Nu mi-a plăcut niciodată discursul naţionalist sau fundamentalist românesc cu accente vădit vizionar-ortodoxe. Nu pentru că nu aş fi fost de acord cu multe dintre ele, ci fiindcă la vârsta când s-a întâmplat acest lucru, să fii fan Vulcănescu sau Ţuţea echivala în "gaşcă" cu termenul englezesc de lame, ori, la vârsta aceea nimeni nu este atât de inconştient ca să refuze avantajul, absurd astăzi, de a fi cool. Patetismul textelor acestora nu cadra cu cinismul şi sarcasmul adolescenţei. Cu cât pari mai nemilos şi mai nepăsător cu atât îţi consolidezi mai bine statutul de "alpha-male". Cum roata se întoarce într-un mod pervers, iată-mă acum, în preajma sărbătorilor de Crăciun citind "Dan Puric despre omul frumos", o culegere de texte estetico-ortodoxe ale cunoscutului om de teatru. Cartea lui Puric, deşi un îndreptar de ortodoxism şi umanitate reuşeşte să se salveze de la siropul declamator care te fac să repudiezi o astfel de scriere, iar asta datorită bunului-simţ estetic al autorului. În cele din urmă rămâi cu sentimentul că tocmai ai parcurs o culegere de "snoave" despre omul frumos, despre românul ideal, anistoric şi obligatoriu predestinat dioramei. Pentru că astăzi aşa ceva nu mai există. Dar nu am de gând acum să decelez scriitura lui Puric, care se citeşte, credeţi-mă între două respiraţii. Am să mă opresc asupra unui punct ideal abordat de Puric, în instanţa a cărui absenţă contemporană am ajuns să mă întreb dacă nu cumva acum este momentul istoric în care patetismul ar trebui injectat programatic în vene, mai ceva ca vaccinul antiporcin, probabil chiar cu titlul de obligativitate.
Vorbeşte în cartea sa Puric despre "omul frumos", despre românul milos şi, subînţeles, cu frică de Dumnezeu. Frumos concept, mai cu seamă că anecdotele la care autorul trimite te fac să crezi că România sensibilă se află doar la începutul eternei sale spiritualităţi. Aiurea, fals! Zilele trecute a fost nevoie de înzăpezire, ca să realizăm că românul actual este un rezervor inepuizabil de nemilă. Prinşi în zăpadă zeci de ore şi întorşi la maşinile lor, şoferii au constatat cu surprindere că în lipsa lor li se spărseseră geamurile maşinilor, furându-li-se cu nemilă atât CD playerele cât şi motorul sau bateriile. Pur şi simplu pe hoţi nu i-a interesat că astfel pot marca hotărâtor destinul câtorva amărâţi, pur şi simplu au luat ce au putut lua şi au plecat. Îmi pare rău, dar în faţa unui astfel de comportament îmi vine să pun mâna pe făptaşi, să îi leg şi să îi plasez în respectivele maşini vandalizate câteva zile. Ca să înţeleagă mai bine ce au generat. Dar asta rămâne între noi. Public mă gândesc ce mesaj să abordez? Să spun că românul este barbar şi gata sau să cad în patima "puricului" şi să ilustrez prin câteva pilde exemple de români altruişti. Pentru că fără îndoială la o astfel de barbarie orice gest de umanitate ar trebui să reprezinte dovada că românul este un om milos. Dar nu, acum nu pot să gândesc aşa şi asta nu doar urmare a acestui caz, pe care unii s-ar putea să îl considere izolat. Mai sunt şi alte dovezi de nemilă românească, de exemplu din categoria "exploatarea animalelor". Despre asta însă altădată. Făptaşilor acelaşi tratament ca al animalului chinuit. Pentru că singura modalitate de a-i face să înţeleagă pe aceşti nesimţiţi este să îi faci să simtă, să îi pui în pielea păţitului.
Revin la patetismul lui Dan Puric. Probabil că dacă vrem să schimbăm ceva ar trebui să devenim în grup patetici. Să mediatizăm starea de jale a şoferilor prădaţi, doina cântată în disperare de aceştia pe marginea şanţului. Să prezentăm clinic degerăturile membrelor superioare şi inferioare, eventual pigmentând momentul cu o amputare, două, să vorbim puţin despre soţia unui dintre aceşti şoferi care era să piardă sarcina, sau chiar a pierdut-o, neştiind nimic de soţul ei, troienit. Înţeleg sentimentul eliberator pe care ţi-l dă haiducia, numai că aici avem de-a face cu o tâlhărie ordinară şi nemiloasă pe care nu o mai pricep. Şi cu toate acestea voi continua să cred în "omul frumos" al lui Puric. Nu de alta, dar dacă nu ar mai exista acest concept, atunci cu siguranţă m-aş apuca de vânătoare, însă nu de animale. Pentru că doar aşa m-aş asigura că am o şansă de a supravieţui. Şi cred că nu aş fi singurul în situaţia asta.
P.S.
De mult mă gândesc la un dispozitiv de securizare a bunurilor personale: explozibil puternic pe obiect şi detonator la mine în buzunar. Ai pus mâna pe ce nu-i al tău? Să-ţi fie de bine! Apăs butonul roşu şi am rezolvat problema. Dacă eu, care am muncit pentru respectivul obiect nu mai am parte de el, atunci nici hoţul să n-aibă. Şi totuşi, s-ar putea să existe o problemă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu