Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

duminică, iulie 31, 2011

Adevăruri nescrise despre românismul și umanitatea lui Leo Messi

Presa din România, ca de obicei a dezinformat agresiv ostilitățile duse de FRF cu Federația Argentiniană de Fotbal, fără să scoată în evidență imensul respectiv pe care în realitate orice argentinian îl nutrește pentru FRF și pentru România în general. Nu s-a spus deloc că pentru argentinieni meciul cu România era cel puțin la fel de important ca o finală de Campionat Mondial, la care, prin absurd naționala Argentinei ar fi pus în cumpănă prezența.




De asemenea nimeni nu a scris că Messi și-a dorit și își mai dorește încă să viziteze în sfârșit România, țara care l-a dat lumii pe Mihai Eminescu, poetul preferat al marelui fotbalist. Nimeni nu știe la noi că în fiecare seară, înainte de culcare Messi citește câte un poem eminescian, cam cum în tinerețe Mutu citea Dostoievski. Sau că în tinerețe, când viitorul de mare fotbalist al lui Messi aproape că nu exista, ”puma” se încuraja citind ”Silogismele amărăciunii” de Cioran. De asemenea încă o necunoscută pentru publicul român sunt gusturile muzicale ale lui Messi. Marina Voica, Cătălin Crișan și Gabriel Dorobanțu. Ca și compozitor, Cornel Fugaru a reprezentat întotdeauna pentru Messi un model, e drept, alături de Elton John. Acum că Fugaru nu mai este printre noi, Messi își dorește cu atât mai mult să îi pună o floare la mormânt și nu este lăsat!




Aflu că ”Nașu” Sandu vrea să dea în judecată Federația Argentiniană de Fotbal? Dar de ce? De ce această țigănie? Tot Messi vine ca o izbăvire, ca o soluție viabilă a acestui conflict. Iarăși nu se scrie nimic în presa românească că, în urma anulării amicalului cu România, Messi s-a arătat revoltat și nemulțumit iar în cele din urmă a venit cu o soluție. Pentru a aplana conflictul, ”puma” își pune capul pe tavă. Este dispus să joace 4 ani, cu posibilitate de prelungire la Steaua București, în acest fel încercând să ofere o reparație morală. De asemenea mai spune Messi, acesta este dispus ca în cazul în care patronul Stelei se va arăta nemulțumit de prestația Stelei să se transfere singur la echipa a doua a Stelei, fără să ceară salariu.




Așadar, îndemn pe toți cititorii presei românești la mai multă luciditate. Să citească prin rânduri. Pentru că ”bufnițele nu sunt ce par a fi” (Twin Pix dixit).

Yoohoo and friends - din lumea celor care la noi nu cuvântă

Fiul nostru s-a mai îmbogățit ieri cu încă trei maimuțoi din seria ”Yoohoo and friends” (încă nu l-am depistat pe numitul Yoohoo), motiv profund pentru câteva minute de fericire și de ros coada. Dintre aceștia, doi au fost ușor de identificat, de aceea au și căpătat ușor nume: Vuplea și Lemurache. Cel de-al treilea, în imagine, după serioase brain-storming-uri s-a ales cu apelativul de Luburici. Nu mă întrebați despre utilitatea acestora, pentru că din punctul meu de vedere, este zero. Pentru copiii rozători de etichete, ca al nostru și acesta are etichetă. Deci au eventual o utilitate în absorbția salivei. Au ochi mari, inteligenți, probabil aceasta fiind și cheia atracției pe care o stârnesc în rândul copiilor.


Cei trei maimuțoi achiziționați în București, respectiv CORA, deși la același preț echivalent celui din occident prezintă două neajunsuri (unul depistat de profanul de mine, altul de BebeBebe, mult mai profundă). Nu au muzicuță în stomac, prin urmare după repetate apăsări pe torace pot fi mai degrabă resuscitați decât să fie făcuți să cânte și au o blăniță calitativ inferioară celor din occident. Probabil că ai noștri sunt fabricați pe vapor, dat fiind că nici eticheta nu prea cadrează...


În final mă întreb retoric: cine este totuși Yoohoo? Mi se spune că numitul Vasili ar fi Yoohoo, doar că nu pe verde, ci pe albastru. Am uitat să vă spun că fiul nostru mai avea deja doi maimuțoi, iar aceștia, urmare a ”respectului” pe care l-am purtat grupului Milli Vanilli (să nu crezi nimic!) - botezat live, la radio de Lucia Popescu Moraru, pe vremuri ”Milli și prietenul său Vanilli” - au fost numiți Milli (fetița roz) și Vasili (băiețelul). Cine este totuși Yoohoo?

Despre inocenții care devenim cu toții

Asta scria ieri pe tricoul roz al unei doamne respectabile, la pasajul Victoria. Pe moment am regretat că nu am imortalizat momentul, acum însă am realizat că nu e nici o pierdere, din moment ce inscripția cu pricina se regăsește la discreție pe net. Până la urmă, cunoscându-i destul de bine pe cei de vârsta a treia, educați în spiritul limbii franceze, ruse sau germane, tricoul aici de față devine mai mult decât atractiv în momentul în care singurul cuvânt pe înțelesul lor este ”innocent”. Și nici nu ar putea fi altfel, cu un astfel de tricou, decât inocenți. Bătrânii noștri au o inocență pe care în alte țări nu o mai întâlnești. De fapt vorbesc aici despre o sobrietate falsă, despre o maleabilitate ieșită din comun și dictată în primul rând de nevoie de a supraviețui. Bătrânii noștri vorbesc, vorbesc mult. Dacă s-ar face un sondaj cu privire la gradul de socializare la oamenii în vârstă sunt convins că vârsta a treia din România ar ieși pe locul fruntaș. Probabil că mai contează și sensul de raportare la întreg, micro sau macro? La noi e micro. Bătrânii noștri sunt obligați, prin natura conjuncturii să se poziționeze micro, să se plaseze în centrul amănuntelor.


Să vă dau un exemplu. Mămica a redactat o plângere pentru Administrația Cimitirelor pentru o placă funerară de marmură, spartă, dar voi reveni ulterior cu amănunte. Interesant este că în aceste rânduri se încadra, armonios substantivul ”ghețișoară”. Pentru cine nu știe, ghețișoara este probabil planta cea mai pretabilă de pus pe morminte, pentru că, decentă, dar deloc atrăgătoare, aceasta nu prezintă riscul de a fi furată, sau bestializată. Plăcile de marmură însă NU. După ce mămica a trecut în plângere toate detaliile a venit rândul ”ghețișoarei”. Care fusese plantată și îngrijită cu multă grijă. Acesta este universul micro. Evident, și mie mi-a sunat comic la început, după care am încercat să înțeleg de ce această raportare la ”ghețișoară”. Aceasta este realitatea lor imediată. Dacă în occident socialul le permite pensionarilor să gândească macro, administrativul micro fiind realizat de la sine, la noi, fără micro nu poți accede la macro. Odată scufundat în micro însă, pensionarii noștri nu mai ajung să trăiască elegant, în macro. Dincolo de realitățile majore, palpabile, ”ghețișoara” devine martorul existenței lor cotidiene. ”Ghețișoara” relatează o zi din existența lor. Cum a fost dezrădăcinată, cum a fost învelită cu grijă în hârtie de ziar: ”mai ai nevoie de ziarele ălea vechi?”, cum au fost puse rând pe rând în punga colorată de rafie împletită, cât să nu se ”accidenteze”, iar apoi, transportată la cimitir, cum a fost lăsată pe mormânt până ce a adus într-un pet de 2 litri tăiat la gură cât să devină un adevărat vas apă de la bazinul din cimitir în care colcăie apă verde iar apoi replantată și udată. Dacă la nemți de pildă pensionarii au povești cotidiene legate de excursii, ai noștri se pot lăuda cu o ”aventură de tip ghețișoară”, cu o pisică ce tocmai a prins o vrăbiuță, cu un canar evadat în balconul de vizavi: ”doamna B., doamna B., păsărica dumneavoastră e la mine!” și, evident, cu sinopsisul telenovelei în curs.


Scuzați nostalgia, dar sintagma cu ”jucăriile stricate” poate fi declarată loc comun. În România anilor 2011, care din punct de vedere economic a ieșit din criză...

