne vor da pe toţi pe spate) probabil reuşind chiar să treacă peste statutul de umorist ajungând să scrie literatură subtilă, tongue in cheek deosebit de cursivă şi cuceritoare

sâmbătă, februarie 06, 2010

O apă liniștită

Un amic de-al meu avea la rândul său un foarte bun amic, sau cel puțin așa îi plăcea lui să creadă. Amicul ăsta al meu, ca să vă faceți așa, o părere evazivă, este un tip eminamente pașnic și blajin, ca o apă liniștită. Cei familiarizați cu artele marțiale vor înțelege imediat spre ce se îndreaptă povestirea de față. Metafora nu este întâmplătoare pentru că vorbim aici despre un foarte bun karateka, cu mai mulți dani, fără orgolii, genul pe care în aparență l-ar bate la orice oră orice mucos, cu mâna goală sau ajutat de un padibuz. Ei bine, într-o bună zi, prietenul foarte bun al prietenului meu se apucă și începe să îi care acestuia la carabe așa, din senin, fără nici un motiv. Mai întâi îi dă una după ceafă, pe urmă una în stomac, apoi încă una în stomac, dar de această dată cu piciorul și apoi o serie de pumni violenți în față, de ai fi zis că nimic nu îl va opri din elanul său. Prietenul meu face un pas în spate iar apoi, simplu, ca și cum ar întinde mâna ca să înmâneze oficial un plic îi aplică celui pe care îl considerase ”cel mai bun prieten al său” o Primă Lovitură, care se dovedește a fi și ultima, după care pleacă, lăsându-l pe bătăuș în agonie, încercând să își convingă căile respiratorii să se bucure de frumusețea unei noi zile.

A doua zi, ”cel mai bun prieten” vine la amicul meu și îi întinde prietenos mâna, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, spunându-i cu zâmbetul pe buze: Ce mi-ai tras-o ieri!

Multe pofte și una bună...

Sunt un gurmand. Puține sunt mâncărurile care au scăpat papilelor mele gustative, pe zi ce trece din ce în ce mai puține. Dacă v-aș spune că am mâncat până și câine, probabil că mare parte dintre voi m-ați urî sincer și nu ați mai accesa niciodată această pagină inumană. Ei bine...

*

am mâncat câine. Mai precis cârnați de câine. Eram în cămin, în Budapesta în perioada (scurtă din fericire) când am avut coleg de cameră un vietnamez. Mic și-al dracului, l-aș putea descrie în câteva cuminte, dar al dracului în sensul de vindicativ, nu de percutant sau direct. Episodul cu cârnații de câine a avut loc urmare a unei relații încordate ce nu părea să se mai aplaneze. Omul era mizer iar acest lucru chiar mă deranja, dacă ajunsesem eu să îl acuz de asemenea lucruri, care nu mă pot considera întocmai o zână a curățeniei... M-am luat de el, totul ok, vietnamezul mic și cu orez printre dinți numai zâmbet și împăcare cu parkinsonul prematur. Puțin mai târziu, când chiar uitasem că e bine să fii prevăzător la umorul sau răzbunarea vietnamezului, micuțul mă servește cu cârnați. Frumoși, lucioși, uleioși și sățioși. Și eu pun botul. Și pe măsură ce mâncam îi deveneam vietnamezului din ce în ce mai simpatic, mânca-i-aș gura lui. A fost bun?, mă întreabă talpa iadului și atunci mi se aprinde beculețul cel cu contactul oxidat. Există o dimensiune a ridicolului? Poți fi cel mai ridicol, mai ridicol sau ușor ridicol?, fiindcă dacă răspunsul este unul afirmativ cred că am reușit atunci să par doar ușor ridicol. Cu un reflex care altădată mă făcuse să îmi înfig mâinile în pandișpanul abia scos din cuptor, care se prelingea galopant către podea, din dorința sinceră de a mai salva ce era de salvat, dar dublat totuși, salvator, de o prezență de spirit care mă îndemnase să îmi extrag încheieturile de îndată ce aluatul aburind lua forma mâinilor mele i-am spus triumfător micuțului torționar:
- Știu ce am mâncat!
Nu că a fost bun, nu că a fost rău! Eram conștient. Evitasem ridicolul definitiv printr-o comutare asupra papilelor mele gustative. Oricât de prost fusesem să cred în bunele intenții ale micuțului, papilele mele răspunseseră prompt la chemare și generaseră din toții porii alarme disperate cu mesajul: CĂȚEL, CĂȚEL, CĂȚEL. Recunoscusem produsul. Parcă nu mai era chiar râsul ingenuu al vietnamezului, cu toate acestea continua să savureze anecdota culinară la care m-a supus. Așadar mâncasem câine.
*

Dar să revin. Nu refuz mâncărurile interesante. Îmi amintesc cu o oarecare nostalgie de cartea de bucate a mamei, moștenită la rândul ei de la bunica, o carte de bucate oarecum neobișnuită dacă țin cont că era de fapt un caiet foarte gros plin cu rețete fel de fel, scrise de mână și pe alocuri cu alte hârtii și hârtiuțe lipite sau prinse cu agrafe, încât ajunsese să arate că o adevărată carte de vrăji. Refuz însă alchimia gătitului. Nu pentru că mi-ar fi teamă de eșec - nu sunt genul - ci fiindcă mi se pare că în cazul meu nu funcționează. Sunt un pofticios, trebuie să îmi dau eu cu părerea în legătură cu fiecare ingredient în stare pură. Prin urmare gust puțină carne macră, puțină brânză, un pic de unt cu sare, puțină salată, câteva procente din ouă și tot așa. (Cu BebeBebe nu îmi merge căci este mereu promptă și îmi dă peste mână!) Prin urmare până când mâncarea e gata eu unul m-am săturat. Bine, o să ziceți, dar nu gătesc numai pentru mine! Corect, numai că odată sătul, bănuiesc că nu îi este nimănui străină atitudinea pe care o ai deja față de mâncare. BLEAHHHH! Asta mi se întâmplă și mie. Și atunci devin inventiv într-o variantă criminală și felul respectiv o ia razna, devenind aproape o armă de ucidere în masă. Dacă eu tot nu mai îmi pot permite...

De fapt toată filozofia asta ieftină a pornit de la o întrebare care mă macină de ieri: cum adică Poftă bună la finalul fiecărei rețete? Ce vrea să zică bucătăreasa prin această urare de încheiere? Să fie oare un fel de incantație sau doar un sfat prietenesc cu privire la neîmplinirea ”poftelor lăuntrice” mai înainte ca mâncarea să fie gata? Mă gândesc că există o oarecare similitudine între ”poftă bună” și ”fir întins”. Din perspectivă personală cred în ultima variantă: Stăpâniți-vă poftele până la degustarea produsului FINIT! Nu voi fi niciodată un bun bucătar. Nu mă pot stăpâni. ”nu mă pot abține, nu mă pot abține, nu mă pot abține NU!”

vineri, februarie 05, 2010

Despre un Conte francez foarte abil în afaceri

Dimineaţă am primit un mail oficial din partea unui respectabil domn francez, cu titulatură nobiliară de altfel - Monsieur Cutare de Cutare - diplomat în cadrul unei structuri a statului Francez. După ce iniţial îi fusesem prezentat acestuia cu numele meu întreg: Domnul Vasile Sensual, fără însă să mă cunoască, acesta mi se adresează direct în scris expunându-mi pe îndelete un proiect de colaborare, exprimându-se în termeni academici şi eminamente diplomatic. După câteva paragrafe în care îmi prezenta situaţia, înainte de salutul de despărţire, Monsieur Cutare de Cutare încheie scriind:

P.S. Vasile, c’est bien toi qui me jetais des sacs d’eau sur la tête à NEI, autrefois ?
Să batem aşadar palma pe o notă veselă.

Da, recunosc, în perioada studenţiei, pe când locuiam ca mulţi alţi colegi de-ai mei în NEI (acesta era numele unui cămin în Budapesta), pe perioada verii, cei care aveau camerele deasupra intrării, dispuse de altfel pe 10 etaje, îşi făcuseră un obicei ca pe timpul verii să arunce în capul vizitatorilor pungi de plastic pline cu apă, încât ca să intri la noi în cămin trebuia să îţi iei avânt şi să urci în grabă scările până la uşa de la intrare. Eu eram unul dintre cei cu ferestrele deasupra intrării, prin urmare nu am făcut excepţie. Sincer, nu îmi amintesc să îl fi stropit chiar pe respectabilul domn francez în cauză (coleg cu mine la filologie) - oricum nu am contabilizat niciodată pe cine reuşeam să surprind cu o pungă cu apă în cap - şi în nici un caz nu îmi amintesc să îl fi stropit de mai multe ori. Dacă însă el are dreptate şi eu i-am aruncat mai multe pungi cu apă în cap numai lui, acest lucru nu însemnă că eu îl vânam pe el, care venea în vizită la prietena sa româncă (actualmente soţia sa) - tot bine din lume li-l doresc - ci că pur şi simplu norocul nu ţinea deloc cu Franţa. Dumnezeu nu era francez!

Am două concluzii de tras, în încheiere:

1. Şi conţii francezi au umor şi mai cu seamă la afaceri ştiu să folosească cu abilitate toate tertipurile din dotare.

2. În general oamenii colaborează mai uşor şi mai plăcut atunci când sunt legaţi de amintiri comune. Sau când pe lângă misiunea în sine, socializează la o bere, la o ţigară sau la un meci de fotbal.

Simt că voi avea o colaborare fructuoasă cu ilustrul domn în cauză. Dacă nu, atunci cu siguranţă de data aceasta se va răzbuna crunt pe mine.

The beginning of a beautiful friendship!

joi, februarie 04, 2010

Tertipuri de socializare

Am eu o problemă mai veche cu privire la românul încruntat care zilnic trece pe lângă mine de parcă ar şti că eu sunt cel care i-am vizitat nevasta de îndată ce a dat colţul cu maşina, sau dacă e o ea m-ar privi urât fie să mă descurajeze să o bag în seamă, fie pentru că este convinsă că dacă ar zâmbi precis mi-aş schimba părerea despre domnia sa. De multă vreme caut o soluţie, iar astăzi cred că în sfârşit am găsit-o. Acest tricou. Dacă aş purta unul inscripţionat "Mi-e cam rău" sigur nu aş avea nici o şansă să fiu băgat în seamă, românului îi e frică să nu pară milos, altruist sau civic, în schimb nu are nimic împotrivă dacă i se dă şansa să pară foarte inteligent. Sunt convins că zilnic m-ar opri pe stradă măcar o singură persoană care să îmi spună, pe un ton cinic-superior că ce scrie pe tricoul meu este greşit. Domnul din imagine nu este Bob Dylan, care nu era negru nici dacă stătea mai mult pe plajă, ci Bob Marley.



Până la urmă, pe fondul abrutizării şi al globalizării mondiale trebuie să considerăm ca pe o mică victorie dacă din când în când eşti oprit pe stradă nu pentru a fi înjurat, nu pentru a fi bătut ci pur şi simplu pentru a ţi se arăta că eşti mai prost decât cel de lângă tine. La urma urmei tot un fel de băgare în seamă este.

Din nou despre ruşinea de a fi român(că)

Citesc aici că România ar avea din nou motive de mândrie, pentru că, iată o nouă vedetă din România explodează în străinătate. Este vorba despre "românca Cherie, noua pornostar a Italiei". Ceea ce este special la această individă este că, deşi născută în Ghencea şi cunoscută în România ca Georgeta din Ghencea, tânăra Cherie Mănescu de numai 19 ani se recomandă în Italia ca fiind bulgăroaică. Astfel România mai pierde un nume mare, cu care s-ar fi putut mândri, Cherie devenind astfel motivul orgoliului naţional al lui Stoicicov, Yulian Alenderov (infractor bulgar de renume), Momchil Petrov (autor pomac din Kurdzhali), Vasil Naidenov şi fraţii Arghirov. Parcă îl văd pe Hristo Stoicicov depind una de genul: pe când voi o aveaţi pe Plugaru noi o avem pe Cherie. Păi e de-a noastră măi nene, e de-a noastră, e româncă din Ghencea, na că ţi-am tras-o! Voi propune prin referendum umilirea în public a "bulgăroaicei" Cherie care va trebui să spună în limba bulgară: Noapte bună, copii şi Planeta maimuţelor. Sigur, acum 2 decenii nu ar fi fost nici o problemă pentru un locuitor al Bucureştiului, chiar şi din Ghencea să se dea drept bulgar, dar acum aceste două întrebări pot constitui un test definitoriu pentru un impostor român care se dă bulgar.

Dar de ce ne-a făcut Cherie una ca asta? Îi e oare ruşine că e româncă? Sau o fi dinamovistă şi îi e teama că dacă se află că e din Ghencea nu o mai sponsorizează Turcu şi Borcea.

P.S.

Până şi domnul din imagine, care se dă un fel de francez, Ken Venturi, mi se pare suspect de mioritic, dacă ţin cont de asemănarea cu Busuioc al nostru. Costel Busuioc. Sau doar pur şi simplu o fi trecut Venturi prin România în anii 60? La socoteală iese...

Voyeur amator - voyeur profesionist: 80 - 10

Totul a pornit de la un post al lui Lucian Dan Teodorovici, în care acesta îşi exprima nedumerirea "cum se face că, dintre oamenii care ne citesc blogurile, numai vreo 10% sînt interesaţi să ne citească apoi şi cărţile?" Şi lucrul ăsta mi-a dat de gândit. Am spus-o şi o mai spun: suntem voyeuri. Ne interesează tot ce nu e public, ce e public nu prezintă interes, iar lucrul acesta face parte din educaţia noastră socială, evident. A trebuit să ne dezvoltăm acest mecanism de autoapărare pentru a nu sucomba la orice anunţ ce frizează oficialul, prin urmare ne-am dezvoltat uimitor propriile curiozităţi şi propriul sistem de valori în ceea ce priveşte "anunţul ilicit". În schimb mirajul zvonului ne făcea să fremătăm şi să devenim creativi - un fel de degenerarea comportamentală de tip undergound. Tot ce e zvon e atractiv, mai ales în ceea ce priveşte mondenul, ne place să aruncăm ochiul şi urechea în curtea vecinului. Cu toate acestea şi aici ne comportăm ca nişte amatori - voyeuri amatori. Nu ne perfecţionăm tehnica de observare, rămânem la fel de rudimentari şi imprecişi. Nu investim în binocluri, în căşti, în microfoane, nu ne specializăm în expertize grafologice. Ne dăm în continuare cu presupusul la cel mai diletant nivel.

Nu am vrut să mă îndepărtez prea mult de topic, ci doar să creez ambientul pentru argumentaţia care urmează cu privire la dezinteresul publicului mare dincolo de bârfa ordinară, uşor de receptat. Pentru că asta se întâmplă şi în cazul blogurilor unor indivizi asimilaţi de mase ca "entertaineri" şi nimic mai mult - aceştia neavând nimic în comun cu scriitorii. Sunt captivante paginile lui Badea, Huidu, Teo, Bendeac, Cabral dar mă întreb cum s-ar comporta procentual publicul dacă aceştia şi-ar lansa o carte care să nu fie neapărat autobiografică? La fel. Cărţile acestora ar fi citite de cel mult 10% şi de voyeurii profesionişti care suntem noi. Restul nu vor să se complice, sau pur şi simplu n-au avut sau şi-au pierdut capacitatea de a mai citi cărţi. Mai sunt de asemenea de părere că din aceşti 10% care citesc şi cărţile scriitorilor români 8% au nimerit pe blogurile lor tocmai pentru că îşi doreau din partea respectivilor autori o prezenţă mult mai constantă decât o carte la doi trei ani. Continui viziunea apocaliptică în ceea ce priveşte interesul românului pentru carte pornind de la bănuiala că nu avem un public educat să citească. Americanii, aşa cum sunt ei, cu relele lor, cu multele lor rele şi cu nişele lor, cu multele lor nişe se bucură de interes pentru carte, pentru cartea de nişă, evident, fie ea sf, thriller sau romance. Cine susţine că americanii nu citesc rămâne în offside. Americanii citesc, citesc mult, dar cărţi de nişă, ce îi interesează pe ei. Asta face ca blogurile scriitorilor americani să fie intens populate, nu doar de cei care au citit cărţile autorilor respectivi, ci şi de cei care le vor citi, ceea ce le creşte totodată popularitatea şi bugetul, căci marketingul lucrează în taină.

Prin urmare, nu cred că are vreun rost să mă revolt că publicul de Internet tinde să populeze până la refuz bloguri de proastă calitate, evitând bloguri care completează alte imagini. Este vorba doar despre o parte a acestuia, voyeurii amatori, cum i-am numit. Şi nici să intru în panică. Există o legiune puternică de pasionaţi - cei câţiva voyeuri profesionişti. Dintre aceştia cred că cei importanţi pentru scriitor sunt voyeurii profesionişti. Pentru că sunt pasionaţi, sunt prezenţi şi de la un anumit moment în sus chiar doctori în ceea ce priveşte imaginea spectrală a autorilor în cauză. Prin urmare nu publicul cititor de carte trebuie atras, ci voyeurii amatori care pot fi cuceriţi şi totodată convertiţi. Pentru că dacă i-ai prins, nu te mai lasă. Ca în cazul lui Harap-Alb cu calul său fermecat.

miercuri, februarie 03, 2010

Raluca Lăzăruţ - Confessions of a nuclear housewife and mother


- Ralucuţa, ce vrei tu să te faci când o să fii mare?
Prinzând cu vârful degetelor tivul rochiţei plisate, Raluca începe să se clatine de pe un picior pe altul şi să declame languros:
- Când am să fiu eu mare o să vreau să mă fac doctoriţăăă (cu accentul pe a treia silabă) şi să mă mărit cu bărbatul potrivit care să fie înalt, frumos, blond, să aibă ochi albaştri, maşină şi casă. "Îmi doresc să devin mamă, o femeie nu e total împlinită până nu dă naştere unui copil. Când îl voi găsi pe cel care îmi va îngenunchea inima şi care va întruni calităţile pe care trebuie să le aibă tatăl copiilor mei, nimic nu mă va împiedica să devin mamă. Aş vrea să am o familie frumoasă, cu doi copii sănătoşi, isteţi şi cu o personalitate puternică, cărora să le fiu prietenă şi apoi mamă."
Oaspeţii, împreună cu familia încep să râdă:
- Ralucuţa, mamă, mai întâi trebuie să fii mamă ca să faci copiii şi de-abia pe urmă poţi să le fii prietenă.

Peste timp Ralucuţa avea să devină Raluca şi să declare toate aceste lucruri în presă, semn că nimic nu s-a schimbat. Şi când te gândeşti că se spune că bărbaţii se maturizează mai greu ca femeile. Aiurea. Ce e senzaţional în aceste maxime ale Ralucăi Lăzăruţ, declarate aici? La cum este prezentat articolul intuiesc următorul pas, probabil din ziarul de mâine, care va face senzaţie în presă. Numita Raluca Lăzăruţ va comite câteva crime în lanţ, după care se va urca în vârful Casei Poporului şi se va tăia tacticos cu drujba. Un moment care ne va şoca pe toţi cei care o ştiam pe Raluca fetiţă cuminte, cu idealuri roz. Acum, dând firul înapoi vom înţelege că era ceva putred în toată această declaraţie placidă. Era de fapt un semnal de alarmă, un strigăt de ajutor pe care Raluca spera să îl auzim şi noi, însă noi... nimic. Mesajul ei era: "aş vrea să am o familie nasoală, cu doi copii bolnavi, cretini şi cu o personalitate slabă!" Şmecheră, depresia îmbracă uneori ţinută de bal.

Un watcher chinez printre manelişti




Vă mai aduceţi aminte de "watchers"-şii din Nemuritorul? Dacă nu, clipul de mai sus vă va ajuta să vă împrospătaţi memoria şi să decideţi şi voi cât din numitul film sau serial (în funcţie de ce a văzut fiecare) era rupt din realitate. Ideea e următoarea: există pe pământ aşa zişii "watchers"-şi al căror rol este de a consemna momentele importante din istoria lumii. care urmează să fie păstrate în anale. Aceşti "watchers"-şi sunt mai mult o legendă urbană pentru că până acum puţini se pot lăuda că au avut ocazia să îi surprindă pe sus numiţi, iar acum realizăm cât de important este clipul produs de Nea Kalu la "Hai să ne întâlnim pe net", în care Nyno, un fel de cocalar în pantaloni scurţi şi pantofi purtaţi la piciorul gol este surprins în preajma unui "watcher" chinez.

Dacă nu sunteţi foarte vigilenţi, chinezul în cauză va trece neobservat (minutul 2'8-2'12), dar nu vă faceţi griji, pentru că, conştient de importanţa momentului "watcher-ul" chinez apare din nou, mult mai discret de această dată în finalul clipului (minutul 3'33). E şi normal să apară, pentru că are de consemnat un moment memorabil în care ea, delicata Yana, dacă am înţeles bine numele domniţei îi dă un pupic (un pupiiic, unul mic) cromagnonului din imagine, care, dacă e să să îmi spun şi eu părerea, nu pare să înţeleagă prea multe din gestul de tandreţe al partenerei sale, deoarece este îmbrăcat în roz.

Reiterez, la final, importanţa acestui clip şi a acestui regizor, Nea Kalu, care, ca orice mare artist, nu este conştient de valoarea sa, în primul rând una de cronicar, importalizând pentru posteritate "watcher"-i chinezi, sau "watcher"-i, chinezi şi manelişti. Cine ar fi zis că i-am putea întâlni vreodată în acelaşi loc...

marți, februarie 02, 2010

Trupa Bambi se implică activ în campanii: se roagă!


Ştire şoc! Aflăm din din paginile ClickRaluca şi Denisa de la BAMBI s-au alăturat campaniei "Din inimă pentru copii". Aproape că nu îmi vine să cred că cele două tiripliciuri muzicale se implică social, să ia aminte şi Tudor Gheorghe că există civism în România, chiar dacă acesta răsare din locuri de unde nu te aştepţi.
Trupa Bambi:

Iniţiativa Click! de a ajuta copiii bolnavi este una lăudabilă. Ne rugăm pentru ei şi suntem convinse de faptul că Dumnezeu îşi va întoarce privirea spre ei şi-i va ajuta să depăşească toate aceste momente de cumpănă.



Superbă declaraţia celor două zgrăbunţe muzicale. Este ca şi cum unul dintre cei mai mari specialişti în eradicarea cancerului s-ar implica şi el activ într-o campanie de specific. Cum anume? S-ar ruga să dispară. Ceea ce fac şi cele două de la bambi, "se roagă ca Dumnezeu să îşi întoarcă privirea..." Domnu, Domnu, ochii la mine!



P.S.

Mulţumesc Doamnei Doamna pentru gândurile diabolice!

luni, februarie 01, 2010

Tudor Gheorghe, agentul secret al maneliştilor

A făcut cineva vreodată un studiu cu privire la ce se întâmplă atunci când un artist îţi infirmă aşteptările? A calculat vreodată cineva cu cât la sută cresc accidentele în ţară, în ce proporţie se strică lumea la stomac sau dacă se întâmplă pe timpul iernii dacă nu cumva post-dezamăgire se pune pe nins în draci? La Budapesta ninge de sâmbătă, zăpada trecând de jumătate de metru şi asta numai pentru că mi-am schimbat impresia bună pe care o aveam despre Tudor Gheorghe. Am influenţat natura. Omul ăsta, pe care îl consideram artist, se dovedeşte a fi artist doar pentru cei "inteligenţi", cel puţin asta declară aici. Pentru ceilalţi probabil că rămâne un chel cu mustaţă, care nu este niciodată simpatic, amabil, glumeţ, dând senzaţia că simpla sa ieşire în lume constituie o corvoadă de nedescris. Genul acela care pare constant stricat la stomac sau îndurând stoic câte un abces. "Spectacolele mele nu sunt facute pentru oamenii care nu gandesc", spune la un moment dat Tudor Gheorghe. Nu mi-am pus niciodată problema că aş fi peste medie de inteligent din moment ce îmi plăcea Tudor Gheorghe, mai ales pentru că versurile cântecelor sale vechi nu aparţineau unor poeţi români care necesitau lectura cu dexul în mână sau cu un manual de curente filozofice. În ceea ce priveşte compoziţia, aici sunt întru totul convins că nu îţi trebuie o inteligenţă ieşită din comun pentru a asculta câteva acorduri la cobză. Dacă însă Tudor Gheorghe are, după propria sa spusă un public elevat, atunci de astăzi mă voi delimita de acesta, cel puţin din spirit de frondă. Nichita Stănescu nu îşi categorisea publicul, iar Marin Sorescu cu atât mai puţin.

Mai grav mi se pare însă că omul acesta, care deocamdată nu pare să fie decât snob se erijează în formator de opinie, declarând sus şi tare că "preferă maneaua hip-hop-ului" deoarece: "Maneaua are o istorie nationala, hip-hop-ul nu are nimic comun cu Romania". E ca şi cum i-ai spune unui lepros să nu încerce un tratament nou pentru că tocmai s-a obişnuit cu vechea stare de fapt. Sunt nevoit să revin la individul chel şi cu mustaţă, care nu zâmbeşte niciodată pe stradă şi pe care, mai mult ca sigur tinerii din ziua de azi îl agasează, probabil pentru că ei nu fac nimic din ceea ce "maestrul" făcea în tinereţe. În mod cert nu are habar de universul de după blocuri şi de zbaterea de fiecare zi a tinerilor, unii dintre ei căzând în neant, alţii supravieţuind şi ieşind ca uleiul la suprafaţă în ciuda gurilor rele care considerau că "nu gândesc". Habar nu are de versurile angajante, militante, de jocurile de cuvinte şi de idealurile celor ce pun toate acestea pe ritmuri de hip-hop. Habar nu are că în momentul de faţă singurii artişti din România care se mai implică social sunt hip-hoperii. Oricum Tudor Gheorghe nu cunoaşte termenul "social", fiind prin excelenţă un artist pasiv, în mijlocul unei orchestre filarmonice. Îşi apără cu alte cuvinte spatele, căci dacă publicul se supără şi vrea să îi tragă o chelfăneală bună artistului nu ştie cu cine să înceapă. Bine, dar tinerii ăştia înjură. Atât vede Tudor Gheorghe şi este suficient. Maneliştii vorbesc frumos iar "pe la spate, pe la spate" se referă, cum de nu mi-am dat seama, la îndemnuri pentru kinetoterapeuti. Nu vreau un masaj pe piept ci unul "pe la spate, pe la spate".

Cu alte cuvinte, m-am descărcat şi m-am delimitat definitiv de Tudor Gheorghe. Nu îmi plac snobii şi când vine vorba despre artişti sunt cu atât mai sensibil la comportamentul acestora. Saptămâna trecută am cunoscut un "artist" român de prestigiu, aş putea spune, care s-a declarat jignit când l-am numit "artist". Pentru că el nu se crede artist. Şi pentru că nu cere ca publicul să gândească prea mult la muzica sa ci pur şi simplu să existe. Dar e drept, vorbim despre un jazz-man şi nu despre un cobzar cu câteva rolişoare în teatru! Am terminat, se poate opri ninsoarea.

Pleased to meet you, hope you guess my name...