Ne pregătim de concediu, ceea ce presupune o mare îngrămădeală pe minut în ceea ce priveşte planurile de călătorie. Nu ştim încă itinerariul, cert e că vom ajunge şi la Odobeşti, ACASĂ, cu alte cuvinte. De aici a pornit totul, amintindu-mi cu nostalgie copilăria la bunici, locul unde aproape totul mi-era permis. Sunt dependent de un oraş, de un hinterland care, aparent nu mai are nici o valoare. Din momentul acesta pot vorbi cu francheţe despre un Odobeşti al meu şi numai al meu, câtă vreme, pot bate oricât vreau eu câmpii cu cea mai mare graţie şi nimeni nu va mai putea reconstitui câmpiile alizee ale memoriei mele. De data asta o să fac lobby turistic, atât şi nimic mai mult, întrebându-mă încă o dată retoric, de ce naibii a murit agroturismul, unde sunt antreprenorii curajoşi de altădată care porneau să se bată cu morile de vânt, după care, când averea strânsă altfel dădea pe afară începeau cu toţii să îşi spună: cum de nu mi-a trecut mie prin cap aşa ceva? Astăzi aş fi fost multimilionar în Euro.Iorga s-a ocupat puţin de etimologia oraşului, pornind de la eterna şi fascinanta transhumanţă. Neolitic sau nu Odobeştiul şi-ar putea moşteni numele de la cuvintele turcesti „ODO"=casă şi „BEŞTI"=cinci, un soi de “cinci case”. Astăzi cam tot atâtea case în adevăratul sens al cuvântului întâlneşti, restul fiind ruinele unor vremuri prospere. Cimitirele stau mărturie, atât cel evreiesc, cât şi cel ortodox. În orice caz, cel mai liniştit dintre acestea este cel evreiesc care, cinic sau nu îi aşteaptă pe ultimii şase locuitori ai oraşului, care se încăpăţânează să stea mărturie că la un moment dat aici exista o comunitate evreiască prosperă (de manufacturieri în principiu – îmi amintesc de ovreiul Willy, pe care bunicul îl tachina cum că din zgârcenie îi puţine puţin gaz în sifoane), cu gutui la ferestre, sinagogă şi cimitir… Dacă ipoteza lui Iorga poate fi uşor combătută din lipsă de dovezi istorice, faptul că la 1227 aici a existat “capitala” Cumaniei catolice – Civitas de Mylco, constituită în sudul Moldovei este o certitudine. În 1241 marea invazie mongolă face una cu pământul acest prosper centru. Vin ulterior teutonii care ridică pe Şarba cetatea Kruceburg (Kreuzburg). Ulterior, pe temelia acesteia este ridicată cetatea Crăciuna care în 1482 este investită de Ştefan cel Mare cu rol important în apărare zonei de atacurile otomane. Deşi atestat documentar abia la 1626, într-un contract de vânzare de pământuri din vremea domnitorului Miron Barnovski, în care este amintit „socrul popii lui Toader din Odobeşti”, aici în secolul XIII se afla o aşezare răzăşească. În 1670 Iordache Cantacuzino ridică aici prima biserică – Ovidenia. Razeşii la rândul lor zidesc pe Măgura mănăstirile Buluc şi Tarniţa. În 1732 se sfinţeşte Biserica Naşterii Maicii Domnului, iar în 777 negustorii cazaci sfinţesc şi ei propria biserică – a Apostolilor Petru şi Pavel. În secolul al XVII-lea - al XVIII-lea apar în localitate negustori greci, armeni şi cazaci (cazaclii), iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea se aşează aici şi numeroşi evrei. Negustorii cazaclii deţin mult timp o poziţie privilegiată, ei fiind cei ce stabilesc preţul vinului. Între1834-1839 domnul Mihai Sturza reamenajează Beciul domnesc de vinuri, existent încă din vremea lui Ştefan cel Mare.
Chiar dacă nu în Odobeşti, mai precis în satul Bonteşti, se află fostul domeniu al boierului Dimitrie Simionescu Râmniceanu, încă nerestituit şi somptuosul cavou al acestuia, devenit astăzi cameră mortuară. Ca să vedeţi ironie a sorţii, Lucreţiu Pătrăşcanu, nume aproape predestinat la abuz, preotul paroh, este responsabil de acest lucru… Cred că am uitat însă să vă spun cine e Dimitrie Simionescu Râmniceanu. Nimeni altul decât Tănase Scatiu, personajul lui Duiliu Zamfirescu şi el fiu al Vrancei. Aviz amatorilor: DUILIU Zamfirescu şi nu “duliu”, cum am avut privilegiul să citesc pe te miri unde…
Revin cu detalii şi cu imagini ale “întoarcerii acasă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu