Am început să citesc Miruna, o poveste, cartea lui Bogdan Suceavă. Aseară , după Prime suspect - 1 (serialul britanic cu Hellen Mirren de care m-am apucat acum, deși văzusem destule minute cu mai bine de 10 ani în urmă la TV, urmare a descoperirii unui alt filmuleț similar, Wallander, cu Kenneth Branagh) simțeam nevoia să citesc ceva special. Dintr-o dată mi-a venit în cap numele lui Bogdan Suceavă, de la care știam că am în bibliotecă 2 cărți pe care de câteva luni tot îmi propun să le citesc. Așa că am ales Miruna...
Surpriza surprizelor, dimineață deschid din inerție mailul și, paradoxal primisem o felicitare de sărbători chiar de la Bogdan Suceavă. Fără comentarii de prisos. Revin la Miruna... Există la începutul cărți o evocare a bunicului, și, cum coincidențele trebuiau să se țină lanț, mi-am recunoscut în respectiva descriere bunicul. Tăcut dar cinic și hâtru atunci când e cazul, bolnav, dar purtându-și boala precum decorația pe care nu și-a dorit-o niciodată, de fapt mai degrabă precum așchiile obuzului care nu și-au găsit un loc mai potrivit decât piciorul său stâng. Bunicul meu, un uriaș. Și mi-am amintit de cinismul și glumele lui ușor deplasate și m-am trezit zâmbind. Sa vă spun două dintre ele, una mai caustică decât cealaltă:
1. Acum vreo 30 de ani, în fața porții noastre de la Broșteni (Vrancea) se oprește un nene care îl întreabă pe bunicul cât mai are de mers până undeva... Bunicul, marțial, drept ca un brad până la limita rigidității îi spune sec, fără a îi da prea mare importanță ca persoană și cu ochii în zare: Mergi. Omul, iritat îl mai întreabă o dată. Bunicul din nou: Mergi. În cele din urmă cetățeanul iritat îl ia pe bunicul la bani mărunți acuzându-l de proastă educație. Îmi amintesc că replica lui s-a prăvălit atunci lăsându-l pe interlocutor nelămurit: Ți-am zis să mergi ca să îți pot spune în cât timp ajungi.
2. Bunicul nu a fost niciodată prădat. Niciodată. Se spărgeau case, se furau oi, capre, găini mai ales, dar lui niciodată nu i-a luat nimeni nimic din bătătură. La bătrânețe însă s-a produs și acest lucru, care tare mult l-a amărât. Cu toate acestea umorul i-a rămas. Se știa cine era hoțul numai că nu avea nici un rost să depui plângere. Întâmplarea a făcut ca la jumătate de an după, suspectul de serviciu să întindă bocancii. Și la noi, în Broșteni s-a păstrat tradiția cu ultimul drum pe care este dus mortul înainte de a fi băgat în groapă, drumul pe care l-a bătut cel mai mult la viața lui. Și uite-așa, cum trecea caravana și prin fața porții noastre, bunicul a ieșit la drum și le-a strigat ceva. Eu eram mic, și mai mic în spatele lui. Și vorbele acelea erau o invitație, chintesența ospitalității: Aduceți-l și la mine, la cotineață! Era felul lui de a-i spune: Ai scăpat de toate ăstea, pezevenchiule!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu