Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

joi, decembrie 31, 2009

Ioana Calen sau divorțul chirurgical al bin-oamenilor

Încă o ziaristă de mare simţire şi cultură în paginile ziarelor de mare tiraj din România, onor Ioana Calen, cea care mă face să înţeleg cât de rău e să practici o meserie. Cât se poate de clar, ceea ce face "ziarista" mai sus citată la un moment dat în paginile Cotidianul nu mai este de mult plăcere sau hobby, ci o corvoadă, scriind despre lucruri care o lasă rece, fără măcar să îi mai stimuleze măcar elementara curiozitate de a verifica informaţiile traduse. Concret, iată despre ce este vorba: Ioana Calen scrie despre muzică, de fapt traduce din tabloide şi traduce prost. Aşa se face că celebra trupă scoţiană The Jesus and Mary Chain, grup care nu numai că a făcut istorie, fiind la un moment dat chiar supranumit Sex Pistols anilor 80, în prezent anunţându-şi revenirea după ani buni de destrămare, este prezentată de Ioana Calen:
"Printre colaborările ei muzicale se mai numără una cu Justin Timberlake şi performanţele scenice episodice alături de The Jesus sau Mary Chain, demonstrând că poate cânta live."

Ground Control to Ioana Calen! Stimată doamnă silită să scrie un articol despre Scarlett Johansson, era atât de simplu să daţi un click pe google şi să vedeţi cu ce se papă The Jesus and Mary Chain, aşa, de curiozitate, căci nu vă obliga nimeni să ştiţi pe dinafară piesele de pe Psychocandy, deşi e posibil ca "Just Like Honey" să vă sune oarecum cunoscut, probabil dintr-un film sau din vreo maşină... Oricum tot e bine că măcar nu aţi tradus în română această unică trupă din care dvs. aţi făcut două, gen: Iisus sau Maria Lanţ.

Atât despre The Jesus and Mary Chain, e drept, unul dintre grupurile din anii 80 cu multă, multă personalitate, revin la articolul Ioanei Calen care se referă la un viitor album Scarlett Johansson, conţinând numai coveruri după piesele lui Tom Waits, marele, imensul, eclecticul, pe vremuri actorul fetiş al lui Jarmusch ("fii căpitanul nostru!"), inepuizabilul, ontologicul, depresivul, profundul Tom Waits, despre care ziarista mai sus citată nu spune nimic publicului larg. În mod cert, Tom Waits este încă un nume care nu îi trezeşte acesteia nici o amintire.

Întrebare de cultură generală pop pentru Ioana Calen: dacă spun "Downtown Train" sau "Waltzing Matilda", "Hang on St. Christopher", uite, nu face parte din quiz, tu ce răspunzi? Răspunsul este Rod Stewart - Poseidon rispondi! Toate coveruri mult, mult mai vechi de la Tom Waits.

În concluzie, Ioana Calen, încă o făptură ce ar trebui salvată.

”Afară” între propriu și figurat

La un etaj, de bloc o doamnă se plimbă de mai bine de o jumătate de oră de la un capăt la altul al holului, lung, cam ca de aici şi până la gardul acela verde. Mă priveşte insistent, ceea ce, vădit, mă deranjează. Nu pot spune că arată prea încurajator, ochi mari, dioptrii, ceea ce rezultă în ochi cu mult mai mari, început de mustaţă, capod de casă. La un moment dat se opreşte în faţa mea şi îmi spune:

"Nu te speria, nu îţi fac nimic, mă mişc puţin pentru că nu pot să ies afară." După cum arăta doamna în cauză am ales sensul figurat al spuselor sale, deplasându-se de altfel ca o gazelă. Cât despre fobii, le elimin şi pe acestea cu desăvârşire.

miercuri, decembrie 30, 2009

Lene Lovich, proiecția balcanică a Ninei Hagen

Am revenit la postpunk. Lene Lovich și ”Bird Song”, de pe Flex, în toată splendoarea vocii și a imaginii. Nu comentez acum prea mult, dar promit să încerc mai mult...

Alte maniere de fumat... pasiv

Control medical - medicina muncii. Întrebări de rutină, dictate de informaţiile lapidare pe care le-am dat la înregistrare, cum că sunt bolnav, am avut ceva febra şi nu cred că analizele de sânge vor ieşi bine. Dacă aş fi zis că sunt nervos că Rapidul nu a reuşit nimic anul ăsta poate că ar fi fost ceva, aşa, nimic mai simplu "dar cum aţi răcit?"

"Fumaţi?" Nici nu ştiu ce să răspund, cum sună "m-am lăsat de 10 luni, dacă mă gândesc bine chiar de 11... Când veţi împlini un an atunci să vă lăudaţi." Hell's ditch... "Haideţi să vă ascult un pic, să văd ce vă mai fac plămânii după dureroasa pierdere". Mici raluri, de la viroză, mai mult ca sigur?

"Ziceţi că nu fumaţi? Suspect. Păreţi fumător pasiv. Aşa se aude, cel puţin.”

”Nu mai fumaţi, nici nu trăiţi alături de un fumător, nu umblaţi cu ţeava de eşapament la dumneavoastră... Atunci locuiţi cumva lângă un crematoriu uman?”

Goodnight Romania, wherever you are.

