Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

miercuri, februarie 22, 2012

Artistul român pentru eternitate...

Să vorbim puțin despre artiștii români de ieri și despre cei de azi. Dacă mă întrebați pe mine vă voi răspunde că nu s-a schimbat mare lucru în ceea ce privește profilul sau îndrăzneala acestora, și nici măcar în ceea ce privește mediatizarea și popularizarea lor. Nu pot spune că astăzi artiștii din provincie sunt mult mai vizibili decât erau în perioada comunistă.

Atunci exista cel puțin iluzia vizibilității. Îi vedeam la Cântarea României. La sărbătorile mai speciale. Pentru mulți cele cinci minute de sticlă erau suficiente pentru a hrăni egouri încă un an. Apar și astăzi pe sticlă, dar după un algoritm care ridică la statut de condiție obționalul. Posturile de nișă. Vrei să te uiți, îi vezi, nu vrei, habar n-ai că ei există. Prin posturi de nișă includ aici și TVR Cultural și TVR 2, alături de Mynele și de Taraf TV. Până la urmă toți cei care ne uităm la aceste canale, suntem într-un mod pervers legați între noi prin iubirea de nișă. Mai există perspectiva vizibilității și în tabloidele de scandal, și pe posturile care alimentează aceste tabloide. Aici artiștii noi ar trebui să se bucure că au acces la celebritate. Dacă nu ai succes cu vocea ta, măcar cu alt organ să-ți pui în lucru coatele și să accezi la celebritate. Îmi amintesc de o artistă care în anii 80 a fost exclusă de la Mamaia pe motiv de curvăsărie cu străini. La începutu anilor 90 aceasta ar fi fost șefă de promoție. Iar respectiva guristă, care astăzi, paradoxal, este un nume mare în România a reușit să iasă în față exclusiv prin talentul ei și nu prin ”calitațile” care au declasat-o în 80...

Am ajuns, voit, la un topic drag mie: seriozitatea. Sunt cei de astăzi mai serioși decât artiștii de pe vremea lui Ceaușescu? Ei bine, nu. Categoric nu. Au în mod cert o deschidere mult mai mare la nou și o libertatea incomensurabilă, dar mai serioși, în numele lui Trompi, NU. Moșteniserăm în anii aceia, pe filon sovietic o anumită deontologie a artistului iar lucrul acesta a primat. Dacă în particular mulți te surprindeau prin libertatea asumată, în câmpul muncii erau de o meticulozitate bolnavă. Evident că și cei din jurul lor trebuiau să să se comporte pe măsură, pentru că altfel nu se putea. Îmi amintesc din nou că la televiziune existau acele ”burdufuri” în care cu zile bune înainte artiștii repetau. Îmi mai amintesc că o actriță cunoscută astăzi, în anii 80 ”wonderchild” la pupat ceaușeștii - omologul feminin al lui Duban era muștruluită sever de regizor pentru că venea la filmări cu hainele descusute. Astăzi nu mai putem vorbi de așa ceva.

Am avut zilele trecute bucuria să lucrez cu doi artiști români: unul din anii 80 și altul de la sfârșitul anilor 90. Primul a funcționat ceas, ireproșabil. A respectat cu strictețe programul impus, la minut, fără nici cea mai mică scuză, care, între noi fie spus, datorită vârstei i s-ar fi cuvenit. Deschis la sugestii, dar argumentând întemeiat în favoarea conservatorismului său, umil și totodată de o erudiție uimitoare. Singura acuză adusă acestuia ar fi putut fi didacticismul. Mulți ne-am simțit ca la curs, dar ca la unul la care te duci jurându-ți că a doua oară nu vei mai repeta greșeala și pe care îl vei frecventa la nesfârșit. Gestul ca acest om să îți dăruiască la un moment dat munca sa este copleșitor, rămâi cu senzația că ai primit cadou un unicat. Și încă ceva. Toate cunoștințele și talentul său se revărsau oarecum firesc, fără nici cea mai mică undă de hatâr din partea artistului. Întreaga sa prestație era o poveste și nicidecum o interpretare de lux.

Cel de-al doilea artist a funcționat totalmente invers. Deloc punctual. Recordul întârzierilor a fost de 25 de minute iar asta pe fundalul unui discurs obsedant despre valoarea sa ca artist și respectul acordat de sine însuși artei sale. Când îți pui în pericol punctualitatea prestației, permiteți-mi să mă îndoiesc de sinceritatea acestui tip de artist. Cu atât mai mult cu cât trâmbițează sus și tare despre valoarea sa de artist ieșit din comun. Lucrurile ăstea mă scot din sărite. Sigur, mă bucur că au libertate totală în performanța lor, că dacă apar pe scenă în papuci de baie chinezești și cască de baie de la Marriott, transparentă, pe cap, o pot face, că pot veni la un concert cu etichetă și după, la recepție să umble după ei cu gențile de voiaj pline cu CD-uri de vânzare, dar asta nu mă oprește să îmi amintesc că ”strămoșii” lor nu își permiteau astfel de derapaje.

Poate că din sală lucrurile se văd altfel. Acesta este și motivul pentru care nu am divulgat nume. Să lăsăm publicul să se umple de arta artistului român, fie el de rit nou sau vechi. Pentru că altfel ar trebui să îl aducem în actualitate pe Croce. Și pe mulți alții. Și nu aș vrea, sincer să vad stațiile de metrou și de autobuz pline de artiști, cu șapca în mână.

Niciun comentariu:

Pleased to meet you, hope you guess my name...