sâmbătă, iulie 30, 2011

Despre flegmă

Da, am intrat în concediu, am ajuns la București. Nu, nu mă simt ca acasă. Ciudat cum nu m-am gândit înainte că în mai mult de un an de la ”despărțire” ceea ce știam eu nu va mai fi ca înainte. Scriu postul ăsta, acum, când deja mi s-a cântat în strună, văzându-i și pe alții că au aceeași atitudine. În prima zi de București, după destul viol vizual, remarc un tânăr purtând un tricou alb cu chipul lui Gizăs și cu înscrisul: Thank you, God, for making me a VIP. Fără să îmi lase prea mult timp să filozofez pe tema asta, băiatul coboară din autobuz, și de îndată ce își pune amprenta piciorului pe solul capitalei slobozește o flegmă de toată frumusețea pe caldarâm. Refuz și astăzi să pricep ce reflex condiționat a generat această reacție: să fie aerul, să fie publicul, sau pur și simplu de la brusca sa coborâre. Te-a făcut Gizăs și tu scuipi ziua în amiaza mare, rușine să-ți fie tinere! Tu crezi că Gizăs flegma și el în mijlocul mulțimii? Probabil că da, cel puțin așa ar fi ”omenește” normal, dar atunci crezi că Gizăs te-a vrut VIP? Eu rămân la părerea că VIP e fostul posesor al tricoului, achiziționat la un preț de nimic de le second hand. ... În aceeași zi câțiva șoferi de taxi și alți pietoni au repetat flegma acestuia, ceea ce m-a convins că așa se poartă. E la modă. Păi și atunci de ce nu îi trece nimănui prin cap să introducă pe piața românească utilaje dotate cu scuipători: BMW cu scuipătoare, motoare cu scuipătoare, mașini de spălat vasele cu scuipătoare, canapele de piele și paturi cu scuipătoare și până la urmă, de ce nu, birouri și scaune ergonomice cu scuipătoare?






Scriu această diatribă în urma unei declarații date de Neagu Djuvara, la fel de scandalizat ca și mine în fața acestei cutume. Spune Neagu Djuvara, om român ajuns la 95 ani de existență europeană, rafinată:
Câteva amănunte care mă supără zilnic, de pildă, că românul este singurul cetăţean din Europa care scuipă pe stradă. Am să vorbesc cu doctorul Viorel Alexandrescu de la Institutul Cantacuzino, care are posibilitatea să creeze un mic spot de televiziune, care ar trebui dat câteva minute zilnic.

Ar fi suficient să arate un tuberculos care a scuipat pe stradă, urmat de un cercetător care culege flegma şi o pune sub microscop. Toţi scuipaţii ăştia îi ducem acasă în fiecare zi. Pe străzile noastre nu ştii dacă eşti mai norocos să calci pe un căcat de câine sau pe un scuipat omenesc.



Tot aberând, am ajuns să adaptez versuri de muzică ușoară la această temă românească contemporană: flegma. Iată mai jos câteva versuri din Ilie Micolov - Plec la mare:



Iartă-mă dar mă grăbesc,



vreau să trag o flegmă-n mare,



vreau să stau întins la soare



flegme vechi să regăsesc,



mă așteaptă flegma mea



pată neagră de culoare



și nisipul ars de soare...



mă grăbesc s-ajung la ea.






Cam asta generează Bucureștiul în mine. Să vedem urmările...

duminică, iulie 24, 2011

Oricum te mănâncă porcii - din tabloide...

Astăzi m-a apucat încă o dată scârba cu privire la formatorii noștri de opinie, de la Click mai precis. Atât de tare m-au supărat că pentru o clipă mi-am dorit să fie reinstaurată cenzura, în cazul acesta al bunului simț, care să ducă la interzicerea unor astfel de foi care proliferează criterii bolnave și nesănătoase pentru cei tineri. Avem bulină pe filme, pe muzici deochiate, în schimb tabloide mizere continuă să iasă pe piață și să devină un soi de barometru al ”vedetei” contemporane. Și să nu-mi spuneți că am îmbătrânit și că mă revolt acum ca un moș senil, pentru că nu aveți dreptate. Pentru că pun pariu că nu vă doriți să aflați ulterior de la copiii voștri că singurii valabili sunt băieții retardați, cu porecle cretine de genul ”poponeț” sau ”sanchi” dar care învârt bănuțu lui tati sau fetițe gângave siliconate pretutindeni, mai puțin la unicul neuron care continuă ca, minuscul, să moară de singurătate, nebăgat de nimeni și de nimic în seamă. Pentru că acesta este modelul promovat în Click.


Tot așa, confom Click, dacă nu ești frumos conform standardelor intitulate ”de România” ești nu mai bun de pus la zidul infamiei. Acești formatori de opinie au publicat ieri un ”articol” (mult spus) despre ”Cele mai urâte ipostaze ale lui Amy Winehouse”. În schimb numai fotografii minunate cu ”fata cu părul de foc”. Billie Holiday, departe de un model de frumusețe, care a împărtășit un destin cam la fel de tragic ca al lui Winnehouse a rămas în conștiința publicului prin cele câteva fotografii în care strălucește, justificându-și astfel renumele de Lady Day. Holiday, ca și Winnehouse au fost iubite pentru muzica lor și nu pentru frumusețea lor. Dar noi le confundăm, pentru că altfel, chipurile, nu mai e show business. Inna noastră de pildă e ”sexy și frumoasă”. Mi-a fost suficientă reclama la Pepsi (cea cu ”că nici nu ai nevoie de noroc”) ca să înțeleg cât este de sexy și de bine proporționată diafana Inna. A cărei voce este cu mult mai bună decât cea a regretatei Winnehouse? Să fim serioși, nici vorbă. Românul nostru cu cultură de click, pentru că va trebui să ne învățăm cu acest loc comun - cultura de click - le urăște în egală măsură pe Amy Winehouse și pe Lady Gaga. Pentru că i-a șocat prin ceea ce aleg să fie, nu prin ceea ce sunt alese să fie. Adică niște cocote ieftine, care ard la foc mic și trăiesc o viață, fără sens. Ele ard repede. Mai precis una a ars. Dar cum a ars... Fără comentarii... Am citit pe site-uri care anunțau moartea lui Winehouse injurii și urări de a-i călca pe urme și Lady Gaga. Să se ducă naibii toate femeile talentate și să ne rămână Inna, care nu se distinge cu nimic.


Îmi place Amy Winehouse, cum mi-au plăcut toți cei din ”topul 27”. Cu toate acestea trebuie să fiu puțin cinic: Amy Winehouse este acum într-o companie selectă. În dreapta lui Cornel Fugaru. Poate așa s-o îndupleca românul de la click lăsând-o să se odihnească în pace!

miercuri, iulie 20, 2011

Odobeşti, Atlantida din apropiere

Ne pregătim de concediu, ceea ce presupune o mare îngrămădeală pe minut în ceea ce priveşte planurile de călătorie. Nu ştim încă itinerariul, cert e că vom ajunge şi la Odobeşti, ACASĂ, cu alte cuvinte. De aici a pornit totul, amintindu-mi cu nostalgie copilăria la bunici, locul unde aproape totul mi-era permis. Sunt dependent de un oraş, de un hinterland care, aparent nu mai are nici o valoare. Din momentul acesta pot vorbi cu francheţe despre un Odobeşti al meu şi numai al meu, câtă vreme, pot bate oricât vreau eu câmpii cu cea mai mare graţie şi nimeni nu va mai putea reconstitui câmpiile alizee ale memoriei mele. De data asta o să fac lobby turistic, atât şi nimic mai mult, întrebându-mă încă o dată retoric, de ce naibii a murit agroturismul, unde sunt antreprenorii curajoşi de altădată care porneau să se bată cu morile de vânt, după care, când averea strânsă altfel dădea pe afară începeau cu toţii să îşi spună: cum de nu mi-a trecut mie prin cap aşa ceva? Astăzi aş fi fost multimilionar în Euro.

Iorga s-a ocupat puţin de etimologia oraşului, pornind de la eterna şi fascinanta transhumanţă. Neolitic sau nu Odobeştiul şi-ar putea moşteni numele de la cuvintele turcesti „ODO"=casă şi „BEŞTI"=cinci, un soi de “cinci case”. Astăzi cam tot atâtea case în adevăratul sens al cuvântului întâlneşti, restul fiind ruinele unor vremuri prospere. Cimitirele stau mărturie, atât cel evreiesc, cât şi cel ortodox. În orice caz, cel mai liniştit dintre acestea este cel evreiesc care, cinic sau nu îi aşteaptă pe ultimii şase locuitori ai oraşului, care se încăpăţânează să stea mărturie că la un moment dat aici exista o comunitate evreiască prosperă (de manufacturieri în principiu – îmi amintesc de ovreiul Willy, pe care bunicul îl tachina cum că din zgârcenie îi puţine puţin gaz în sifoane), cu gutui la ferestre, sinagogă şi cimitir… Dacă ipoteza lui Iorga poate fi uşor combătută din lipsă de dovezi istorice, faptul că la 1227 aici a existat “capitala” Cumaniei catolice – Civitas de Mylco, constituită în sudul Moldovei este o certitudine. În 1241 marea invazie mongolă face una cu pământul acest prosper centru. Vin ulterior teutonii care ridică pe Şarba cetatea Kruceburg (Kreuzburg). Ulterior, pe temelia acesteia este ridicată cetatea Crăciuna care în 1482 este investită de Ştefan cel Mare cu rol important în apărare zonei de atacurile otomane. Deşi atestat documentar abia la 1626, într-un contract de vânzare de pământuri din vremea domnitorului Miron Barnovski, în care este amintit „socrul popii lui Toader din Odobeşti”, aici în secolul XIII se afla o aşezare răzăşească. În 1670 Iordache Cantacuzino ridică aici prima biserică – Ovidenia. Razeşii la rândul lor zidesc pe Măgura mănăstirile Buluc şi Tarniţa. În 1732 se sfinţeşte Biserica Naşterii Maicii Domnului, iar în 777 negustorii cazaci sfinţesc şi ei propria biserică – a Apostolilor Petru şi Pavel. În secolul al XVII-lea - al XVIII-lea apar în localitate negustori greci, armeni şi cazaci (cazaclii), iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea se aşează aici şi numeroşi evrei. Negustorii cazaclii deţin mult timp o poziţie privilegiată, ei fiind cei ce stabilesc preţul vinului. Între1834-1839 domnul Mihai Sturza reamenajează Beciul domnesc de vinuri, existent încă din vremea lui Ştefan cel Mare.

Chiar dacă nu în Odobeşti, mai precis în satul Bonteşti, se află fostul domeniu al boierului Dimitrie Simionescu Râmniceanu, încă nerestituit şi somptuosul cavou al acestuia, devenit astăzi cameră mortuară. Ca să vedeţi ironie a sorţii, Lucreţiu Pătrăşcanu, nume aproape predestinat la abuz, preotul paroh, este responsabil de acest lucru… Cred că am uitat însă să vă spun cine e Dimitrie Simionescu Râmniceanu. Nimeni altul decât Tănase Scatiu, personajul lui Duiliu Zamfirescu şi el fiu al Vrancei. Aviz amatorilor: DUILIU Zamfirescu şi nu “duliu”, cum am avut privilegiul să citesc pe te miri unde…

Revin cu detalii şi cu imagini ale “întoarcerii acasă”.

joi, iulie 14, 2011

Bună ziua, îmi permiteţi să vă pamfletez puţin?

Vreau să fiu cât mai exact. Iată definiţia de DEX a verbului a parodia:

PARODÍE, parodii, s.f. 1. Creaţie literară în care se preiau temele, motivele şi mijloacele artistice ale altei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obţine un efect satiric sau comic. 2. Imitaţie neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original. ♦ P. ext. Bătaie de joc. – Din fr. parodie.

parodíe s. f., art. parodía, g.-d. art. parodíei; pl. parodíi, art. parodíile

PARODÍ//E ~i f. 1) Creaţie literară (muzicală sau plastică) în care se imită şi se deformează în mod voit elementele cele mai caracteristice ale operei altui autor, pentru a obţine efecte satirice sau comice. 2) Imitaţie nereuşită sau fără valoare a unui original; caricatură. [G.-D. parodiei]] /

Din ce în ce mai mulţi confundă în presă parodia cu reîncarnarea sau cu imitaţia şi de cele mai multe ori aceste lucruri trec neobservate. Există însă şi cazuri când penibilul doare şi iese mai abitir în evidenţă. Cum ar fi acesta de astăzi, când în pagina Cancan, aici se anunţă că Lady Gaga va juca într-un film porno. Evident că nu e aşa, dar nişte retardaţi s-au gândit că aşa ne vor face să devorăm articolul în cauză. Este semantic ilogic să parodiezi un gen prin alt gen, poţi cel mult să faci un film porno în care porno-starurile sunt "impersonatori" ai unor vedete, dar Guţă de pildă nu îl poate parodia niciodată pe Mozart. Poate juca însă într-o parodie după "Amadeus", ferească-ne Trompi! O poţi parodia pe Gaga, cel puţin deocamdată numai cântând. Dacă însă producătorii de la Hustler vor cu orice preţ să scape de proces atunci da, fac un pornache cu o tanti care seamănă cu Gaga şi îi spun "pamflet". O pamfletează doar pe Gaga, într-un film porno, o ficţiune totală. Parodie ar fi fost dacă ar fi existat în prealabil un pornache serios cu Gaga iar acum se turnează un altul în care cântăreaţa are orgasme muzicale (cântând, fireşte Alejandro) sau provoacă boopere după bloopere. Pentru cine nu consumă bloopere, iată
unul haios din cale afară. Asta ar fi fost o parodie, dar altfel, rămâne un banal pamflet porno. Util, eventual pentru cei care au fantezii secsuale cu Gaga, însă în acelaşi timp abundă şi de realism, fiindu-le clar că nu vor avea nici odată ocazia să îşi consume aceste fantezii cu Gaga în persoană. Actriţa în cauză are statutul de "pamfletatoarea" lui Lady Gaga. Pentru pamflet nu îţi trebuie copyright. Nu o să vedeţi niciodată pe cineva că vă întreabă: nu vă supăraţi, doriţi să vă pamfletez? Pentru asta nu vă trebuie acceptul nimănui. Pentru parodie da! Şi vă mai trebuie şi un precedent, în acelaşi gen.




Cu toate acestea nu mă pot stăpâni să nu mă întreb cum le-ar sta anumitor "vedete" din România parodiate într-o secvenţă cu vidanjori. Şi nu îmi pot reprima fanteziile nici în ruptul capului...

"Fals intelectual" - sentinţa care onorează

Dintre toate apelativele care ţi se pot da, urmare a unor verdicte judiciare cel de "fals intelectual" mi se pare definiţia perfectă a căderii din înalt. Auzeam dimineaţă la ştiri că un jandarm este acuzat de fals intelectual. Nici dacă nu ar fi fost prins nu ar fi ajuns vreodată ca lumea să îl considere un intelectual, aşa, chiar dacă fals, este cunoscut de toată lumea drept unul dintre intelectualii României. Ionescu. Comun, nu sare în ochi. Hannibal Ionescu. Coriolan Ionescu, Cicero Ionescu. 'Telectuali! Băi intelectualule! Suprema prăbuşire.


Elena Ceauşescu. 'Telectuala! S-a scos. Savanta de renume mondial. Falsa intelectuală. Cui îi pasă? E mişto chiar şi momentul prezentării. Întinzi mâna şi spui: Fals intelectual, cu fals spus repede cât să nu se înţeleagă mare lucru din el. Nimeni nu te va întreba: ce fel de intelectual? Gata, te-ai scos. Te ştie lumea întreagă de intelectual. Ai şi dovada, un proces verbal şi o sentinţă prin care eşti trimis la răcoare. Aoleu, maică, se mai face canalu şi azi? Trimit ăştia intelectualii la canal. Dacă Ceauşeasca ar mai fi trăit, bag mâna în foc că i s-ar fi zis "savanta". Credeţi că s-ar fi simţit jignită? Vă înşelaţi. Numai cei cărora "intelectual" li se pare din start peiorativ s-ar fi dat de ceasul morţii. Cu mine, de pildă, dacă îmi spuneţi "dom' inginer" sau "dom' doctor" aţi închis ambasada. E drept, mai îmi zice BebeBebe din când în când "domnu doctor...", că sunt bărbat de "doctoriţă", dar cuvintele acestea nu mă doare... Rămâne în familie!

duminică, iulie 10, 2011

Lucian Bute - fals tratat despre un sentiment

De câteva zile România fierbe. Am uitat de caniculă, de sordid, de Bianca, Tonciu, Vârciu, Veronica Cara, Capatos, Mitoșeru și Mărculescu și am mai uitat și de nevoi, de ai zice că în România boxul este sportul național, toată lumea a vorbit numai despre Bute și marea sa finală. Până la urmă nici nu e rău. Câteva astfel de confruntări și poate am deveni cu toții, cel puțin la nivel mediatic mai curați, ne-am asuma poate altfel prioritățile și ne-ar legitimiza mult mai mult să fim conștienți de ce suntem și de ce putem. Circ ordinar. Undeva în adâncul meu mi-am dorit (și îmi recunosc acest guilty pleasure) ca Bute să le-o tragă tuturor și să anuleze astfel aceste câteva zile de repaos de la sordid. Să câștige meciul în primele 60 de secunde. Am făcut și eu ce am putu. Am refuzat emisiunile de preamărire și m-am limitat strict la momentele informaționale. Am aflat că a trecut cântarul la limită. Asta la pachet cu un scandal legat de niște bilete. Punct. Evident că întreaga finală a lui Bute a prezentat importanță pentru media doar în măsura în care în spatele ei se ascundea câte o afacere oneroasă. Adevărul este că în momentul de față boxul în România este atractiv doar în măsura în care boxerul este un interlop, un încartiruit politic, un violator, un tunar sau un pedofil. Altfel un flash de 45 secunde este mai mult decât merită.



Înaintea meciului am stat pe ProTV cam 3 ore. Vroiam să îi văd pe Dinu și pe Simion. A meritat. Avem viitor în box. Nu mi-au scăpat însă materialele gonflabile ale postului în cauză, categoric mult mai puțin nocive decât în alte părți. Multe dintre ele erau inofensive din considerente de patriotism. Așa am aflat că la concertul U2 de la Montreal 80.000 de oameni au strigat numele lui Bute. Nu al lui Bono sau The Edge, ci pe al lui Bute. Sigur nu strigau UDI (Quebec - importantă fundație socială cu target imobiliar pentru copii, cu sediul în Montreal)? Și a venit momentul de glorie al lui Lucian. După ce cu exclamații decente la nivelul decibelilor l-am trezit de două ori pe fiu-meu care dormea cu ochii larg deschiși în timp ce eu îi administram linguriță după linguriță încât BebeBebe s-a simțit responsabiliyată să intervină și să mă trimită mai aproape de televizor și mai departe de cel mic a venit KO-ul din runda a patra pe care, evident, nu l-am anticipat. Câteva secunde nu știam dacă să mă bucur sau să mă scufund în cea mai profundă și nămoloasă tristețe, creierul fiindu-mi sufocat de întrebarea nămoloasă: ”Și continuarea?” Nici acum, la ore bune de la victoria lui Lucian nu îmi iese din cap cum a căzut Mendy ca bobocul, ca Jerry extraplatizat de ușa trântită de Tom... Toată seara am cântat ”Mandy”, marele hit din anii 70 al lui Barry Manilow, care mi s-a părut că i se potrivește de minune lui Mendy (până la urmă pronunția e aceeași, nu?).
A shadow of a man
A face through a window
Crying in the night
The night goes into

Morning, just another day
Happy people pass my way
Looking in their eyes
I see a memory
I never realized
you made me so happy, oh Mendy

Well you came and you gave without taking
but I sent you away, oh Mendy...


Lucian chiar l-a trimis înapoi în Franța cu mâna goală, răzbunând toate acele momente de supremație franțuzească, când cu aroganță sunt întrebat dacă nu vorbesc franceză de parcă eu mi-aș fi permis măgăria să îi întreb pe francezi dacă ei vorbesc românește...


Iar apoi nu am avut ce face și dirijat ca o păpușă pe sârmă de tata și de DoamnaDoamna am zapat de pe un canal pe altul. Și a început mizeria să curgă râuri râuri. Atât pe Antena 3 cât și pe Realitatea realizatorii aveau un fix: ”a câștigat, dar...” Dar ce? Dar unde e senzaționalul, nu? Angajații acestor două posturi erau triști, v-o spun cu mâna pe inimă, de parcă aseara Lucian le-ar fi violat mama, soția și animalul de companie. Se vorbea cu juma de gură, despre culisele acestui meci. Poate exagerez, dar înclin să cred că odată cu revoția am abolit și termenul de erou adevărat în favoarea celui de erou media, de parcă ar fi fost ceva rău. Comuniștii aveau un erou principal și alții mai mici ca ciupercile, vecinii, rudele sau prietenii noștri, maiștrii, tehnicieni, medici, agricultori, acum trăim în capitalism și ne e rușine de triumful mic. Oribil. În schimb am rămas siderat când au început să se caute interlocutori. Este sunat unul dintre frații Becali și întrebat cum a fost. DE CE? De ce Becali, care declară că nu a fost la meci și nici nu s-a uitat pentru că avea o treabă mai importantă. Pe urmă Mitică Dragomir. DE CE? Ăsta măcar s-a uitat la meci, deși, după cum ne-a obișnuit nu avea nici o îndoială că Bute va triumfa. Apare Mihai Leu care nu fusese nici el prezent la meci. Se naște un pui de scandal căci, deh, nu primise invitație. Mihai (pe care îl cunosc personal și pentru care am un mare dram de stimă) mai explică odată, căci se pare că era cazul, că l-a anunțat pe Lucian că din cauza raliurilor al căror împătimit este nu va putea veni la meci. Bine, dar nu ai primit invitație. De ce să primesc dacă se știa că nu pot fi prezent, dacă aș fi vrut aș fi avut invitație fără nici o îndoială. Și în tot acest timp, la Antena 3 în studio, în apropierea microfoanelor a continut să vibreze în surdină vreme de 10 minute sau mai mult un telefon mobil, dat pe mute. Ba mai mult, la Antena 3 cei responsabili nici măcar nu s-au ostenit să verifice numele corespondentului Fetecău, de la Radio, pe numele său Adrian și nicidecum Dumitru. Într-un târziu au afișat câteva secunde numele corect... Și BebeBebe, care s-a detașat de tot acest circ îmi spune, blazată: știi ce se va întâmpla? Mâine va uita toată lumea. Din păcate chiar așa e. Poate mai puțin ProTV care cred că va da meciul în reluare, pentru rating.