Eu înconjurat de White Shadows - o leapșă


Leapșa de la DesculțăPrinTimișoara.
Mă grăbesc să răspund, dat fiind că doar mâine mai pot să fac bilanțuri:



1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?
Peste trei dar până în 8.
2. Ce e mai rău, să eşuezi sau să nu încerci?
Categoric să nu încerc. Să eșuezi e doar un exercițiu, să nu încerci culmea ignoranței. Nu sunt o legumă!
3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem atât de multe lucruri care nu ne plac şi nu facem atât de multe lucruri care ne plac?
Dacă Rapidul joacă prost de un an încoace, de ce continui să țin cu Rapidul și nu cu Timișoara sau CFR Cluj? Cel puțin din conservatorism. În orice lucru care nu îmi place există cel puțin un element ademenitor.
4. Când ţi se pare ca s-a vorbit şi s-a făcut tot ce era de vorbit şi de făcut, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut?
Întotdeauna.
5. Dacă moneda naţională ar fi “fericirea”, cât de bogat ai fi?
Magnat și filantrop. Mă ”fericesc” o groază de lucruri insignifiante.
6. Care este lucrul pe care ai vrea cel mai mult să îl vezi schimbat la oameni?
Civismul. De exemplu îmi doresc să prind momentul când cursa până în satul său a acelui bătrân externat zilele trecute dintr-un spital județean, pentru a petrecere sărbătorile de iarnă alături de familie să fie disputată de cetățeni dornici să fie bine. Nici acum nu pot să înțeleg cu poți externa un bolnav pentru câteva zile în plină iarnă, lăsându-l să se descurce de capul lui până în satul de unde provine...
7. Faci ceea ce ai visat să faci, sau faci ceea ce faci doar pentru că împrejurările te-au adus aici?
Îmi trăiesc o parte din vis.
8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?
Nu neapărat.
9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie, sau lucrurile care trebuie?
Cum trebuie. Cam tot ce fac TREBUIE.
10. Dacă ar trebui să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi ăla?
Copilărește. Mereu.
11. Ce-ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?
Cântăreț de rock. E câte puțin din fiecare.
12. Ce-ai alege între a pierde toate amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să îţi mai faci amintiri de acum înainte?
Cea de-a doua alternativă. Cred că aș știi să-mi drămuiesc proviziile până la adânci bătrâneți.
13. Îţi mai aduci aminte de momentul ăla de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit?
Absolut. În funcție de amintirile ăstea știu cum e să fii relaxat și fericit.
14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilarie?
Libertatea de a pierde o întreagă zi de vacanță, pe stradă, cu gașca.
15. Dacă ai câştiga 1 milion de dolari, ai renunţa la ce faci acum?
Nu.
16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?
Întotdeauna. Din fericire, cei care mă sfătuiau să nu încerc (aceiași de câțiva ani încoace) au fost lângă mine și când le-am povestit ce boacănă am făcut.
17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?
În dimineața asta.
18. Care e lucrul pe care l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai facut? Ce te opreşte?
Să pun bazele Ridichilor Ridicole. Simțul ridicolului mă oprește.
19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?
Sunt mai visător decât toți la un loc.

Cuvinte care ne doare!

Din ciclul "unde-i căcatu', domnu', unde-i căcatu'", îmi aduc, nostalgic, aminte de Sibiu, Capitală Culturală Europeană 2007.

Un superb oraş, cu cetăţeni din toate colţurile ţării, moştenind un vechi şi tradiţional burg. Hotel C., pregătirea unui eveniment de amploare şi impact la nivel internaţional, vizită de prospecţie... De la bun început, lifturile, deşi cu pretenţii par că siluiesc comodul peizanism mioritic. După cum reiese şi din imagine, cineva şi-a probat calităţile de traforist, în vederea inserării afişajului electronic. Schimbăm două vorbe cu managerul hotelului, reproşându-i că are în custodie un hotel "de căcat". Ni se răspunde, cu o bruscă săritură de pe scaun: "unde-i căcatu', domnu', unde-i căcatu'?"

Interesantă optică ad-literam, chiar mai interesantă decât viziunea ad manum. În acelaşi burg, o chelneriţă, interesant tatuată, nu te voi uita niciodată, mimi, cu plasă şi arah(n)idă pe umăr şi cu alţi demoni pe gât şi antebraţ, şi piersată cât cuprinde mă întreabă, evident pentru a-şi verifica cunoştinţele: "bere neagră adică brună, nu?" Adică DA.

Neagră adică brună, politicălii din ce în ce mai corect.

Două coincidențe și două amintiri cu bunicul

Am început să citesc Miruna, o poveste, cartea lui Bogdan Suceavă. Aseară , după Prime suspect - 1 (serialul britanic cu Hellen Mirren de care m-am apucat acum, deși văzusem destule minute cu mai bine de 10 ani în urmă la TV, urmare a descoperirii unui alt filmuleț similar, Wallander, cu Kenneth Branagh) simțeam nevoia să citesc ceva special. Dintr-o dată mi-a venit în cap numele lui Bogdan Suceavă, de la care știam că am în bibliotecă 2 cărți pe care de câteva luni tot îmi propun să le citesc. Așa că am ales Miruna...

Surpriza surprizelor, dimineață deschid din inerție mailul și, paradoxal primisem o felicitare de sărbători chiar de la Bogdan Suceavă. Fără comentarii de prisos. Revin la Miruna... Există la începutul cărți o evocare a bunicului, și, cum coincidențele trebuiau să se țină lanț, mi-am recunoscut în respectiva descriere bunicul. Tăcut dar cinic și hâtru atunci când e cazul, bolnav, dar purtându-și boala precum decorația pe care nu și-a dorit-o niciodată, de fapt mai degrabă precum așchiile obuzului care nu și-au găsit un loc mai potrivit decât piciorul său stâng. Bunicul meu, un uriaș. Și mi-am amintit de cinismul și glumele lui ușor deplasate și m-am trezit zâmbind. Sa vă spun două dintre ele, una mai caustică decât cealaltă:

1. Acum vreo 30 de ani, în fața porții noastre de la Broșteni (Vrancea) se oprește un nene care îl întreabă pe bunicul cât mai are de mers până undeva... Bunicul, marțial, drept ca un brad până la limita rigidității îi spune sec, fără a îi da prea mare importanță ca persoană și cu ochii în zare: Mergi. Omul, iritat îl mai întreabă o dată. Bunicul din nou: Mergi. În cele din urmă cetățeanul iritat îl ia pe bunicul la bani mărunți acuzându-l de proastă educație. Îmi amintesc că replica lui s-a prăvălit atunci lăsându-l pe interlocutor nelămurit: Ți-am zis să mergi ca să îți pot spune în cât timp ajungi.

2. Bunicul nu a fost niciodată prădat. Niciodată. Se spărgeau case, se furau oi, capre, găini mai ales, dar lui niciodată nu i-a luat nimeni nimic din bătătură. La bătrânețe însă s-a produs și acest lucru, care tare mult l-a amărât. Cu toate acestea umorul i-a rămas. Se știa cine era hoțul numai că nu avea nici un rost să depui plângere. Întâmplarea a făcut ca la jumătate de an după, suspectul de serviciu să întindă bocancii. Și la noi, în Broșteni s-a păstrat tradiția cu ultimul drum pe care este dus mortul înainte de a fi băgat în groapă, drumul pe care l-a bătut cel mai mult la viața lui. Și uite-așa, cum trecea caravana și prin fața porții noastre, bunicul a ieșit la drum și le-a strigat ceva. Eu eram mic, și mai mic în spatele lui. Și vorbele acelea erau o invitație, chintesența ospitalității: Aduceți-l și la mine, la cotineață! Era felul lui de a-i spune: Ai scăpat de toate ăstea, pezevenchiule!


Revin la Miruna...

Bradul 2009

Acesta e bradul de anul ăsta și mă grăbesc să vă prezint imagini cu el, ca și anul trecut. De altfel, dacă apreciez după numărul de brazi de pe blog conștientizez mai ușor că blogul ăsta a depășit un anișor de viață, mergând pe doi și sper ca în timp aici să se strângă o adevărată pepinieră. Nu ne-a luat mult pentru a-l împodobi, cam 3 ore și, în comparație cu anul trecut acum, din lene, ne-am apucat de această muncă tovărășească de-abia pe la 4 după-amiază. Am luminat prin urmare noaptea cu bradul nostru, atât de înalt că în ciuda vârfului tăiat a trebuit să alegem totuși un alt vârf (Bebe a fost inspirat când am cumpărat două astfel de podoabe), pornind de la considerentul mărimii: micimea a contat. În comparație cu anul trecut însă, de această dată am rămas cu vreo trei cutii de globuri nedesfăcute, semn că la anul probabil ne vom limita să facem cam jumătate din ce am făcut anul acesta, asta înseamnă doar vreo 15 globuri noi, evident, de sticlă și cât mai arhaice posibil. Nu ne-au ajuns beculețele, de fapt cele sclipicioase, din celelalte având două, ceea ce pot spune acum că nu e tocmai rău, efectul fiind mult mai interesant așa. În schimb, sper să constatați o risipă de becuri la poale. Este vorba despre două perdele de care uitaserăm și pe care, neavând unde să le punem am hotărât să împodobim poalele.

Cam atât despre bradul de anul acesta. Am renunțat, în favoarea benzilor strălucitoare subțiri la sprayul pe care anul trecut nu conteneam să îl pun peste tot, de pe crengi până pe haine. Nu s-a schimbat, ca și anul trecut de altfel, ținuta mea din cursul împodobirii, mai precis căciula roșie de Moș Crăciun cu codițe albe împletite. Și pentru că nimic nu este întâmplător, spre seară am revăzut Asterix și Obelix versus Cleopatra. Până acum, deși ploios, Crăciunul acesta a excelat în liniște și implicit prin monotonie. Cred că există o inadvertență în versurile de la Silent night. Mă rog, o silent night merge, dar prea multe la rând nu mai cadrează. Ca să nu vă spun că inactivitatea mă omoară. Mai am câteva zile libere și cred ca de astăzi voi încerca să mi le supun.

Sper că și la voi Crăciunul a fost fericit. Dat fiind că numai mâine mai e 2009, vă urez prematur dar eficient LA MULȚI ANI pe 2010!

miercuri, decembrie 23, 2009

Urări sincere de la VasileSensual cu prilejul sărbătorilor

Dragilor, dragelor, iată că a venit și vremea să vă doresc să vi se împlinească de Crăciun tot ceea ce v-ați dorit până acum și nu a fost să fie.

  1. Și cum la modă sunt urările stupide (încă mai păstrez mesajul-mostră de anul trecut, pe care ni l-a trimis Domnu ca să ilustreze mai bine momentul), numai bune de trimis dușmanilor prin sms, mă conformez și eu și compun ad-hoc una de care sunt convins că are toate atuurile de a nu fi furată și trimisă în mass-uri.

Silicoane peste tot,

botox bun de pus în bot,

mingi în plasă dup-un henț

și penis enlargements,

baftă-n viață bucurii.

Fără febră, fără muci,

producție mare la nuci,

fără zile neplătite,

multă carne în clătite

mai multă igienă orală

să zâmbești mereu pe stradă.

Case pline, bebelași,

brânză dulce-n papanași,

creditori în faliment,

să renunți la virament

și-o mașină cât mai nouă

iar de-i matchbox, fie două.

Numai asta-ți pot dori

cât mai slabe calorii,

să ai noroc, puține kile,

să ai parte de iubire,

să faci tot ce îți dorești

eventual să nu chelești.

Și dacă n-o fi să fie,

nu da vina pe Vasile!

”The Tournament” - să conjugăm împreună verbul ”a măcăi”


The Tournament” este unul dintre acele filme pe care le vezi în primul rând convins fiind de distribuția extraordinară cu care se laudă. Kelly Hu, Ving Rhames, Ian Sommerhalder (pe val după plecarea din Lost, odată cu succesul din Vampire Diaries) și Robert Carlisle, pe care îl uitasem din distribuție și cu atât mai mare mi-a fost surpriza când a apărut - cei care au văzut filmul știu ce vreau să spun - și Liam Cunningham. Treptat am realizat că alături de Wanted și Gamer reprezintă noul model de action, care încearcă să își revendice locul ocupat în anii 80 de Die Hard și Lethal Weapon. În comparație cu acestea însă, noului action îi lipsește substanța și jocul actoricesc. Este trist să îl ai în distribuție pe Carlisle și pe Rhames cărora nu le exploatezi dimensiunea dramatică. Aici se face diferența între actionurile moderne și cele clasice, care te fac și astăzi să le vezi cu imensă plăcere. În anii 80 mare parte din garanția succesului era asigurată de actor, astăzi scenariile sunt cu mult mai îndrăznețe, dar valoarea actorilor se reduce la CV. Îl pui pe Carlisle pe afiș, însă nu îl joci, sau îl ai pe Sommerhalder, clar filmul se vinde mai bine, dar nu îl lași să își dea măsura actoriei, făcându-i și pe alții să înțeleagă ce mișcare specială a făcut atunci când a părăsit Lost-ul.

”The Tournament” are viteză, adrenalină cât cuprinde și o cameră decentă. Aparent previzibil, constați cu surprindere că la un moment dat un element aparent insignifiant sparge monotonia, după care previzibilitatea cu care se desfășoară acțiunea până la sfârșit chiar nu te mai poate deranja. Nu are însă umor, aș putea spune că nu are DELOC umor, ceea ce iarăși este o marcă a action-ului actual, căci, îmi permit să spun că la cantitatea de bulion deversată pe ecran, dacă ar fi avut și umor probabil multora le-ar fi amintit de Tarantino. Acesta e motivul pentru care uiți poate una dintre cele mai savuroase glumițe vizuale ale anului, cu Hu și Carlisle despărțiți de peretele despărțitor din WC, simulând confesionalul. Iar Kelly Hu nu se dezbracă deloc, ca să nu zic că în final Scott Mann vrea să ne asigure că aceasta redevine fată cuminte, motiv pentru care o îmbracă la patru ace și le închide gura tuturor celor care încă mai sperau să o admire în costumul Evei.

Primul film notabil al lui Mann, ”The Tournament” este una dintre cele mai atrăgătoare alternative cinematografice ale anului 2009 pentru cei care doresc să vadă 2 ore de alergătură continuă, mult sânge și ceva efecte speciale, în comparație cu alte filme de acest gen, acestea din urmă ușor verosimile. În orice caz, nerecomandabil celor care preferă filmele grele, cu procese de conștiință sau personalități tenebroase. Condiția care te poate ajuta să ieși cu viață din ”The Tournament” este una al naibii de simplă și de când lumea: să vrei să te căiești. Altfel, acolo unde îți stau picioarele îți va sta și capul. În lipsa unui preot de proximitate, acest lucru se rezolvă ușor prin câteva incantații: eu măcăiesc, tu măcăiești, el măcăiește...

marți, decembrie 22, 2009

Cât de goală-i pielea goală

Citesc dimineaţă în CANCAN: "Mircea Badea, în pielea goală, în Piaţa Victoriei ." Uimit de îndrăzneala lui Badea, pe care îl ştiam doar cu gura mare şi atât accesez linkul pentru a vedea filmuleţul cu pricina în care omul de televiziune ar fi urmat să apară în toată nuditatea sa în Piaţa Victoriei, doar cu câteva pene în fund. Când colo, surpriză: Badea doar în boxeri. Realizez că titlul ar fi meritat o corecţie de genul: "Mircea Badea doar în chiloţi..." Sau: "Mircea Badea în pielea goală pe mâini şi picioare..." Mi-e brusc milă de autorul anonim al articolului, mai ales când mă trece gândul că persoana cu pricina habar n-are ce e aceea "piele goală". Îmi vine să îi explic, de aceea pun poză. Prin urmare Cancan minte. Asta nu e o noutate. De fapt nu pot spune că minte neapărat, ci mai degrabă că proferează inexactităţi, mai cu seamă că în corpul articolului se spune ulterior că Mircea Badea a ieşit în piaţă "la bustul gol". Pe lângă bustul gol şi cracii lui Badea sunt tot goi. Trist, copiii noştri vor creşte cu impresia că părinţii lor, îmbrăcaţi, sunt de fapt la pielea goală, ceea ce le va ridica multe probleme viitoare.

În ceea ce-l priveşte pe Mircea Badea, înţeleg că acest individ nu e capabil să îşi ţină o promisiune. A promis gol puşcă şi cu pene în fund, a ieşit în boxeri. Aşa ceva nu se face. Cuvântul dat e cuvânt dat, dar numai în cazul boierilor. Cu figuranţii treaba stă puţin mai altfel. Una zici şi alta faci, dar te declari mare anarhist. De fapt numai gura e mare la Mircea Badea. În orice caz, poate că nici această ieşire nu l-ar fi caracterizat dacă nu ar fi considerat că face bine imaginii sale publice. Îi creşte ratingul în raport invers cu descreşterea altor accesorii, din motive de frig. Prin urmare, Mircea Badea face tot ce poate pentru a-şi căli o imagine de militant. Cu toate acestea, lucrurile pe care nu le poate face Badea mă îndeamnă să îl consider mai departe un simplu onemanshow. Nimic mai mult. Un clovn facultativ.

Râdem, glumim, dar în cazul meu, întotdeauna părăsim incinta.

Omul şi Personajul, dedublări schizoide

Olga Tudorache a primit Premiul de excelenţă la 10 pentru România. Era de dorit, ne-am bucurat mult, se poate spune că am făcut chiar lobby pentru distinsa doamnă. ca de obicei însă la noi, românul când se trezeşte cu un microfon în mână constată brusc că este de o inteligenţă rară, că toată lumea este a lui şi că discursul, care până atunci îl speria de această dată îi dă aripi mai ceva ca redbull-ul. Nu e vorba despre discursul premiantei, care a spus scurt: Vă mulţumesc, eu am să tac ca mine. E vorba de discursul unui nene, nu îi voi spune numele acum pentru că efectiv nu are sens. În locul lui probabil foarte mulţi s-ar fi comportat la fel.

Nu trebuie să fii filolog ca să ştii că de foarte multe ori autorii îşi denumesc cărţile, scenariile sau operele dramaturgice prin titluri metaforice. De exemplu, asta îmi vine acum în minte, să-mi fie scuzat partizantul, Circul nostru vă prezintă nu este neapărat o carte despre circ. Ei bine, personajul nostru de la premiera de aseară a comis-o, dând dovadă de superficialitate şi producând după mine o nenorocire semantică. Prin urmare, o prezintă pe marea doamnă a teatrului românesc, vorbeşte despre rolul memorabil al acesteia din Regina mamă şi ... tensiune maximă... o laudă apoi spunând că Olga Tudorache este "regina mamă a teatrului românesc". Pentru cei care nu au văzut piesa, să spunem că această figură de stil ar trece neobservată. Mai trist este că personajul în cauză se lăudase mai devreme că văzuse această piesă. Ce ne facem însă dacă ştim despre ce e vorba. Ce ne facem dacă Regina Mamă este o psihopată, un tiran, o femeie care îşi supune fiul de mic până la maturitate, inhibându-l şi împingându-l la gesturi necugetate. Păi nu ne mai rămâne decât să tragem concluzia că Regina Mamă este un personaj negativ. Coroborând acestea cu afirmaţia că "Olga Tudorache este o Regină Mamă a teatrului românesc" este firesc să concluzionăm că avem de-a face cu o babă nebună, cu un tiran dement, cu un despot, ceea ce nu este cazul.

Trăiască deformatorul român de opinie, căci a lui este veşnicia!

luni, decembrie 21, 2009

Bucureşti - două decenii de amintire

Măi, ce Făt Frumos blestemat am fost eu!
N-am răpus nici un zmeu,
n-am tăiat nici un cap de balaur...
În faţa mea s-au închis toţi codrii de aur.
Palate de mărgăritare
s-au ferecat cu drugi şi zăvoare.
Fântânile, cu adâncul zăcut,
mi-au dat mormoloci de băut.
Stelele mi-au întins aguridă,
Grădinile, viermi şi omidă...
Măi, ce Făt Frumos blestemat am fost eu!
N-am văzut umbra Sânzienii,
mi-au ţopăit dinainte stârpituri şi sluţenii.
La fiece pas, în tot locul,
În cârcă-mi sărea - Barbă-Cot - nenorocul.
La toate cotiturile,
mi-a smuls Strâmbă-Lemne pădurile.
Mi-a strâmbat inimă, rămurişuri , copaci,
Sub luna ruptă de vârcolaci.
Pe toate cărările,
Sfarmă-Piatră mi-a surpat depărtările.
Mi-a spart stâncile, munţii,
şi stemele frunţii...
În urma mea, din gol, din ruine,
doar vidma năprasnică vine,
vine, gonind, despletită în vânt,
mirosind a mormânt.
Zadarnic arunc piepteni şi perii
pe-ntinsul durerii.
Nimic nu răsare
nimic nu pune hotare
între mine şi vidma cu gheare...
Măi, şi-am să adorm, am să dorm, am să dorm,
să nu ştie nimeni că dorm,
nici Uşurelul-Vîntului,
nici Greul- Pământului,
nici Păsări-lăţi-lungilă.
N-aude, Na-vede, somn fără milă,
fără urmă, fără prăsilă...
Măi, ce Făt Frumos blestemat am fost eu!

(Radu Gyr - Basm)

Nu, nu am uitat că astăzi se împlinesc două decenii de când o mână de bucureşteni au făcut mămăliga să explodeze. În lipsa lor poate că astăzi citeam blogurile nomenclaturii, cu poezii tematice şi planuri cincinale. Bloguri cu osanale...

Patetic cu P de la Puric

Nu mi-a plăcut niciodată discursul naţionalist sau fundamentalist românesc cu accente vădit vizionar-ortodoxe. Nu pentru că nu aş fi fost de acord cu multe dintre ele, ci fiindcă la vârsta când s-a întâmplat acest lucru, să fii fan Vulcănescu sau Ţuţea echivala în "gaşcă" cu termenul englezesc de lame, ori, la vârsta aceea nimeni nu este atât de inconştient ca să refuze avantajul, absurd astăzi, de a fi cool. Patetismul textelor acestora nu cadra cu cinismul şi sarcasmul adolescenţei. Cu cât pari mai nemilos şi mai nepăsător cu atât îţi consolidezi mai bine statutul de "alpha-male". Cum roata se întoarce într-un mod pervers, iată-mă acum, în preajma sărbătorilor de Crăciun citind "Dan Puric despre omul frumos", o culegere de texte estetico-ortodoxe ale cunoscutului om de teatru. Cartea lui Puric, deşi un îndreptar de ortodoxism şi umanitate reuşeşte să se salveze de la siropul declamator care te fac să repudiezi o astfel de scriere, iar asta datorită bunului-simţ estetic al autorului. În cele din urmă rămâi cu sentimentul că tocmai ai parcurs o culegere de "snoave" despre omul frumos, despre românul ideal, anistoric şi obligatoriu predestinat dioramei. Pentru că astăzi aşa ceva nu mai există. Dar nu am de gând acum să decelez scriitura lui Puric, care se citeşte, credeţi-mă între două respiraţii. Am să mă opresc asupra unui punct ideal abordat de Puric, în instanţa a cărui absenţă contemporană am ajuns să mă întreb dacă nu cumva acum este momentul istoric în care patetismul ar trebui injectat programatic în vene, mai ceva ca vaccinul antiporcin, probabil chiar cu titlul de obligativitate.

Vorbeşte în cartea sa Puric despre "omul frumos", despre românul milos şi, subînţeles, cu frică de Dumnezeu. Frumos concept, mai cu seamă că anecdotele la care autorul trimite te fac să crezi că România sensibilă se află doar la începutul eternei sale spiritualităţi. Aiurea, fals! Zilele trecute a fost nevoie de înzăpezire, ca să realizăm că românul actual este un rezervor inepuizabil de nemilă. Prinşi în zăpadă zeci de ore şi întorşi la maşinile lor, şoferii au constatat cu surprindere că în lipsa lor li se spărseseră geamurile maşinilor, furându-li-se cu nemilă atât CD playerele cât şi motorul sau bateriile. Pur şi simplu pe hoţi nu i-a interesat că astfel pot marca hotărâtor destinul câtorva amărâţi, pur şi simplu au luat ce au putut lua şi au plecat. Îmi pare rău, dar în faţa unui astfel de comportament îmi vine să pun mâna pe făptaşi, să îi leg şi să îi plasez în respectivele maşini vandalizate câteva zile. Ca să înţeleagă mai bine ce au generat. Dar asta rămâne între noi. Public mă gândesc ce mesaj să abordez? Să spun că românul este barbar şi gata sau să cad în patima "puricului" şi să ilustrez prin câteva pilde exemple de români altruişti. Pentru că fără îndoială la o astfel de barbarie orice gest de umanitate ar trebui să reprezinte dovada că românul este un om milos. Dar nu, acum nu pot să gândesc aşa şi asta nu doar urmare a acestui caz, pe care unii s-ar putea să îl considere izolat. Mai sunt şi alte dovezi de nemilă românească, de exemplu din categoria "exploatarea animalelor". Despre asta însă altădată. Făptaşilor acelaşi tratament ca al animalului chinuit. Pentru că singura modalitate de a-i face să înţeleagă pe aceşti nesimţiţi este să îi faci să simtă, să îi pui în pielea păţitului.

Revin la patetismul lui Dan Puric. Probabil că dacă vrem să schimbăm ceva ar trebui să devenim în grup patetici. Să mediatizăm starea de jale a şoferilor prădaţi, doina cântată în disperare de aceştia pe marginea şanţului. Să prezentăm clinic degerăturile membrelor superioare şi inferioare, eventual pigmentând momentul cu o amputare, două, să vorbim puţin despre soţia unui dintre aceşti şoferi care era să piardă sarcina, sau chiar a pierdut-o, neştiind nimic de soţul ei, troienit. Înţeleg sentimentul eliberator pe care ţi-l dă haiducia, numai că aici avem de-a face cu o tâlhărie ordinară şi nemiloasă pe care nu o mai pricep. Şi cu toate acestea voi continua să cred în "omul frumos" al lui Puric. Nu de alta, dar dacă nu ar mai exista acest concept, atunci cu siguranţă m-aş apuca de vânătoare, însă nu de animale. Pentru că doar aşa m-aş asigura că am o şansă de a supravieţui. Şi cred că nu aş fi singurul în situaţia asta.

P.S.

De mult mă gândesc la un dispozitiv de securizare a bunurilor personale: explozibil puternic pe obiect şi detonator la mine în buzunar. Ai pus mâna pe ce nu-i al tău? Să-ţi fie de bine! Apăs butonul roşu şi am rezolvat problema. Dacă eu, care am muncit pentru respectivul obiect nu mai am parte de el, atunci nici hoţul să n-aibă. Şi totuşi, s-ar putea să existe o problemă...

marți, decembrie 08, 2009

Bolliac despre "monstruoasa coaliţiune"

"Coaliţiunea, oare, acum că şi-a sfârşit treaba, mai era vreun rezon a fi, sau se risipi ca să-şi vină fiecare acasă?"
Buciumul, 1863, Nr.15 (20II).

Asta scria Cezar Bolliac cu aproape un secol şi jumătate în urmă, într-un articol intitulat Monstruoasa coaliţiune. Era vorba pe atunci despre coaliţia stabilită între liberalii radicali şi conservatori, care puneau astfel bazele unei înţelegeri politice, cunoscută în istorie sub denumirea de "monstruoasa coaliţie". Se dorea astfel detronarea lui Cuza şi aducerea la conducerea României a unui prinţ dintr-o familie străină.

luni, decembrie 07, 2009

Cucu, tot o păsărică



Ceea ce tocmai aţi văzut este o reclamă la instalaţii termice. Dacă vă întrebaţi cum a reuşit o astfel de aberaţie să reprezinte o prestigioasă firmă de centrale termice eu zic să nu vă mai bateţi capul degeaba pentru că nu are sens. Cineva a venit de la francezi cu reclama în limba de origine, după care aceasta a fost tradusă în română, tot ce e posibil chiar cu un dicţionar electronic. Şi uite aşa a ieşit "căldurica de la păsărică".

Ce ne facem însă cu cucul, pentru că, fără îndoială, şi acesta este tot o păsărică. Pentru corecticutidenea sexuală a acestei reclame, propun lansarea în eter şi a uneia corespondente cu sloganul: "căldurică de la cucu".

vineri, decembrie 04, 2009

De ce românul nu poate fi bun de Crăciun... 1

Încerc să caut răspunsuri la dilema pe care mi-am autoindus-o: de ce trebuie să fiu bun tocmai de Crăciun? Prin urmare voi apela la un instrument poate neobişnuit pentru mulţi, dar deosebit de profund şi analitic: Datinele şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, Elena Niculiţă-Voronca, Editura Polirom, Iaşi, 1998. Sper să iasă un foileton care să bată la fundul gol totul în materie de foiletoane în România. Adio State şi alte orăşele mai modeste. În cele ce urmează voi încerca hermeneutic să înţeleg de unde anatema pe profilul sufletesc al românului şi ce şanse reale avem de a ne reabilita din timpul sacru în care trăim, într-unul eminamente profan, pentru că, veţi vedea, poate şi datorită profilului eminamente ortodox, trăim în plin timp sacru.

"Dacă furi în ziua de Ajun sara şi nu te prinde nimene, poţi să furi tot anul şi tot nu vei fi prins", aşa sună una dintre "poruncile" obşteşti din satul Mihalcea, sat reşedinţă de comună din raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi, Ucraina.

Prin urmare, dacă aş fi bun în noaptea de ajun aş rămâne prostul satului, cel mai sărac şi aş putea spune că nici măcar cel mai cinstit, într-o comunitate amorală ca aceea din Mihalcea. Cheia de a prospera este însă să furi cu cap, pentru a nu te prinde nimeni şi pentru a excela în tunuri tot timpul anului. De asemenea, ne mirăm că trăim în cea mai coruptă ţară din Uniunea Europeană dar nimeni nu se gândeşte să meargă a rebours cu genealogia şi să facă un recensământ năstruşnic: câţi români au rude în Mihalcea? Antidotul la asemenea cutume româneşti, fără îndoială precreştine stă într-o pază bună în noaptea de Ajun a Crăciunului.

Vorba unei reclame la modă: îndreaptă forţele de ordine către averile oamenilor, nepoate! O noapte de pază bună poate ridica România de pe ultimul loc la corupţie, pe una dintre poziţiile fruntaşe.

joi, decembrie 03, 2009

Sărbătorile vin...

Sunt un sentimental și unul foarte împăcat cu sine de când am realizat că unele lucruri nu se vor schimba niciodată. Îmi doresc să mă plafonez în sentimentul ăsta care mă cuprinde cam prin ultima săptămână a lunii noiembrie și căruia unanim și contagios i se spune Crăciun și care mă cam ține până pe la începutul lui februarie. Să nu mă înțelegeți greșit: ador Crăciunul, așa cum îl simpatizez pe Batman sau mai nou pe Optimul Prime, dar asta nu înseamnă că aceste lucruri mai și există. Cu atât mai mult mă irit atunci când intru în incidență cu sloganul idiot care mă calcă pe sistem: ”de Crăciun fii mai bun.” Asta e culmea ipocriziei. De ce să fiu mai bun taman de Crăciun, ce naiba am prăsit tot restul anului? Să fie oare numai pentru simplul fapt că unor rude foaaaarte îndepărtate li s-a născut un fiu? Ăsta e motiv? Să fim serioși. De ce nu aș fi mai bun de 7 februarie, de 15 martie, de 23 august sau de 6 decembrie. De ce fix de Crăciun? Sau ar trebui să înțeleg că asta cu bunătatea ciclică (o dată pe an) e un fel de post, ajută la descărcarea sinapselor pentru ca după Crăciun să ne luăm de la capăt comportamentul malefic? De ce nu am renunța la această ipocrizie cu o singură zi pe an când omul e bun, înlocuind-o cu un Crăciun etern? Miros peren de brad, beculețe și ghirlande cât sunt nopțile de lungi și cadouri, cadouri cu nemiluita. Acum sunt eu însumi ipocrit pentru că evit conștient să vorbesc despre colinde. Asta e o problemă sensibilă, căci mă sperie dictatura Hrușcă și mă îngrozește pur și simplu spectrul Marinei Voica cântându-mi languros, precum cucuveaua ”O ce veste minunată...” în plină vară toridă sau în prag de restructurări. Dar să trec mai departe.

Ideea este că divinizez mai ales ideea de sfârșit al anului. Îmi place să miroasă a cetină, a cozonac, a tutun de pipă, a bomboane de salon, de care îmi amintesc cum în copilărie, după ce le ronțăiam, așa tari cum erau, le înlocuiam cu cocoloașe de hârtie pentru ca ai mei să nu miroasă nimic. Îmi place ideea că primim vizite la orice ore, că mereu ne găsim prietenii acasă, că a crescut probabilitatea să ningă și să fiu mințit câteva zile că orașe îmbăcsite de fum și de praf dintr-o dată se acoperă cu o husă albă. Îmi place să stau în capul patului și să mă uit la televizor. Este de fapt singura perioadă a anului când în mod normal ar trebui să îmi permit acest lux. Să văd pentru a nu știu câta oară ”Life is Beautiful” și ”A Christmas Carrol”, eventual chiar ”Home Alone” sau ”Die Hard”. Să revăd retrospectiva fotbalistică a anului. Să îmi readuc aminte de Toma Caragiu și să revăd ”Actorul și sălbaticii”. Și îmi place să împodobesc bradul (artă la care Bebe este nu numai patron spiritual dar și un copil mare).

Dincolo de aceste cutume însă, astăzi, valoarea transcendentă a Crăciunului rămâne discutabilă. Sentimentul colectiv al unității sărbătorești nu mai poate fi regăsit decât în filmele de sezon, e drept, multe la număr, dar acesta nu este viabil dincolo de rezervație. Câțiva sociologi făcuseră un sondaj acum câțiva ani și întrebaseră mai mulți subiecți din categorii sociale diferite dacă, în noaptea de 24 decembrie ar oferi găzduire unei tinere femei gravidă și răspunsul aproape unanim a fost: nu, ar trebui să se ducă la spital. De asemenea îmi amintesc că acum doar câteva luni, o minoră care a dat naștere unui copil a fost exmatriculată, generând de asemenea dezbateri încinse în societate. Ghinionul ei că nu a născut în ajunul Crăciunului, probabil cu ajutorul mediatizării, după mai multe serate OTV ar fi în cele din urmă primită în vreun liceu suburban.

Și nu în ultimul rând, să fii bun în noaptea de Crăciun uneori poate contraveni ideii de petrecere. Pentru că, la fel ca întotdeauna, în cele mai multe zile consecutiv libere din an nimeni nu și-ar dori să fie deranjat. Astăzi Crăciun înseamnă petrecere și atât. Și vânzări record la colinde. Vorba unui cunoscut alcoolic: dacă să fiu bun de Crăciun înseamnă să nu beau, nu mulțumesc!

P.S.

