Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

vineri, februarie 24, 2012

Disidentul - un comis voiajor de succes

Totul pornește de la un raționament al lui Vasile Ernu, desprins din ”Născut în URSS”. Spune Ernu că "disidentul este primul produs al colaborârii dintre cele două sisteme, comunist şi capitalist. Cred câ este primul produs exportat de URSS pe care occidentalii nu numai că l-au consumat, ci i-au şi pus această etichetâ frumoasă. Disidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor două sisteme care a fost întreţinut de ambele părţi. (...) Când URSS era vie, el era cel care îi împiedica să gândească, să scrie, cu toate că el, sistemul, era obiectul muncii, al cercetării şi al criticii lor. Acum, câ URSS nu mai există, ceea ce le stă în drumul liberei lor creaţii nu mai e URSS, ci lipsa sa." Într-adevăr, disidența ca popularizare a sistemelor închise este un adevăr de necontestat, de aceea, dincolo de ministere ala turismului dezvoltate special pentru popularizare, o disidență culturală în principal face cam toată treaba unui astfel de minister și încă ceva pe deasupra. De ce să aloci clădiri, personal cât cuprinde, cheltuieli pe salarii și de întreținere, câte și mai câte, când cel mai simplu e să te faci câteva clipe că nu ai fost atent și să deversezi în ”lumea bună” o mână de disidenți. E ca și cum ai arunca o căprioară printre lei. Dacă prin mega absurdul vieții capra scapă, atunci, în primă fază băștinașii se vor bucura de diversitatea cinegetică a zonei. Pe urmă vor umbla ca disperații după un țap, nu neapărat ca să îi ofere caprei satisfacție sexuală, cât mai ales pentru a se asigura de perpetuarea speciei. Când nu ai decât un exemplar ești incredibil de protector, pe urmă, odată cu înmulțirea pe bandă rulantă începi să iei în calcul și profitul. Pe măsură ce ne umplem de disidenți, scăpăm lejer de unii dintre ei, deja nefolositori la perpetuare.


Când nu ai nicio capră, atunci poți spune că ai într-adevăr o problemă. Poți să tunzi leii, să îi pui la cură și la o slăbire severă. Nu o să facă niciodată behehe, dar ai putea, eventual să îi dotezi cu un dispozitiv. Și tot nu îți ies capre. Cu o capră nu faci tu primăvară, dar ai măcar un sfert de material de studiu. Și pe urmă, populația ți se servește pe tavă, nimic nu te mai oprește să te implici în behaviorisme și alte curente care analizează din perspectiva ta specia. Capra este, dacă vreți un ambasador al celorlalte capre de pe continent.


La fel și disidentul. Ambasador neonorific și neoficial. Nu îi iese nimic dictatorului să eradicheze disidența, pentru că ar însemna că își anulează poate cea mai interesantă valență dictatorială. Și atunci dictatorii se fac că îi vânează pe disidenți, care, sunt utili într-un număr controlat. Prea mulți riscă să fondeze un stat în exil, pericol mare. Un disident este, vulgarizând nițel ca pipi de mâță - mimi siku. Marchează locul și îi oferă dictatorului la rândul său material de aprofundat pentru a-și păstra mai departe dictatura în pas cu moda. Statele gazdă de asemenea nu se vor grăbi să îi expulzeze pe disidenți, pentru că acest lucru le-ar nega egoul avansat, darnic și primitor. Și mai e și diversitatea culturală la mijloc. Părem cosmopoliți e bine!


Dă bine să cerem cetățenie țigănească, are un aer exotic și altruist. Vine disdentul la tine acasă, la ușă. Măcar odată în viață uită că obișnuiai să îi alungi pe colindători. Cine știe, poate că disidentul-colindătorul îți va oferi o surpriză neașteptată. Îți va vinde ceva și nu îți va cere niciun bănuț. Poate doar un păhăruț cu lichid. Mai toarnă domnule gazdă, mai toarnă un pahar!

A man you don't meet everyday

Probabil cei mai religioși dintre voi îi simt prezența la tot pasul. Ceilalți ne mirăm atunci când îi simțim răsuflarea divină (ușor halenică), însă lucrul ăsta ne marchează ore întregi, luni întregi, poate chiar ani...

Nu, nu este vorba despre dumnezeu, ci despre un anumit tip de om. Omul perpetuu, omniprezent și atotinfluent. În mod normal ar trebui să existe unul singur, cam la vreo mie de ani, prezența simultană a mai multora putând duce la adevărate crize în rândul ordinii universale. Eu unul vreau să cred că acesta se produce în serie unică, iar apariția sa universală este rodul unor ciudate înlănțuiri de evenimente. Omul ăsta despre care vă vorbesc știe tot, a văzut tot și întregul microcosmos îi stă la degetul mic. De exemplu, dacă cineva, cu care întâmplător a avut de-a face iese de-odată în față, motivul este EL. În urma unei discuții, omul de care vă vorbesc i-a sugerat acestei persoane că ar fi bine să facă ceva să se distingă. Nu contează că se remarcase mai demult, faptul că acum ieșirea aceasta a devenit publică i se datorează LUI prin excelență. I-am zis eu să nu mai stea așa și să facă ceva... Și te privește cu profund subînțeles.

Individul de care vă vorbesc a văzut toată lumea. A văzut Cuba. L-a văzut și pe Fidel Castro, pe care, recunoaște totuși că nu l-a cunoscut personal. L-a cunoscut însă personal pe fratele lui ”Fideluță”, cum începe să îi spună. Mai mult, a fost chiar prieten bun cu fratele lui Fideluță care venea la el și îi cerea whisky, spunând că ”noi suntem săraci”. Ce om era fratele lui Fideluță. Și Fideluță nu era așa cum îi vede lumea, ce tip nemaipomenit! La un moment dat, când vorbea public despre oamenii dintr-o bucată, despre cei care nu se dau în lături de la nimic și care îți spun baiul lui verde în față el știe că făcea referire la el, fiindcă aflase de la fra-su. De la fratele lui Fideluță. Cu Maicăl Gecsăn a vorbit așa cum vorbește acum cu tine, ca de la om la om. Înclini să îl crezi, fiindcă, leșinat de la halena gurii sale ajungi să te întrebi dacă nu cumva de aceea purta Maicăl masca aceea textilă pe față și pe nas. Atunci l-a certat pe Maicăl că nu lasă copiii în pace și Maicăl i-a spus că nu e adevărat. Așa și era, nu era adevărat. El este omul care i-a făcut prankuri Doinei Badea și Margaretei Păslaru. Cu una a rămas prieten iar cealaltă trăiește în străinătate. Îl poți bănui că șterge urmele. Nici un tip celebru nu i-a scăpat, iar anumite gesturi ale acestora, pe care le reții, sunt întotdeauna rodul prezenței sale în peisaj. Este inutil să vă mai spun despre efectul său asupra femeilor. Toate i s-a oferit până acum GRATIS. Nu femei de rând, ci cele mai cele. Multe dintre ele chiar de față cu soțul, care, blazat, i-a lăsat să își facă de cap și, la finele exercțiilor fizice aștepta cuminte, în banca lui, în sufragerie, cu o bere în față.

Un amestec ciudat de Mafalda, Oracol și Superman-pensionat-pe-caz-de-oboseală-cronică. Memory man. Un soi ciudat de superhero care ucide lighioanele cu o simplă rememorare. Interesant este că niciodată nu produce amintiri despre cei din preajmă. Capul său este ca o uzină, trebuie să dea ceva luni la paleți până să genereze ”amintirea”. Niciodată amintiri despre cei din preajmă. Dacă prin absurd i l-ai aduce pe fratele lui Fideluță, ți-ar spune cu un soi de înverșunare de taină că acesta de fapt nu este fratele adevărat, adevăratul frate al lui Fideluță a fost împușcat pentru că nu era întocmai comunist. Evident, fusese împușcat după ce îl prinseseră bând o bere cu EL, după ce făcuse de rușine partidul și poporul cubanez, motivând cererea de whisky prin acel ”noi suntem săraci”.

O fi omul cel mai întâlnit element din Univers, după azot, dar pe omul ăsta de care vă vorbesc eu ai șansa să îl vezi o dată în viață. Și atunci trebuie să fii foarte hotărât asupra deciziei tale: fie asculți până la epuizare cum prezența sa universală a influențat lumea, fie îi întorci spatele și trăiești mai departe cu regretul că nu vei afla niciodată dacă Elvis a murit sau încă mai trăiește. Poate în Cuba...

joi, februarie 23, 2012

Maria Răducanu a cântat alături de ”balo și nu-mai-știu cum”...

Astăzi, pe contul de Facebook al Mariei Răducanu (pentru unii dintre noi ”o cântăreață”, pentru ea însăși, după propriile declarații ”o artistă desăvârșită”) câteva vorbe despre un apropiat concert al acesteia la Budapesta.

”cantari la unguri acasa, cu sebastian burneci la tropeta, gyarfas istvan la ghitara, balazs horvath la gordun si inca un domn, balo si nu-mai-stiu cum la baterie. tare fain. apoi cantare la galati cu sorin terinte - din pacate, dupa cantare, florin sunetistul nu a fost destul de agil cat sa reuseasca sa ma prinda si sa ma bage in microbuz imediat, asa ca am apucat sa ascult o trupa de muzica lautareasca, ceva absolut naprasnic si fin in acelasi timp. acum sunt un pic mahmura. m-au distrus baietii aceia. nu stiu cum se pune problema "corect politic", dar vreau sa cer cetatenie tiganeasca.”

Din textul de mai sus trag două concluzii: Maria Răducanu are probleme cu memoria, una deosebit de scurtă, din moment ce nu mai reține numele unuia dintre muzicienii alături de care urma să cânte și este o împătimită a jocului ”de-a prinselea”. Asta îmi amintește de bancul cu găina care se întreabă dacă să se lase prinsă sau nu, și cum s-ar putea traduce decizia pe care ar lua-o. Fiecare concert este pentru Maria Răducanu un prilej de a își testa memoria, și unul de a nu se lăsa prinsă de responsabilii cu programul artistei, în perioada în care aceasta este în custodie. Până la urmă, poate că Maria Răducanu nici nu fuge conștient. Dacă are memoria scurtă, pentru cântăreața româncă fiecare astfel de galop de sănătate în care nu se lasă prinsă este primul...

Din respect pentru muzicianul maghiar, care a onorat-o pe Maria Răducanu cu virtuoasa sa percuție (și nu baterie!!!), iată numele întreg și portofoliul succint al acestuia:


István Baló
se familiarizează cu tobele la vârsta de 12 ani, iar în 1978 absolvă Colegiul de Muzică Bartók Béla, catedra de jazz. Cântă, în ordine cronologică alături de: István Regős, László Dés, János Másik, Károly Binder, Mihály Dresch, György Szabados (în al cărui grup este unul dintre membrii activi ce promovează „muzica ungurească liberă”), Gábor Gadó, Gyula Babos, Béla Szakcsi Lakatos, András Párniczky (grupul Nigun), Mihály Borbély. Cântă alături de grupurile artiştilor internaţionali John Tchicai, David Murray, Archie Shepp, Dewey Redman, Chico Freeman şi John Zorn. În prezent este membru permanent al grupurilor Dresch Quartet, Borbély Műhely, Bacsó Kristóf, respectiv Földi Gergő, însă în timpul liber cochetează cu colaborări alături de alţi muzicieni maghiari de jazz precum: István Grencsó, Róbert Benkő, Ernő Hock, János Egri, Miklós Birta sau i Márton Fenyves. A predat peste 30 de ani după propria metodologie iar din 2008 predă la catedra de artă a Colegiului de muzică Kodolányi János din Székesfehérvár.

P.S.
O să îi scriu eu lui Moș Nicolae să îi aducă Mariei Răducanu, în cizmele negre de cauciuc, cu floricele albe, atașate, floricele tot de cauciuc o folie de lecitină. Fabricată în America...

Iată și un print screen de pe pagina Mariei Răducanu, nu de alta, dar dacă uită că a zis așa ceva să am și eu dovada că am spus adevărul...

miercuri, februarie 22, 2012

Artistul român pentru eternitate...

Să vorbim puțin despre artiștii români de ieri și despre cei de azi. Dacă mă întrebați pe mine vă voi răspunde că nu s-a schimbat mare lucru în ceea ce privește profilul sau îndrăzneala acestora, și nici măcar în ceea ce privește mediatizarea și popularizarea lor. Nu pot spune că astăzi artiștii din provincie sunt mult mai vizibili decât erau în perioada comunistă.

Atunci exista cel puțin iluzia vizibilității. Îi vedeam la Cântarea României. La sărbătorile mai speciale. Pentru mulți cele cinci minute de sticlă erau suficiente pentru a hrăni egouri încă un an. Apar și astăzi pe sticlă, dar după un algoritm care ridică la statut de condiție obționalul. Posturile de nișă. Vrei să te uiți, îi vezi, nu vrei, habar n-ai că ei există. Prin posturi de nișă includ aici și TVR Cultural și TVR 2, alături de Mynele și de Taraf TV. Până la urmă toți cei care ne uităm la aceste canale, suntem într-un mod pervers legați între noi prin iubirea de nișă. Mai există perspectiva vizibilității și în tabloidele de scandal, și pe posturile care alimentează aceste tabloide. Aici artiștii noi ar trebui să se bucure că au acces la celebritate. Dacă nu ai succes cu vocea ta, măcar cu alt organ să-ți pui în lucru coatele și să accezi la celebritate. Îmi amintesc de o artistă care în anii 80 a fost exclusă de la Mamaia pe motiv de curvăsărie cu străini. La începutu anilor 90 aceasta ar fi fost șefă de promoție. Iar respectiva guristă, care astăzi, paradoxal, este un nume mare în România a reușit să iasă în față exclusiv prin talentul ei și nu prin ”calitațile” care au declasat-o în 80...

Am ajuns, voit, la un topic drag mie: seriozitatea. Sunt cei de astăzi mai serioși decât artiștii de pe vremea lui Ceaușescu? Ei bine, nu. Categoric nu. Au în mod cert o deschidere mult mai mare la nou și o libertatea incomensurabilă, dar mai serioși, în numele lui Trompi, NU. Moșteniserăm în anii aceia, pe filon sovietic o anumită deontologie a artistului iar lucrul acesta a primat. Dacă în particular mulți te surprindeau prin libertatea asumată, în câmpul muncii erau de o meticulozitate bolnavă. Evident că și cei din jurul lor trebuiau să să se comporte pe măsură, pentru că altfel nu se putea. Îmi amintesc din nou că la televiziune existau acele ”burdufuri” în care cu zile bune înainte artiștii repetau. Îmi mai amintesc că o actriță cunoscută astăzi, în anii 80 ”wonderchild” la pupat ceaușeștii - omologul feminin al lui Duban era muștruluită sever de regizor pentru că venea la filmări cu hainele descusute. Astăzi nu mai putem vorbi de așa ceva.

Am avut zilele trecute bucuria să lucrez cu doi artiști români: unul din anii 80 și altul de la sfârșitul anilor 90. Primul a funcționat ceas, ireproșabil. A respectat cu strictețe programul impus, la minut, fără nici cea mai mică scuză, care, între noi fie spus, datorită vârstei i s-ar fi cuvenit. Deschis la sugestii, dar argumentând întemeiat în favoarea conservatorismului său, umil și totodată de o erudiție uimitoare. Singura acuză adusă acestuia ar fi putut fi didacticismul. Mulți ne-am simțit ca la curs, dar ca la unul la care te duci jurându-ți că a doua oară nu vei mai repeta greșeala și pe care îl vei frecventa la nesfârșit. Gestul ca acest om să îți dăruiască la un moment dat munca sa este copleșitor, rămâi cu senzația că ai primit cadou un unicat. Și încă ceva. Toate cunoștințele și talentul său se revărsau oarecum firesc, fără nici cea mai mică undă de hatâr din partea artistului. Întreaga sa prestație era o poveste și nicidecum o interpretare de lux.

Cel de-al doilea artist a funcționat totalmente invers. Deloc punctual. Recordul întârzierilor a fost de 25 de minute iar asta pe fundalul unui discurs obsedant despre valoarea sa ca artist și respectul acordat de sine însuși artei sale. Când îți pui în pericol punctualitatea prestației, permiteți-mi să mă îndoiesc de sinceritatea acestui tip de artist. Cu atât mai mult cu cât trâmbițează sus și tare despre valoarea sa de artist ieșit din comun. Lucrurile ăstea mă scot din sărite. Sigur, mă bucur că au libertate totală în performanța lor, că dacă apar pe scenă în papuci de baie chinezești și cască de baie de la Marriott, transparentă, pe cap, o pot face, că pot veni la un concert cu etichetă și după, la recepție să umble după ei cu gențile de voiaj pline cu CD-uri de vânzare, dar asta nu mă oprește să îmi amintesc că ”strămoșii” lor nu își permiteau astfel de derapaje.

Poate că din sală lucrurile se văd altfel. Acesta este și motivul pentru care nu am divulgat nume. Să lăsăm publicul să se umple de arta artistului român, fie el de rit nou sau vechi. Pentru că altfel ar trebui să îl aducem în actualitate pe Croce. Și pe mulți alții. Și nu aș vrea, sincer să vad stațiile de metrou și de autobuz pline de artiști, cu șapca în mână.

marți, februarie 21, 2012

Gabriela Cristea, artizana unui genocid cu rubeolă

Trebuie să o bag puţin în... seamă pe Gabriela Cristea, deşi, vă jur am făcut eforturi supraomeneşti să nu dau importanţă tuturor ştirilor care au umplut astăzi tabloidele, legate de prezenţa acestei individe pe sticlă. Nu am să zic nimic despre povestea cu maioneza pe care şi-o întinde pe faţă, din care uneori mai şi mănâncă, pentru că mi se pare peste limite de cretinoidă. În schimb nu pot să nu zic nimic despre această femeie, autoare a unui genocid naţional. În depline facultăţi mintale, cel puţin nu a venit nimeni până acum cu ceferticatul, Gabriela Cristea îşi infectează cu premeditare invitaţii cu rubeolă, cu atât mai grav fiind atunci când la mijloc sunt mămici gravide în 20 de săptămâni.


"Ieri i-am avut aici pe Oana şi pe Viorel Lis. N-am divulgat în emisiune faptul că pe Oana o cam mânca pielea şi avea un fel de urticarie aşa pe mână. Între timp, astăzi trebuiau să fie invitate fetele de la Pin-Up Girls. Numai că, una dintre ele, respectiv Silvia, este însărcinată. Lucrurile nu se termină aici! Angi tocmai ce a aflat că are reubeolă! Şi un coleg de-al nostru a avut rubeolă cu două săptămâni în urmă! Mă întreb, oare nu cumva şi Oana Lis are rubeolă?


De ce distrusul care înţepa femeile în autobuz era mai periculos decât Gabriela Cristea care, în locul carantinei este gata ca pentru rating să cheme în emisiune femei gravide, care, dacă s-ar îmbolnăvi până în 20 săptămâni de sarcină ar putea naşte copii cu malformaţii? Nesimţirea mi se pare dusă la extrem atunci când Cristea declară că "nu am divulgat în emisiune" şi pentru lucrul ăsta cel puţin ar trebui să dea socoteală. Nu i-aş acuza pe soţii Lis de inconştienţă, pentru că, până la urmă, obişnuită cu tenul lui Shrek Păcănele Oana a ajuns să creadă că încet încet se metamorfozează, evident din simpatie pentru mai tăbăcitul ei soţ dar Gabrielei Cristea i-aş ura un sincer: puşcărie fericită!

Oana Lianu, erou al muncii socialiste clasa a 9-a

Pe zi ce trece mă conving mai mult și mai mult că toate concursurile de talente, televizate au rolul de a ne ajuta, pe cei mai puțin hotărâți dintre noi de a renunța la televizor în favoarea socializării ”in wild”. Odată ce ai prins mecanismul, odată ce ai fost dezamăgit ai tendința chiar dacă vei continua să urmărești emisiunea să o faci mult mai critic și cred că asta mi se întâmplă mie acum. Sunt fericit că m-am uitat la Vocea României și că l-am descoperit pe Canaf și că la prima ediție de români cu talent l-am văzut pe Ianău. De-aici încolo totul devine discutabil.


Am văzut sâmbătă, în reluare și printre picături românii cu talent. De fapt am văzut o reclamă de emisiune viitoare, și fără să pricep că nu mi se va oferi nimic din aceasta în ediția de față am așteptat ca prostul să o văd cu ochii mei pe Oana Lianu, decalând astfel ieșirea în parc cu ”piciu”. Înainte de a arunca cu pietre în mine, ascultați-mă până la capăt. Nu am dezvoltat nici o ”plăcere vinovată” (că observ că e la modă să traducem expresii din engleză, evident datorită absenței acestora în limba română...) pentru Oana Lianu! Am avut însă ocazia să o urmăresc, cu vreme în urmă, prestând ca o profesionista în muzică. Conferenţiar universitar doctor la catedra de Pedagogie Muzicală a Facultăţii de Muzică a Universităţii din Oradea și autoare a unui Curs de folclor muzical, cea de-a treia carte a sa, s-ar putea spune despre Oana Lianu că este o profesionistă. Cadru didactic și dirijoare de ansamblu folcloric, Oana Lianu mai are și un loc de muncă. Acum să consider că acesta ar fi talentul Oanei Lianu mi se pare din cale-afară de arogant. Meseria, brățara de aur, poate fi văzută ca un talent, dar aș rămâne doar la sensul de figurat, pentru că, în esență, când practici un job de ani de zile, nu prea mai știi ce e talent și ce e exercițiu. Prin urmare aș zice că Oana Lianu are exercițiu. Asta nu înseamnă însă că locul unui astfel de profesionist este la Românii au talent, pentru că se creează un precedent periculos. Mă aștept deja să îl văd concurând aici și pe Hagi, și pe Marcel Iureș, și pe Mircea Cărtărescu sau Andrei Șerban, practicându-și în public și pe ecrane meseria care i-a consacrat. Și totuși, poate că tocmai, talentul Oanei Lianu este că, pe lângă faptul că este doctor și cadru didactic mai este și o guristă desăvârșită. Enormitatea este că, fără nici o cultură în materie sau vreun ”talent” desăvârșit de a cânta jazz, Oana Lianu comite o impostură. Vine la Românii au talent și se preface că ar ști să cânte jazz. Mutilează Ciocârlia, lăsând-o nu doar fără pene, cu tuleiele la vedere, dar înlocuindu-i organele interne cu niște agregate scârțâitoare made in CCCP.


Și fiindcă tot veni vorba de URSS, aș mai spune că cei care au prins perioada comunistă, sau care nu au prins-o dar au citit cartea lui Vasile Ernu ”Născut în URSS”, gestul Oanei Lianu se încadrează perfect la categoria ”erou al muncii socialiste”, prestând acum la Cântarea României. Pentru că asta face. Gradele obținute nu sunt suficiente pentru un artist muzical polivalent ca Lianu. Mai trebuie să și exceleze prin acestea, pe piața proletară. Să afle toată lumea de valoarea ei încât imprimeriile și casele de discuri să nu mai poată face față cerințelor pieții. Să îl surclaseze pe nenea Maicăl Gecsăn la vânzări. Să meargă după ea, în concerte nu cu geanta de voiaj plină cu CD-uri, ci cu un vagon special conceput, dotat cu agregate de conservare din care să își comercializeze pe bandă rulantă produsul muzical.


Acestea fiind zise nu mai am nici o îndoială cu privire la ”talentul” Oanei Lianu. El există, este mare, poate chiar desăvârșit, dar nu are nicio legătură cu arta. O pot considera de pe acum ”Erou al muncii socialiste clasa a 9-a” în impostură!

vineri, februarie 17, 2012

Gabriela Cristea goală şi o iapă primordială

Citim aici despre "Transformarea unei vedete: de la fetiţa inocentă la diva goală în «Playboy» şi prezentatoare TV". Nu că ar fi fost mult de citit, dar autorul acestui articol s-a gândit să lase fotografiile să vorbească în locul cuvintelor, cu care, probabil nu este în relaţii foarte bune. Aşa că după câteva fotografii cu vedeta pozând în fel şi chip vine rândul uneia care ne dă de gândit. După cum puteţi observa în printscreen, ni se înfăţişează un convoi de nuntă, undeva, într-un defileu cu cai împodobiţi, săteni la port popular, căruţă dar şi un transporter. cum toate pozele de până acum fuseseră cu vedeta, fireşte, am început să o caut în peisaj. Pe nicăieri. Dacă e cumva prin boschet, poartă un camuflaj perfect, demonstrând încă o dată că atunci când vrea românul este frate cu natura. Dacă este o metamorfă, iarăşi îşi controlează la perfecţiune calităţile, deoarece nu am reuşit să remarc nici cea mai mică similitudine între iapa principală şi Gabriela Cristea. Iapa primordială, nu principală...


Sau poate că, lipsită de orice calitate specială fata stătea în transporter iar fotograful a răspuns pur şi simplu comenzii: du-te şi fotografiază iapa. De unde să ştie omul că aceasta nu vine spre el, ci se întinde goală, lasciv, în transporter? Oricum, din spirit de transparenţă au anexat şi poza asta, pentru ca noi, publicul să pricepem că nu este totuna să ai în faţa aparatului o femeie goală. Fără nici un semn distinctiv aceasta se pierde în peisaj. Şi dacă îi spui altfel decât "femeie", atunci cu siguranţă va deveni neidentificabilă...

Într-o lume ideală diavolu-i o pensionară

Ce v-am spus eu cu două posturi în urmă despre feţele bisericeşti care nu se implică în deszăpezit? Ziceam că momentan oamenii sunt foarte ocupaţi cu de-ale fiinţei umane şi că la dezgheţ o să apară pe piaţă informaţii doveditoare a comportamentului lor eminamente mundan din perioada îngheţului. Unii s-au grăbit şi au început deja informările şi uite aşa aflăm de existenţa stareţului Serafim şi a cămăruţei sale de nebunii trupeşti, din care, evident, nu lipseşte crucifixul. Şi nici muzica house. Flagrantul nu dezvăluie picanterii sexuale, ci doar comportamentale, cum ar fi spankingul administrat de un tânăr blond mai tăbăcitului fund al lui Serafim stareţul. La toate acuzele ce i s-au adus, faţa bisericească dă, cum era şi normal, vina pe satana. Probabil că şi palmele la funduleţ erau administrate tot de satana, aici fiind mâna diavolului. De ce ar fi vinovat omul că satana umblă liber, luând forme din ce în ce mai diverse. Poate că a venit vremea să îi credem şi pe cei care ne-au tot avertizat că satana s-a ascuns în tehnică. Diavolul este în toate, în house, dincolo de house şi chiar şi în ţigara electronică.


Pe de altă parte, nu pricep cum de îi atacă satana chiar şi pe cei care ar fi trebuit să fie primii lecuiţi de dânsul. Ce mi se pare interesant la popi este că ei sunt singurii cu comportamente pardonabile, acestea găsindu-şi justificarea în imediata prezenţă a satanei. Ori de câte ori se secsează cu persoane de acelaşi secs, sau fac secs cu copii sau cu animale ei sunt nevinovaţi, satana este de vină că i-a ispitit. România ar fi mai senină dacă trei sferturi dintre şpăgarii sau mituiţii de frunte s-ar înrola în armata domnului. Gesturile lor ar rămâne pe veci neatacabile. Dacă aşa ceva se întâmplă la popi, păi ce să mai zică Fuego, în a cărui muzică a intrat satana de mult, făcându-şi jocurile cu o nonşalanţă dezarmantă?

marți, februarie 14, 2012

Cristi Brancu, omul pentru care actorii modifică scenariul

Citiţi chestia asta, pe urmă comentăm:

In aceasta seara, m-am simtit in al noualea cer.
Rodica Popescu Bitanescu ne invitase de foarte multa vreme sa vedem unul dintre spectacolele scrise, jucate si regizate de ea. Abia sambata seara, am ajuns la Cinci femei in tranzitie, la Teatrul National, si am descoperit o bucata de viata, asa cum ni se poate intampla fiecareia dintre noi! Cinci femei, cinci destine, cu dramele, bucuriile si neimplinirile lor.
Am privit fermecata aceasta poveste a unei suete dintre cinci femei, care avea sa dezlantuie patimi si lacrimi, pana cand Rodica Popescu Bitanescu ne-a facut o mare surpriza!
Doamna Aimee Iacobescu avea o replica, in care spunea ca ar fi bine ca o mama si un fiu sa se impace la Surprize, surprize. Rodica a replicat – “Lasa surprize , surprize… Mai bine sa se duca la emisiunea lui Cristi Brancu!”.
Generozitatea Rodicai m-a emotionat si m-a facut sa ma simt mandra de sotul meu. Faptul ca o artista unica a vorbit despre Cristi, in fata unei sali arhipline, pe scena Teatrului National, m-a facut sa lacrimez de fericire. La momentul aplauzelor de final, Rodica a mers mai departe si a venit sa ne imbratiseze.
M-am simtit si mai fericita. Fericita ca ceea ce facem are ecou in inimile oamenilor valorosi ai Romaniei. Fericita ca iubirea mea este un om respectat de artisti unici.
“Nu stiu daca ati simtit, dar toate fetele au fost, in seara asta, emotionate ca veniti”, a spus, apoi, protagonista.
Rodica Popescu Bitanescu, esti minunata si prea inimoasa pentru aceste vremuri…



Este vorba despre un post de pe blogul Oanei Turcu, de aici. Turcu este soţia lui Cristi Brancu. Din oda de mai sus nu mă nelinişteşte grandomania doamnei Turcu, ci umilinţele la care se pretează actorii noştri din generaţia de aur, probabil unici, în măsura în care rămân din ce în ce mai puţini, pentru a îşi asigura anumite servicii. Mi-e greu să cred că Brancu este chiar Jay Leno al României, cel puţin dacă vorbim de notorietate. În ceea ce priveşte talentul său de moderator, cultura sau carisma, aceste lucruri ar fi cam argumentul de rang doi pe care l-aş invoca pentru a susţine că nu are nicio legătură cu binecunoscutul om de televiziune. Valoarea lui Brancu pe sticlă este undeva prin dreptul "indicelui duban", adică un soi de "e acolo şi el, ca să umple grila". Printre rânduri fie spus, îmi amintesc de un schimb mai vechi de corespondenţe cu dl. Brancu în care, acesta m-a convins scurt că nu are nicio legătură cu cultura, scriind de regulă după cum i se părea domniei sale că ar fi corect. Acum realitatea stă cam aşa: Brancu iese pe sticlă, prin urmare actorii noştri, mulţi dintre ei uitaţi prin teatre se simt flataţi că îi baga şi pe ei cineva în seamă. Ieşirea în public a Bităneascăi ar fi condamnabilă doar în măsura în care ar fi unică (ieşirea, că Bităneasca chiar nu e, deşi de simpatică mi-e simpatică). Dar nu este. Nu strică o linguşire mică, cine ştie când îi va servi. De aici însă şi până a ni le imagina pe cele 5 actriţe pline de trac la ideea că le va urmări din sală însuşi Brancu mai e mult. Dacă au avut emoţii că le vede Brancu, ce naiba s-ar face dacă prin absurd în sală ar fi Allan Rickman. Ba chiar împreună cu Emma Thompson, ambii actori de teatru şi iubitori ai teatrului românesc. Cred că ar refuza pur şi simplu să mai iasă pe scenă. Şi-ar spune rolurile din culise.


Şi mai e ceva, textul ăla cu "ceea ce facem are ecou..." Adică faceţi ce, mai exact? Acum îmi doresc ca Oana Turcu să dea mai multe amănunte, eventual mărturisindu-ne nouă, încuiaţilor şi neemancipaţilor profesiunea de credinţă. a ei şi a soţului său special. ...

Popii noştri la Sovata, doar Gigi dă cu lopata

În week-end m-am uitat puţin la televizor, puţin însă suficient de mult dincolo de ce mi-ar fi permis. Problema este că atunci când îţi permiţi una dintre acele "guilty pleasures" te şi încarci cu o energie destructivă, pregătită la orice pas să dea pe-afară. Ceea ce se întâmplă chiar acum. Am văzut dezastrul din Vrancea, şi cum mă consider vrâncean m-a durut. Suficient de tare ca să fiu foarte atent la detalii. Şi ce am observat. Pe Becali la poarta mea, declarând că nu pleacă de aici până nu face curăţenie generală. M-am speriat puţin, apoi m-am întrebat ce ar fi dacă, la viitoarele alegeri Becali chiar şi-ar câştiga dreptul să stea la poarta mea preţ de o felioară de brânză, după care să dea buzna peste mine şi să mă ia la rost că de ce sunt rapidist, nu stelist. Am realizat însă relativ repede că nu era la poarta mea, doar mi se păruse, din cauza troienelor de zăpadă. În orice caz, Becali era în Vrancea. De aici şi până la a-l acuza că îşi pregăteşte de pe-acum campania electorală mai e mult. Un lucru însă este demn de observat. Că dincolo de fundalismul său religios, căruia mă opun cu îndârjire, există în omul ăsta o anumită deontologie creştină. Probabil că la bază stă un soi de principiu al talgerului: dumnezeu mi-a dat, acum dau şi eu. Şi nu cred să mă deranjeze foarte mult mobilul din spatele acestui heirupism becalian, câtă vreme semenii noştri sunt ajutaţi. Mi-aş dori să descopăr într-o bună zi România ca un focar de potenţiali candidaţi care se implică până la sacrificiul suprem pentru a câştiga cât mai mult credit în ochii populaţiei. Până la urmă dintre toţi unul singur va fi alesul.


În contrast cu implicarea becaliană, am prins o constatare care m-a şocat. Cineva se întreba retoric "unde ne sunt popii". Într-adevăr, ortodoxismul este minunat, dar în practică el nu prea există. Probabil că şi-au mai suflecat mâinile şi câţiva popi, dar la nivel instituţional nimeni nu a auzit de ei. Popa ăsta este până la urmă elementul de bază al societăţii româneşti şi nimeni nu vrea să îl expună. E ca în jocurile de strategie în care magul iese ultimul din cochilie. Dacă pierzi prematur magul îţi pierzi fiinţa naţională. Nu-i aşa? De aici sacrificiul suprem al populaţiei, pentru a îi proteja pe popi. Care în timpul ăsta oare ce fac? Nu v-aţi întrebat niciodată cum de se întâmplă ca în fiecare primăvară să aflăm din tabloide că încă un popă s-a călărit cu un alt popă, cu vreo măicuţă sau cu vreun tinerel enoriaş? Nu o hârjoneală simplă, ci filmuleţe în toată regula. Păi explicaţia este simplă, oamenii ăştia iarna se plictisesc. Au timp de pornoşaguri. O deszăpezire cu popi înseamnă o primăvară cu mult mai puţine dezvăluiri ale orgiilor din chilii. Aşadar, să scoatem popii la înaintare numai după ce, urcaţi pe troieni dacă am ridica mâna am atinge cu ea soarele. Atunci e momentul să iasă popa şi să stingă soarele cu apa sfinţită.

joi, februarie 09, 2012

"Tyrannosaur" de Paddy Considine, un film care nu este cu dinozauri!!! - CONŢINE SPOILERE

Mare câştigător la Sundance 2011, "Tyrannosaur", debutul regizoral al unuia dintre actorii mei preferaţi, Paddy Considine nu este, contrar titlului un film cu sau despre dinozauri. Spun asta tuturor celor care s-ar duce la film însufleţiţi de afiş, şi care nu au răbdare sau chef să citească restul textului, plin de spoilere. Aşadar NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! Asta îmi aminteşte de un amărât care şi-a luat pe net nickul de Dante pentru că lui îi plăcuse numele ăsta din filmul cu acelaşi nume şi cu puţin în plus: "Dante's Peak". Filmul lui Considine, poate şi unde regizorul este şi scenarist, este deosebit de personal, de aici poate şi autenticul celor trei personaje principale: Joseph, Hannah şi James. Secvenţa în care Joseph îi povesteşte Hannei despre moartea soţiei a fost scrisă de Considine urmare a propriilor trăiri alături de mama sa, Pauline (cea căreia regizorul îi şi dedică filmul), care, din cauza diabetului ajunsese să trăiască oarbă, cu ambele picioare amputate, un om pe care Considine spune că nu îl mai recunoştea. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI!



"Tyranossaur" este considerat de către Considine şi Olivia Colman un film de dragoste. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! Ei bine, nu sunt foarte de acord. Sigur, unde dragoste nu e nimic nu e, prin urmare ar trebui să opinăm că şi pe Marte sunt ceva dragoşti de-ăstea, dar în cazul filmului, să spui că dragostea este mobilul, mi se pare prea mult. Cred mai degrabă că este un film de dragoste şi ură. Am să explic puţin cum stă treaba asta. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! Iubeşti puţin şi pe urmă urăşti foarte mult, şi iar iubeşti puţin, şi iar urăşti până când vei iubi din nou. E primar, fiziologic până la urmă să trăieşti aşa nu ştiu dacă şi să îţi trăieşti intervalurile dintre iubiri urând la maxim. În film, ura, mută de altfel este de două feluri: cinică - care se diluează cu porecle de genul Tyranossaur, sau violentă, calmată prin viol, inserţie de obiecte în vagin, mutilări sau ucideri de câini, bătăi sângeroase cu toţi enervanţii. Undeva, în peisaj mai e şi dumnezeu. Memorabilă rămâne secvenţa când Hannah îi spune lui Joseph că dumnezeu e şi tatăl lui, iar acesta îi răspunde: nu, tatăl meu era un "cunt" şi ştia că e un "cunt", dumnezeu este un "cunt" şi continuă să creadă că e dumnezeu. Joseph fiind cel rămas văduv şi pentru care moartea circulând liberă printre noi nu mai are nici o logică, desfiinţându-l pe dumnezeu, ca profesie. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI!



Irlandezii şi scoţienii ăştia au un fel anume de a spune poveştile, şi cu atât mai special când spun poveşti de dragoste. Dacă la americani fericire ţine şi după sfârşitul filmului, la irlandezi şi la scoţieni nu ţine nici măcar cât filmul în sine. Ceva trebuie să ne trezească la realitate, să ne comunice cum stă treaba cu cauza şi efectul. Finalul lui "Tyrannosaur" este întrucâtva unul moralist, de tip Hardy (Thomas, nu Oliver!!!), ajuns la notorietate şi pentru mase prin "Tess". Ai comis-o, plăteşti! NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! La americani când ţi-e lumea mai dragă apare Chuck Norris şi repară nedreptatea, la irlandezi şi la scoţieni apare dumnezeu care face ghiduş cu ochiul, sau doar ţi s-a părut, el fiind mult prea ocupat în acele clipe. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI!



În încercarea de a evita spoilerele să vă mai zic două vorbe despre actori. Impecabili. Fără manierisme, cu trăiri de ajungi să-ţi fie frică să nu fi fost contagioase, cu faciesuri comune şi totuşi... Eddie Marsan este înfricoşător, patologic şi demonic, pe undeva de o excelenţă controlată care îţi va spune că filmul este ireal. Peter Mullan duce mai departe "casta Postlethwaite", prin acelaşi gen de interpretare, însă, în comparaţie cu marele Pete, se pare că faciesul său cu 5 minute mai armonios îi face pe operatori să ni-l prezinte mai mult, ceea ce ne şi dă ocazia să îl studiem mult mai bine şi să ne bucurăm de complexitatea trăirilor. Despre Olivia Colman ce să mai zic. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! Am uitat pentru două ore că e plină cinematografia de femei artificiale, cu silicoane pe te miri unde, cu buzele anormal de expresive, cu ochii retuşaţi şi cu promisiuni lascive că în curând le vom revedea nude prin pictoriale sau pe înregistrări de amatori în timpul actelor sexuale. NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! Olivia Colman este omul de lângă tine, viu şi natural expresiv. Una dintre acele actriţe care şi dacă îţi dă indicaţii în circulaţie stai câteva minute şi te întrebi dacă nu cumva în tot acest timp eşti filmat. Gata cu laudele! NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI!



"Tyrannosaur" NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! Este un film sincer, cu oameni, cei care, nu cred că vom afla vreodată, mulţi ani mai târziu au ajuns să îi înlocuiască. Şi care mai supravieţuiesc şi astăzi, cu dragoştile şi urile lor, profitând că pe pământ nimeni nu le este mai presus. Poate doar nişte marţieni. Cât despre dumnezeu? Vorba lui Joseph, el încă se crede dumnezeu! NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI! NU ESTE UN FILM CU DINOZAURI!


miercuri, februarie 08, 2012

Boicot preselecţii Eurovision 2012 din motive de Fuego

Gata, am ameninţat de mult, dar de data asta chiar nu mă voi mai uita la preselecţiile româneşti pentru Eurovision. De data aceasta am un motiv serios şi acesta este "manipularea opiniei publice" indusă de TVR. Mai jos veţi putea citi o listă de "recomandări" ale unor interpreţi sau grupuri româneşti care ne-ar putea reprezenta ţara la Eurovision 2012. Aruncaţi un ochi peste ea, după care continuăm.

Aurelian Temisan
Akcent
Alex Velea
Alexa
Alexandra Stan
Alexandra Ungureanu
Alin Vaduva
Alina Eremia
Anamarie Dancs
Anda Adam
Andra
Andreea Banica
Antonia
Blaxy Girls
Bogdan Bradu
Catalin Josan
Claudia Pavel
Connect-R
Costi Ionita
Cristian Sanda
Cristina Vasiu
Dalma
Dan Balan
Delia
Desperado
Directia 5
Dj Project
Dya
Edward Maya
Elena Gheorghe
Ellie White
Fly Project
Giulia
Holograf
Horia Brenciu
Hotel Fm
Inna
Ionut Ungureanu
Irina Popa
Jasmine
Kamelia
Keo
Laurentiu Cazan
Laurentiu Duta
Leo Iorga
Liviu Teodorescu
Lora (Wasabi)
Loredana Groza
Lucia Dumitrescu
Luminita Anghel
Mandinga
Marcel Pavel
Maria Radu
Mihai Traistariu
Miki
Monica Anghel
Mona ( feat Liviu Hodor)
Morandi
Natalia Barbu
Nico
Nicola
Noni
Ovi
Pasager
Pasha
Paula Seling
Pepe
Proconsul
Razvan Krivach
RedBlonde
Silvia Stefanescu
Simona Nae
Smiley
Stefan Banica Jr.
Tabasco
Taxi
Tavi Colen
The Marker
Tica Alexe
Tony Tomas
Tara
Voltaj
Vunk
Zero

După ce ascultă piesa, juriul poate cere compozitorului să înlocuiască artistul care o interpretează cu un nume din respectiva listă. Potrivit regulamentului, dacă acesta refuză, melodia va fi descalificată.


Nu aţi constatat nici o absenţă (una cel puţin) flagrantă din această listă? Atunci vă întreb eu. Unde este Fuego? Tot eu vă răspund. Nicăieri. Nu îl veţi putea găsi nici după numele său din acte, Paul Surugiu. Şi atunci întreb: are vreun rost să te mai uiţi la aceste preselecţii dacă marele artist român cu nume străin lipseşte? Pentru mine NU.


Unde-i Marina Voica, Mirabela Dauer, Angela Similea, Mihai Constantinescu, Ilie Micolov, Gabriel Dorobanţu, Corina Chiriac, Alexandru Jula, unde-i Iris? Unde-i Artaxerxes...

Carmen Şerban este lesbiană fiindcă este sub acoperire (undercover agent for Poliţia Română)

Iată, domnul a dat un semn. Mi-a îndrumat paşii pe site-ul oficial Carmen Şerban unde am fost întâmpinat de aceste texte. Printre ele, în josul paginii avem următorul mesaj: "mesajele cu caracter nepoliticos şi obscen nu vor fi luate în considerare şi vor fi redirecţionate organelor competente ale Poliţiei Române. " Acum cel puţin mie mi-e clar că Carmen Şerban joacă un rol, pentru a da pe mâna justiţiei cât mai multe drogate sau prostituate specializate pe lesbianism. Ea este Chuck Norris al României şi comisarul Moldovan (Andrei, fireşte!!!) la un loc. Din păcate, deconspirată, de-acum încolo Carmen Şerban nu va mai putea să fie luată drept lesbiană, deci probabil că în curând vom afla că s-a măritat şi că face mulţi copii. Sinceră din fire, Carmen Şerban s-a dat de gol şi a recunoscut, printre rânduri că are buton roşu direct cu Poliţia Română.





Altfel cum vă imaginaţi acest moment? Comisarul primeşte un mail cu fwd cu mesajul "Du-te-n..., sugi..., vrei să mi-o...." şi tot aşa. În mod normal acesta ar trebui să îşi alerteze colegul, dar el, calm mută mesajul în folderul Carmen Şerban, spunându-i tânărului său ucenic care îi admiră calmul "îl pun puţin aici, e de la Carmen".





De asemenea tot din textul de mai sus aflăm că, oricât de mult şi-ar iubi Carmen Şerban fanii, "mesajele cu caracter nepoliticos şi obscen nu vor fi luate în considerare", vedeta nu va pune totuşi botul la invitaţii de genul "suge-mi ciorapii" sau ... Mă abţin cu greu, dar mă abţin să vă redau şi restul mesajelor.

Carmen Şerban nu poate fi lesbiană pentru că e bărbat!

Lumea a luat-o razna clar. Aflăm pe zi ce trece că nimic nu este ce pare a fi, prin urmare da, pipa încetează să mai fie o pipă, doar Pippa va rămâne Pippa, ceea ce s-ar traduce prin: noroc cu naturelu! Înainte ca ACTA să îşi intre în drepturi, secrete ţinute cu mare stricteţe ascunse în tainiţele inimilor ies la iveală, şi nu o să ghiciţi niciodată unde, la CanCan TV de la KanalD, de unde sunt înclinat să trag concluzia că deja ACTA există în România şi că îşi face treaba, dar şi că providerii de net sunt mână în mână cu CanCanTV. Mai mult, printre angajaţii acestora câţiva sunt fani ai manelelor şi fac demersuri disperate de a scoate de la naftalină manelişti intraţi în dizgraţie.


Aseară am aflat cu stupoare că unica, inegalabila, regina manelelor şi a curelor de slăbire, Carmen Şerban ar fi gay. A căzut cerul pe mine. Toate visele mele erotice în care protagonista, Carmen Şerban cânta în momentul orgasmului "mănânc friptură la grătar fără grijă la cântar, măi" s-au năruit. Am sperat în timpul confruntării televizate între cele două ca Carmen Şerban o va face praf pe micuţa impostoare, însă nu a fost aşa. A recunoscut că a luat-o sub aripa ei protectoare. Că a tuns-o cu o forfecuţă mică, de unghii. În cap, cică. Eu unul m-aş plictisi să tund pe cineva cu forfecuţa de unghii, faptul că Carmen Şerban nu s-a plictisit mă face să cred că în paralel mai făcea ceva. Poate cu cealaltă mână îi făcea pedichiura, cine poate şti? Pe urmă a zis că micuţa nimfetă îi zicea chiar "mama", deci nici vorbă de sex, după care aflăm că Carmen Şerban îşi zice chiar ea "mamă" în relaţie cu cele mai bune prietene ale ei. Cu care doarme împreună în pat. Că sunt prietene, doar, cu prietenii împarţi şi acelaşi pat, la o adică. Noroc că nu sunt prieten cu Fuego, m-a ferit dumnezeu... Of doamne, mare şi atotputernic, scoate doamne nişte dovezi pertinente că Carmen Şerban nu a făcut secs cu micuţa şi dacă a făcut, ascunde doamne cearceaful care mai poartă şi astăzi semnele deflorării acesteia. Pentru că nu e bine. Nu e bine pentru întreaga cultură românească să ne pierdem şi puţinii artişti valoroşi.


Lumea fără Carmen Şerban va fi mult mai săracă şi lipsită de farmec. Muzica, cultura, alimentaţia sănătoasă fără dietele Carmenei Şerban sunt lucruri greu de conceput. Dacă este adevărat, eu unul nu voi mai putea să ascult manele fără să mă întreb: oare nu cumva sunt minţit? Oare nu cumva oamenii ăştia spun lucruri neadevărate. De pildă Guţă. Acum stau şi mă întreb dacă nu cumva Guţă ne minte când zice "sunt frumos ce faţă am de gigoloo0oo, mor femeile, de mine ce mişto..." Sau dacă nu cumva şi Guţă se iubeşte cu bărbaţi. .. O doamne, fă să nu fie adevărat.


Acum mă întreb - pentru că a făcut secs cu o minoră, ca profu de sport, până la urmă, nu? - oare dacă se dovedeşte că e adevărat, o să facă Carmen Şerban puşcărie? O doamne, salveaz-o pe Carmen Şerban, te conjur! Poate că aflăm că Carmen Şerban e transsexuală. E bărbat jos, înţelegeţi ce vreau să zic... Sau e marţian. Deci nu mai poate fi lesbiană. Şi poate nici fata nu era minoră în momentul actului secsual, doar că, din cochetărie feminină îşi ascundea vârsta.

marți, februarie 07, 2012

Să ne fie frică, Mutu nu e Gică!

Una dintre cele mai vechi şi subversive strategii de a legitima un inapt spune că este suficient să îl compari cu unul care nu are nici o legătură cu domeniul în care dobitocul excelează. Ştiu asta şi din proprie experienţă, în copilărie încercând să îmi justific anumite derapaje prin comparaţie cu alţii. Ai mei mi-o retezau spunând: tu nu eşti ei. Prin urmare, o comparaţie între babă şi mitralieră este în egală măsură absurdă dar şi jignitoare pentru babă sau pentru mitralieră, depinde cum privim lucrurile.



Prin cele scrise aici, în gsp aflăm că jurnalistul român contemporan poate scrie orice, devenind formator de opinie instantaneu doar pentru că are acces la marele public. Cu atât mai trist este că nimeni nu îşi asumă răspunderea pentru această statistică, să-i spunem aşa, neasumată. Titlul elucubrantului articol este: "ANUL BRILIANTULUI? Mutu îl surclasează pe Hagi în Italia şi se pregăteşte să-l detroneze şi de la naţională". Aţi citit bine: şi de la. Nu trebuie să citeşti şi restul articolului pentru a înţelege mesajul ce se doreşte transmis: "Hagi a fost întrecut pe toată linia". Noroc cu jurnalistul anonim, că altfel nimeni nu şi-ar mai aduce aminte de Hagi. Dacă însă te ambiţionezi să citeşti tot, iată încă o serie de enormităţi:


- "Adrian e fotbalistul român care a înscris cele mai multe goluri într-un campionat străin. Are 101 reuşite în Serie A, aproape dublu decît a izbutit Hagi în Turcia. În septembrie încep preliminariile CM 2014 şi pînă la sfîrşitul anului se vor disputa patru partide, în care Mutu poate deveni cel mai bun marcator din istoria ”naţionalei”. El are 34, iar Gică a dat 35"


Şi dacă totuşi se întâmplă minunea şi Mutu nu va mai face niciodată parte din lotul naţionalei României la fotbal? Poate îi face Piţurcă o aroganţă, cine ştie?



- "Mutu a fost clar mai important pentru Serie A decît el: are deja 101 goluri în prima ligă italiană, o competiţie în care Hagi a marcat doar de şase ori. Gică a petrecut doar un sezon cu Milan şi cu Juventus ca adversare, faţă de Adrian, care e la al 10-lea sezon în această competiţie. Dar "Regele" n-a dat 101 goluri în toate campionatele străine în care a jucat!"
Clar, Mutu e mai productiv decât Hagi. Vă rog totuşi să uitaţi că acesta s-a eternizat în Italia. La un calcul simplu, Mutu a înscris circa 10 goluri pe meci faţă de Hagi care a marcat 6. Primul fiind vârf, cel de-al doilea mijlocaş.


- "Mai rămîn suspendările pentru cocaină şi pentru sibutramină, în total 17 luni petrecute pe margine, 34 de goluri date la "naţională", cu 5 mai puţine decît are Hagi, pe care încă mai are ocazia să-l depăşească."


Până şi viciul lui Mutu pare că îl propulsează în faţa lui Hagi. Dacă nu ar fi fost suspendat, până acum probabil că îl bătea pe Gică la fundul gol...


Acum înţelegeţi mai bine titlul: Anul briliantului? Aici este vorba despre o profeţie care are şanse mari să se adeverească, mai mari decât sfârşitul lumii pronosticat pentru decembrie 2012. Vrem sau nu vrem, anul acesta Mutu îl va detrona pe Hagi. Mârlanul îl alungă pe Rege. Drogatul îi face vânt autodidactului. Risipitorul îl alungă pe "investitor". Şi mi se pare normal, pentru că Mutu îi mai este superior lui Hagi la încă câteva capitole, voi aminti aici bătaia administrată chelnerului, excluderea din lotul Naţionalei, beţii şi câteva aventuri de prost gust.


Trăim în plin new-age, băieţi. Nu trebuie decât să comparăm aiurea şi ne-am justificat. O crimă ni se iartă uşor, Manson a "efectuat mai multe". Îmi cer scuze pentru derapajul în patetic, dar constat şi eu, cu destulă surprindere, că în societatea din ce în ce mai nepăsătoare în care trăim, sunt valori la care încă sunt sensibil.

Galinofilia - secs cu femei cărora li se face pielea ca de găină

Cele ce urmează mi-au dat de gândit: "Andrei i s-a făcut pielea ca de găina când a auzit-o pe ea! Puştoaica asta a făcut senzaţie la "Românii au talent" pe o melodie a lui Beyonce! O ieşeancă a făcut publicul, dar şi membrii juriului cu vocea sa incredibilă."




Mai întâi apelez la ajutorul vostru pentru a mă face să înţeleg ce înseamnă "a face publicul". Să facă oare parte expresia asta din familia celeilalte sintagme, mult mai celebre "a face la buzunar"? De ce fac atâta caz de această exprimare? Pentru că e clar ca lumina zilei că autorul articolului a scris acestea încă sub impresia dată de pielea ca de găină a Andrei.


Deşi destule decenii am trăit cu convingerea că se spune "piele de găină", înclin în ultima vreme să cred că în anumite cazuri "piele ca de găină" chiar are un sens. Adică una e să îi spui omului "ai piele de porc" şi alta "ai piele ca de porc". Ultima variantă presupune o expertiză mult mai apropiată, aş spune chiar tactilă. În cazul Andrei, ne obişnuise de ceva mai mult timp că uneori are piele de găină, numai că de această dată, lumea a început să se apropie de acest personaj mundan care este Andra, pipăindu-i pielea. Da, este ca de găină. Şi unde anume este această piele? Chiar pe ea, pe Andra, cu alte cuvinte, cum reiese şi din textul jurnalistic de mai sus: i s-a făcut pielea ca de găina când a auzit-o pe ea. Eu totuşi îmi menţin părerea că ar fi fost mai ok: i s-a făcut pielea ca de găină pe ea când a auzit-o, dar până la urmă, jurnalistul rămâne jurnalist şi nu mă bag eu în viaţa lui...


Totuşi, am o altă curiozitate, de această dată legată de Măruţă, soţul soţiei cu pielea ca de găină. Înţeleg că Andra se transformă doar în cazul emoţiilor puternice. Presupun că secsul produce şi la Andra astfel de emoţii, aşa că mă întreb dacă nu ar trebui să îl considerăm pe Măruţă "galinofil"?

duminică, februarie 05, 2012

Surprizele mele muzicale pe ianuarie 2012

Anul ăsta o să încerc ca lunar să vă zic câte ceva despre ce m-a impresionat în fiecare lună, în muzică, și aici nu vorbesc despre noutăți, ci despre cântece care m-au surprins în premieră sau de care mi-am amintit cu multă nostalgie. Așadar 3 piese care m-au impresionat pozitiv și una care m-a scos din sărite.




1. Band of Horses - ”Ghost in my House
pur și simplu obsedantă, poate și pentru faptul că nu face decât să repete o singură strofă. Dacă nu ar fi fost dezlănțuirea pe chitară, probabil că ar fi fost un total junk, așa cel puțin stau și mă gândesc dacă e scrisă la mișto sau pur și simplu au vrut să scoată în evidență depresia...








2. Taylor Dayne - ”Original Sin”


de o lună ascult aproape în airplay Taylor Dayne, dincolo de uzatul ei hit ”Tell it to my Heart”, care multora dintre cei care ascultau muzică în anii 80 cu siguranță le-a făcut șanț pe creier. Acum câteva luni Dayne declara că industria muzicală a fost nedreaptă în anii aceea cu vocea și talentul ei. Pe mine m-a convins. Sper că nu exagerez foarte mult dacă afirm că vocea acesteia ar trebui pusă pe picior de egalitate cu vocea Tinei Turner... Piesa care urmează, o să râdeți, dar a făcut parte din coloana sonoră a unui film de aventuri, nefiind lansată pe niciun album al solistei.








3. The Drums - ”Money


scrântiți total, cu versuri la limita truismului cu absurdul, epigoni clar The Smiths. Nici nu știu dacă să mă întristez sau să mă bucur că The Drums s-a desființat după numai 2 albume...









Cea mai tâmpită piesa pe luna ianuarie 2012 este și un nouă. Greg Dully a ”pângărit” o bijuterie de baladă a lui Leonard Cohen, un cântecel vechi, și, poate din fericire, scăpat până acum de coverurile imbecile. Uite că solistul de la Afghan Whigs a comis-o! Până la urmă poate că îl înțelegeam dacă spunea că a luat ”Paper Thin Hotel” de la Cohen pentru că îl urăște pe veteranul baladelor, ajuns acum la 77 de ani, dar să ne explice cât de mult venerează aceste versuri și să sfârșească strivind sub tăvălug toată poezia acestui cântec, asta nu înțeleg. Ascultați ambele variante și decideți și voi! Un ou stricat pentru Greg Dully.





vineri, februarie 03, 2012

Noul hit Inna: "Aseară ţi-am luat chiloţi şi-acum observ că nu-i porţi"

Nu, nu îmi vine să cred! Inna fără chiloţi? Aşa ceva nu am mai pomenit şi cred că nici voi. Să o vezi, să ai ocazia să o vezi pe Inna fără chiloţi este una dintre acele ocazii, nouă, celor mai în vârstă ca să spun aşa le-a fost refuzat de pildă, de Nana Mouskouri, pe care cred că nu aveai şansa să o vezi fără ochelari nici măcar sub duş.


Despre Inna oricum umblă vestea, neoficial că este cu chiloţii pe ea chiar şi atunci când îşi schimbă chiloţii, ceea ce, dincolo de orice magie s-ar traduce prin faptul că poartă de-odată două sau mai multe perechi de chiloţi, suprapuşi. Iar acum, faptul că apare fără chiloţi trebuie să reprezinte un semn, o vestire că ceva se va întâmpla. Că Bucureştiul nu se va mai dezgheţa niciodată sau că Steaua nu va trece de Twente.


Să aşteptăm, cu ochii larg deschişi răspunsul la această necunoscută!

O meserie de viitor: comisar ACTA sau IT-ist la furnizorii de Internet sub dictatura ACTA

Pentru cine nu ştie ce este ACTA (de fapt nu ştie încă) iată câteva detalii:

ACTA apără interesele deţinătorilor de drepturi de proprietate intelectuală şi poate impune monitorizarea conţinutului online de către companii private. Acestea pot limita formele de exprimare de pe Internet şi pot împiedica utilizarea patrimoniului cultural al societăţii, în urma sporirii sancţiunilor. Tratatul va avantaja companiile mari şi poate ridica probleme celor cu o cifră de afacere mai mică.

Furnizorii de Internet ar putea supraveghea reţelele proprii, pentru a furniza deţinătorilor drepturilor de proprietate intelectuală date ale unor presupuşi suspecţi şi poate utiliza mecanisme de identificare a unor presupuşi infractori.

1. Tratatul A.C.T.A este implementat la nivel GLOBAL
2. Tratatul A.C.T.A nu afecteaza doar continutul website-urilor si le blocheaza accesul la internet ci masurile inainteaza mai adanc penetrand si supraveghind orice trimiti/primesti oriunde pe internet.
3. Cu ajutorul tratatului A.C.T.A furnizorii de internet pot debransa abonatul daca incalca legile dreptului de autor.


Acestea sunt doar principiile de bază, enunţate cât se poate de neutru, pentru ca în realitate situaţia să stea cam aşa:

Furnizorii de Internet obţin astfel libertatea LEGALĂ de a se folosi de orice informaţie pe care abonaţii lor o deţin în calculatoare, sub acoperirea marilor companii care solicită monitorizarea "suspecţilor". Îmi poate garanta furnizorul de Internet că angajatul care îmi va monitoriza mie calculatorul legat la reţea nu este un tip instabil emoţional? Că din dorinţa de a face un ban necinstit nu îmi va fura proprietatea mea intelectuală? Să vă dau un exemplu. Sunt scriitor, am lucrări pe care aştept să le public. De unde ştiu eu că un nebun de angajat la furnizorii mai sus citaţi nu mi-l fură, schimbă pe alocuri topici şi câteva cuvinte şi nu îl publică drept al lui? Sau că un angajat nervos că tocmai a fost pus pe liber nu lansează în eter tot ce poate eu aş vrea sa rămână cât mai personal? Pot să previn toate aceste derapaje, dar pentru asta aş avea nevoie de încă un calculator pe care să nu îl leg la net, aşa că, în clipa când mă hotărăsc să îmi pun Internet ar trebui să fac un calcul financiar în care să intre şi respectivul calculator. Nu mi se pare ok. Nici dacă furnizorii mi-ar oferi pachetul Internet cu un calculator tot nu mi s-ar părea ok, pentru că îi pot bănui şi aşa că mi-au introdus un cip şi că oricum pot avea oricând acces wireless la acesta.


Ca să fie foarte clar, combaterea pirateriei mi se pare benefică şi aş încuraja-o foarte vocal, dacă aş găsi şi soluţii viabile pentru a nu transforma această măsură într-una abuzivă, care restrânge libertăţile la informare şi cultură. În prezent am abonament la câteva site-uri care îmi oferă şansa de a fi la curent cu noutăţile în ceea ce priveşte filmele sau serialele online. Nu downloadez pentru că nu mai are sens, de mult, fiind suficient să le văd. Filmele care cu adevărat mi se par importante le cumpăr în original. La cele româneşti mai ales, avantajul este că oricând am ocazia să mă întâlnesc cu regizorul sau cu actorii le pot cere autograf pe produsul lor, ceea ce şi fac, de aici valoarea în plus pe care consider că o au astfel de "produse". O astfel de implementare cu cap a vizionării online ar reduce substanţial pirateria globală. Dar nu cred că răspunsul trebuie aşteptat de la Big Brother. Nicidecum.


P.S.

Îmi amintesc că în copilărie unii vroiau să se facă poliţişti. Nu securişti sau turnători. Poliţişti. Alţii medici. Nu şpăgari. Medici. Astăzi aflu că unii copii visează să se facă IT-işti în funcţii înalte dezvoltate de luminaţii de la ACTA şi au şi un motiv. Măcar am acces la tot fără să fiu acuzat că fur. Nu IT-ist, ci "watcher". Big Brother. Nu vi se pare că ceva e în neregulă?

Monica Columbeanu crede că animalele nu trebuie tratate ca oamenii!

Am citit ceva profund aici, mai concret, câte ceva despre umanismul ce o caracterizează pe Monica Columbeanu atunci când vine vorba despre animale. “Aproape toţi am crescut mâncând carne, purtând piele, mergând la grădinile zoologice şi la circ. Mulţi dintre noi am avut un animal de companie, fie un porcuşor de Guineea, fie o pasăre păstrată frumos în colivie. Nu ne-am gândit niciodată la impactul pe care îl au aceste acţiuni asupra animalelor implicate. Nu e prea târziu să facem o schimbare. Consider că animalele nu trebuie tratate precum oamenii, dar s-ar impune să fie măcar respectate, să acceptăm dreptul animalelor la o viaţă decentă, să le protejăm de abuzuri, suferinţe, asigurându- le o bună calitate a vieţii”, ne-a mai spus românca.”

Din fericire pentru neuronii noștri, care ar putea ușpr face implozie, Moni încetează să mai fie abstractă atunci când la mijloc stă o cauză demnă, ca cea de sus și ne oferă soluții pentru a nu interpreta noi aiurea. Deci animalele nu trebuie tratate precum oamenii și pe urmă vine cu explicații care duc în final la un corolar: asigurându-le o bună calitate a vieții. Cu alte cuvinte eu pricep de aici că:

- cu animalul de companie nu faci secs, de nici un fel și în niciun caz nu încerci să faci secs cu un animal încă minor. Vedeți că la animale majoratul se calculează altfel!

- animalului de companie nu trebuie să îi cumperi mașini sau accesorii scumpe, pentru că acesta este legat sufletește de stăpânul său, la nevoie printr-o lesă

- dacă animalul de companie, a fugit de acasă (în aceste momente istorice a început să se mai poarte) nu trebuie să intentezi divorț, pentru că de regulă face asta dintr-un motiv hormonal. Cum s-a reglat se întoarce!

- cu animalul de companie nu mănânci din aceeași strachină, cu aceeași furculiță și pe cât posibil nu te săruți pe gură, în orice caz, nu cu limba

- într-un mijloc de transport în comun nu ești obligat să cedezi locul unui animal, nici chiar dacă acesta este gravid

și cred că ar mai fi destule care scoată în evidență faptul că prea multă intimitate cu un animal de companie strică, ducând la deviații. Ideea este, conform behavioristei Monica Columbeanu, să le oferim animalelor o bună calitate a vieții, eventual dincolo de orice tigaie în care fierbe uleiul încins și, evident, dincolo de orice belire. Să trăiască și să îmbătrânească acolo, demn, netratate ca oamenii, firește, însă bucurându-se de un confort mediu.

miercuri, februarie 01, 2012

Joni Mitchell sau inocenţa vs.experienţa

Iat-o pe Joni Mitchell cu acelaşi cântec în concert, "Both Sides Now", la trei decenii diferenţă. Dacă aţi văzut filmul "Love Actually" cu siguranţă cu aţi trecut cu vederea minunăţia asta de piesă, cu o interpretare mai aproape de cea din 2000. Ceea ce surprinde este maniera de interpretare. Ascultaţi şi înţelegeţi singuri cum poţi să cânţi acelaşi lucru în două maniere diferite şi să transmiţi de fiecare dată altceva.


Enjoy!





Gabriela Grigoriev jurnalistă de investigaţii ale covrigilor şi primul său articol în limba română

Gabriela Grigoriev este ziarista de Click care ne explică aici cum a descoperit ea gaura din covrig. Altfel spus, "jurnalista" ne expune un caz de fiţe, cu cuvintele ei, simple, "cazul Andreei Antonescu", fostă Andrea. Iată ce frumos spune, româneşte Grigoriev: "Hăinuţele de firmă, căruciorul accesorizat, marca „Juicy Couture" al cărei preţ ajunge la 400 de euro..."




Al cărei preţ? Întreb şi eu ca să mă aflu în treabă. Probabil că al firmei, aşadar avem de-a face cu o firmă de 400 euro. Dacă se referă la hăinuţe, atunci corect ar fi fost "al căror preţ" iar dacă face acordul cu căruciorul, atunci corect ar fi fost "al cărui preţ" dar în nici un caz al cărei preţ. Poate că totuşi Gabriela Grigoriev e bulgăroaică şi atunci are toate scuzele din lume, ba mai mult ar trebui să îi mulţumim că ne face onoarea să ne fi învăţat limba.




Mai absurd însă este că dincolo de necunoştinţele de limbă română jurnalista Grigoriev este paralelă cu realitatea şi încearcă să scoată fiţele de acolo de unde nu sunt. Să încerci să creezi o psihoză din faptul că bogată sau nu Andreea Antonescu îi cumpără copilului căruţ de 400 euro este un mod ce poate avea succes la marţieni. Noi am cumpărat un căruţ de aproape 1000 euro şi nu din snobism, nu pentru că ne-am fi dorit ca vecinii să întoarcă capul după noi şi să zică "ia uite-i pe chiaburii ăştia". Ca toate investiţiile, un copil este o investiţie. Prin urmare atunci când eşti în măsură să cumperi ceva iei în calcul toate variantele şi evident, nu te zgârceşti la preţ pentru că de regula fiecare produs ţine cam cât face. Un cărucior de 100 euro sigur se va defecta în scurt timp, va fi greu, mămicile atunci când trebuie să se descurce singure se vor opinti pentru a-l trece peste borduri şi tot aşa. Prin urmare, căruţul de 400 euro pe care l-a luat Andreea Antonescu este cu siguranţă unul chinezesc, contrafăcut, care chiar dacă ar avea diamante pe el cu siguranţă acestea nu ar fi svarovsky.




Mă întreb ce a vrut să spună la rubrica EXCLUSIV Gabriela Grigoriev cu vestea bombă a achiziţionării unui cărucior prost. Poate tocmai asta, doar că îi lipseşte din titlu cuvântul "doar". Andreea Antonescu îşi plimbă fetiţa în cărucior de 400 €!

Jimmy Cserkesz, un portret poate prea timpuriu, poate prea binevenit...

Am fost informat la timp de existenţa acestui "portret", mai concret Akritura a aruncat cu buzduganul şi fusei instantaneu lovit în moalele cheliei de sunete dulci de chitară. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau acum să readuc la viaţă seratele muzicale ale lui Iosif Sava, departe de mine această pornire.


Încerc însă să anunţ lumii că se mai face încă muzică bună în România, cel puţin celor (şi cunosc câţiva, de altfel foarte dragi) care cred că la nivelul ăsta suntem praf şi se va alege pulberea de noi. Din păcate proasta mediatizare şi noul jurnalism a făcut ca nişa să ia locul main-stream-ului. Avem manele şi piţipoance în prime time şi muzică bună la TVR cultural. Culmea, am ajuns în sfârşit să avem jazz, rock şi blues la rubrica "portret", ceea ce spune multe. Probabil că în curând ne vom îngropa muzicile bune în sarcofage de azbest şi, ca să nu facem efect discordant vom lăsa în bibliotecă numai albumele cu Guţă, Vârciu şi Tonciu, devenită peste noapte Cher de România...


Dacă aveţi răbdare, dacă vreţi să vă convingeţi cu ochii şi urechile că România mai are încă valori, ascultaţi "portretul" Jimmy Cserkesz, alături de Petra şi Berti, senzaţionali!!!


Enjoy!

Lichidul galben care l-a supurat sânul stâng al "viespei" lui Ogică

Poate că nu ar fi rău dacă, biologii români ar răspândi din când în când flyere care să educe populaţia cu privire la animalele înconjurătoare. Trăind în cercul lor cel strâmt materia îi petrece şi noi aicea pe pământ demult n-am luat un zece... O să riscăm să avem factori de decizie care vor striga pisicile cu cuţu-cuţu şi căţeii cu pisi-pisi. Alţii vor crede că taurii sunt cocoşi pentru că au şi ei ouă sau că zebrele sunt cai care şi-au tras puţin sufletul pe băncile proaspăt vopsite ale oraşului. Ogică este argumentul meu în sprijinul educării populaţiei prin mesaje simple de genul: râma nu muşcă, porcul nu se escremează trufe şi, nu în ultimul rând, viespea, dacă nu e albină nu are cum să producă miere, adică "un lichid galben din sânul stâng". Poate că nu aţi aflat la timp, dar Ogică este tutore la o viespe pe care, în urma mulgerii numitului Ogică secretă un lichid gălbior. Iată şi textul:


"Nu am purtat acea bustieră care trebuia să o port, iar Ogică mi-a desfăcut bandajele prea devreme. Mi-a curs şi un lichid din sânul stâng, dar asta este. Sper să îmi revin", a spus "viespea" lui Ogică."



Ceea ce nu pricepe Ogică este că fata cu pricina nu este nici pe de parte o viespe, ci o albină hărnicuţă, care, draga de ea, produce miere, când ţi-e lumea mai dragă. În orice, în perversiunea care mă caracterizează trebuie să recunosc că mi-l imaginez pe Ogică în frenezia anterioară mulsului, cum dă târcoale bandajelor fetei, ca un copil care vânează fundele de la cadourile de Crăciun, în orele dinaintea Ajunului!

De ce mi-a plăcut "Burta balenei" şi de ce nu o citesc pe Iulia Blaga

Ieri am văzut "Burta balenei", filmul de debut al celor două Ane: Ana Lungu şi Ana Szel şi tare mi-a plăcut, cu atât mai mult cu cât în subconştient eram copleşit de certitudinea că e un film prost, cum de altfel şi zic în presă unii dintre "criticii noştri profesionişti de film". De pildă Iulia Blaga, pe care nimeni nu o contestă ca şi critic, pentru că nimeni nu îi citeşte rubricile. Eu am făcut greşeala asta şi m-am luat cu mâinile de cap la o imensă contradicţie pe care Blaga (critica de film!!!) o promovează în articolul domniei sale: "A existat un scenariu de plecare, dar s-a improvizat mult la filmari si ai mereu senzatia ca mare parte din ce vezi e real. Acest joc cu realitatea e interesant, dar faptul ca trei din cei patru interpreti nu sint actori se simte (si nu numai din dictie), filmul pierzindu-si interesul si in lipsa unei povesti mai structurate si a unei concentrari pe tema." Păi stai aşa că nu pricep! Filmul te face să uiţi că e film şi nu realitate, dar totuşi personajele nu erau actori. După ce am văzut filmul şi eu, pot spune că o mică contribuţie la succesul acestui cine-verite e chiar faptul că actorii nu sunt actori şi că manierismul firesc al absolventului de astfel de studii nu şi-a făcut simţită prezenţa. Atât despre Iulia Blaga, şi aşa, cele scrise aici au mari şanse să apară primele pe motoarele de căutare, atunci când va fi tastat numele criticei.



De ce laud filmul ăsta? Pentru că deşi se vrea un experiment este unul dintre foarte puţinele, dacă nu chiar singurul film naturalist românesc din ultimii ani. Filme naturaliste a mai făcut şi Veroiu ("Adela" de pildă) şi Malvina Urşianu la greu, acesta însă este natural naturalist prin faptul că manierismul a fost de la bun început declarat neavenit. Dincolo de explicaţiile Anei Szel, cum că balena este chiar casa în care s-a născut şi a copilărit, lucru preluat de toţi formatorii de opinie şi atât, meritul filmului este că această burtă prinde viaţă pe peliculă, devenind un actor în sine, şi asta fără nici un fel de balzacianism cinematografic, sau de detalii micro în stil Almodovar. Burta există, balena în splendoarea ei de clădire bucureşteană mâncată de vreme şi plină de farmec există poate mai puţin, şi tocmai acest lucru dă greutate întregii acţiuni (care lipseşte cu desăvârşire). Matca. Viscerele.



Vă veţi mai lăsa pătrunşi, fără nici un efort din partea realizatorilor, de discrepanţa istorică a valorilor şi de inegalitatea acestora. De contrapunctele subtile dar vizibile: un ecran pentru proiector şi un tablou de valoare, un pian şi o claviatură de laptop, cărţile cu raţionamentele lor de valoare şi drama aproape cehoviană a dispariţiei unui amărât de telefon mobil. Iar finalul filmului, despre care paradoxal nu am citit prea multe, are darul de a da un plus de sens ilogicii existenţiale, mai precis un sens lipsit de valoare. Zâmbeşti, pentru că aşa e firesc, zâmbeşti, pentru că până la urmă explicaţiile utile pentru unii sunt totalmente inutile pentru alţii, în anumite momente ale vieţii, iar acestea, repovestite au farmec. Stai şi te întrebi "ce naiba era cu dubioşii ăştia" care îmi spun lucruri atât de personale.Totul se întâmplă, nu-i aşa, pentru că pământul se învârte încă, iar văzuţi din spaţiu, noi, oamenii nu mai părem păduri sau ziduri ci pur şi simplu furnicuţe în mişcându-se în contratimp...



Voi încheia spunând că filmul este unul recomandat de Corneliu Porumboiu, şi nici nu mi-e greu să înţeleg de ce. Se întâmplă în timp real iar poanta de final seamănă mult cu vorbăria de prisos din "A fost sau n-a fost"...

Dacă aveţi o oră la dispoziţie şi un pic de curiozitate, vedeţi-l. Merită!
Pleased to meet you, hope you guess my name...