Continui să mă întreb care au fost rațiunile care i-au făcut pe unii români să se uite sau să se ducă la meci, dincolo de statutul de VIP sau din spirit gregar. Eu știu de ce m-am uitat, și de ce îl iubesc și îl respect pe Lucian. Pentru că el este EROUL. Modest, lucid, decent, principial și hotărât. Pentru oameni ca Lucian continui să cred că mai există și o Românie pentru fiul meu. Care va crește mare și căruia îi vor trebui modele. Pentru că Lucian și puținii alții ca el reprezintă pentru mine garanția că maneliștii și ”vedetele” de pe micul ecran există doar în imaginația unora și cu profundul ajutor al unui buton de power.

sâmbătă, iulie 09, 2011

SENZAȚIONAL! - Grecia într-un videoclip sud-coreean


Ok, acum să mă explic. Îmi place să cred că ascult muzică bună. Nu are rost acum să fac o dizertație prin care să dau o minimă șansă de viață manelei, cu toate acestea cred că dacă nu ai prejudecăți și simți muzica nu poți fi evitat de surprize la tot pasul. Iubesc rockul, dar am ajuns aici ascultând muzica mamei, canțonete, opera și muzică simfonică. Evident că de aici până la heavy, gotic și simfonic rock e un pas foarte mic. Mai are ceva loc și alternativul și unul foarte, foarte mic muzica populară românească, moștenire de la bunici. Mai concret Sofia Vicoveanca, Benone Sinulescu (pe care îl cunosc personal și îl iubesc enorm și ca om) și Grigore Leșe. Dar să revin. Aseară am reușit, după o pauză foarte, foarte lungă să revin la filmele sud-coreene și am văzut Cyrano Agency, o prostioară, însă una asiatică și când spun asta țin cont de lipsa de tabuuri, de cameră și nu în ultimul rând de metaforele cinematografice.

Am avut norocul să găsesc pe youtube chiar secvența în care curge Aspri Mera Ke Ya Mas (There Will Be Better Days, Ever for Us), gândită ca un videoclip în film, piesă de pe albumul de suflet al lui Agnes BaltsaSongs My Country Taught Me”) ceea ce îmi spune multe despre cât succes a avut la public această fericită asociere.


Vă invit să o ascultați în paralel cu derularea imaginilor din film și dacă v-a prins ascultați tot albumul. Nu emite pretenții dar s-ar putea să vă bucure.

marți, iulie 05, 2011

Simona Sensual, colagen şi body colage

Probabil că pentru mulţi acest blog este o mare necunoscută, dat fiind că deşi are în titlu numele de sensual nu face neapărat reclamă fetei cu acelaşi nume de familie. Probabil că, tot aşa mulţi se gândesc că trăiesc din reclama pe care mi-o face acest nume. Nu voi comenta, lăsând la latitudinea fiecăruia concluziile. Iată însă că acum a venit momentul să scriu despre cea care şi-a uscat chiloţii pe aceeaşi sfoară cu mine: Simona Sensual. Citesc în ziarele de scandal că starleta (zic unii) ar fi fană a Stelei. Prin urmare publică o fotografie pe facebook cu domnia sa acoperită cu câteva decupaje din ziare, cu fotbalişti. Mi-o imaginez stând şi decupând respectivele fotografii. Un fel de colaj trupesc. Bună idee. Promit să fac şi eu, acoperindu-mi corpul în poze cu fete. Dar cred că mai uşor le fac în photoshop, pentru că nu am siguranţă în ţinut foarfeca în mână.


Mai mult, vedeta a postat o fotografie în care apare goală, doar cu câteva fotografii cu fotbaliştii de la Steaua şi nu numai.

În dreptul imaginii apare şi o explicaţie: Fan Steaua.


Acum, dacă vă uitaţi atent la fotbaliştii de pe corpul fetei veţi descoperi în realitate doar doi stelişti, Bănel şi Surdu, poziţionaţi în locuri strategice, pe sfârcuri. În rest un Raţ mic, un Mutu evident, un fost dinamovist care parcă ar fi Bratu şi unul care fuse pe la CFR, îmi scapă numele. M-aş uita mai atent dar mi-e teamă să nu mă ia lumea de pervers. Pentru că adevărul este că dacă Simona Sensual nu îmi spune nimic, fotbalul îmi place...
Pleased to meet you, hope you guess my name...