Acum câțiva ani, în prima zi de Crăciun, pe la prânz, am percutat la sugestia din senin a mamei de a da o fugă la biserică, să ascultăm slujba. A fost minunat, absolut senzațional.

Dar nu s-a mai repetat.

Ulterior am început să fim destul de obosiți la acea oră din zi.

miercuri, decembrie 02, 2009

Nae Caranfil - un regizor vintage


Ceea ce vedeţi mai sus datează din 2008 şi sincer, nu prea înţeleg cum mi-a scăpat atunci, dar nu trebuie să-mi fac prea multe griji, căci, dacă stau să mă gândesc bine, şi Gabriel Dorobanţu a scos mai multe discuri şi eu nu ştiu decât câteva piese, ultima obsesie fiind cea cu "să nu vii iar să mă cauţi...". Aşadar în 2008 TIFF făcea o reclamă la festival în care îi pomenea pe cei mai în vogă regizori români de film: Mungiu, Puiu, Muntean, Porumboiu şi Nae Caranfil. Toţi aceştia, vorba agentului de circulaţie: they go festival! Film Festival!

La prima vedere nu pot însă să nu observ o stranie antinomie vizuală. Primii patru din "coloana oficială" sosesc la Festival cu Mercedes-uri de ultimă generaţie iar ultimul, care nu pare a se grăbi, Nae Caranfil se târâie cu un Mercedes vintage. În 2008 trimiterea era logică: Mungiu, Puiu, Muntean şi Puiu realizaseră la ora aceea filme contemporane, în vreme ce Caranfil venea la cu "Restul e tăcere", un film de epocă, vintage. Acum însă, în 2009, şi chiar atunci, pentru un necunoscător al filmografiei celui din urmă treaba se vede altfel. Primii patru sunt greu de distins între ei în vreme ce Caranfil se distinge. O maşină de epocă nu este o rablă, de cele mai multe ori un "vintage" ajungând să coste poate cât toate cele patru Mercedes-urile moderne la un loc. Nu vreau să fiu tendenţios, însă nu mă pot abţine să nu constat că fără voia regizorului, subiectivismul subconştient a ieşit la iveală. Nae Caranfil este mai altfel. De unde trag concluzia că diacronismul uneori poate fi nociv...

marți, decembrie 01, 2009

”Circul nostru vă prezintă”, o carte despre îngeri clovni și acrobați

MARE ATRACȚIE!
CIRCUL NOSTRU VĂ PREZINTĂ UN CAZ UNIC:
OMUL-PASĂRE!
O ZI ZBOARĂ, O ZI NU ZBOARĂ!
AZI NU ZBOARĂ!



Există o carte pe care, în decurs de trei luni am citit-o de trei ori. ”Circul nostru vă prezintă” este cartea vinovată de fixația mea. Cu riscul de a părea neserios, sunt gata de o confesiune: romanul lui Lucian Dan Teodorovici mi-a amintit de un banc. Cu Ițic, Ștrul și Rașela. Ițic avea datorie mare la Ștrul, o datorie de care nu se putea achita. Rașela, simțind presiunea ce plana pe umerii soțului ei, care nu mai dormea cu nopțile, îl trage de limbă și află motivul neliniștii sale. Prin urmare, deschide geamul și îi strigă lui Ștrul, vecinul care locuia peste drum: ”Măi Ștrul, să știi că Ițic nu îți mai dă banii înapoi.” După ce închide geamul, Rașela se urcă în pat, lângă Ițic și îi spune: ”Ei bine, până acum n-ai dormit tu, de-acum n-o să mai doarmă el.” Eroii lui Lucian Dan Teodorovici apar în viața insomniacilor gata să le dea motiv ca, implicându-se social, extenuându-se fizic și sentimental, atunci când vor pune capul pe pernă să doarmă neîntorși.

Circul nostru vă prezintă” este o carte care m-a făcut să râd. Sunt un om sănătos, care zâmbește pe stradă, care chiar dacă se îmbracă în negru are mereu grijă să poarte fie o cravată roșie, fie ciorapi colorați cu Snoopy sau Garfield, și care, sunt convins, nu trezește nimănui senzația că ar aștepta să fie salvat. Pentru că viața e frumoasă așa cum e, absurdă uneori până la limitele suportabilității. Așa că am râs. Pentru că am regăsit aici stereotipiile unei Lumi actuale, ale unei Lumi care nu mai crede în lacrimi, de teamă să nu fie vorba de o farsă sau de un reality show, o Lume care tinde să își piardă compasiunea, consumându-se în nimicuri sociale sau pecuniare, dar totodată o Lume diversă și colorată. Dacă ar fi să descriu în câteva cuvinte ”Circul nostru vă prezintă” aș alege: ”Spune-mi cum vrei să te sinucizi, ca să-ți spun cine ești!” În arenă, pentru a asista la spectacolul unic și ultim: curve, vecine romanțioase, ceferiști (români!!!) și sticle, multe sticle de whisky.

Cartea lui Lucian Dan Teodorovici este o carte despre îngeri postmoderni (care azi pur si simplu nu mai vor să zboare), cu multe chipuri, cu multe cutume și, inerent, cu multe stângăcii (uneori, apar victime colaterale). Dar îngeri. La rândul lor, fiecare dintre îngeri are îngerul său și uite-așa lanțul trofic al umanității ne dă speranțe de mai bine. Există însă și o latură fatalistă, probabil fațada publică a romanului: senzația că Lumea se abrutizează. Râdem, glumim, dar vorba unui alt banc, nu părăsim incinta. Pentru că dacă o facem, ne anulăm. Iar atunci când Lumea se va abrutiza definitiv rata sinuciderilor va crește dramatic, și prin urmare, ne-am abrutizat degeaba. Pentru că atunci când nu ne va mai păsa de aproapele nostru, când va conta mai mult back-ground-ul celui de lângă noi decât nevoia de a face bine ne vor muri îngerii.

Pleased to meet you, hope you guess my name...