Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

vineri, martie 30, 2012

Despre conceptul de ”tragedie în lumea muzicală din România”

Aflu din presă că "o noua tragedie zguduie lumea muzicala din Romania." A murit fratele lui Puya. M-am liniştit. Pentru început mi-era teamă că vom fi anunţaţi că Fuego şi-a schimbat secsul cu unul care se vindea la reducere. Sau că Pamela de România va scoate primul album solo, după Ecstasy, cu Dan Grigore la pian, intitulat "Liduri celebre la dildo şi vibrator". Sau că Denisa de la Bambi a fost numită şefă de campanie la Irinel Columbeanu şi că nu va mai cânta niciodată. A plecat nenea Maicăl şi nu o să se mai întoarcă niciodată - cam aşa se exprima un băieţel după concertul lui Maicăl Gecsăn de la Bucureşti. Şi a avut dreptate să se văicărească, pentru că nu s-a mai întors.


Acum, la rece mă întreb şi eu ce legătură are cu lumea muzicală. Sesizaţi vă rog că sunt totuşi băiat finuţ şi nu mă întreb retoric ce legătură are Puya cu lumea muzicală românească, ci ce legătură are fratele său. Ar fi culmea ca de acum încolo, când moare fratele unui medic lumea medicală românească să fie zguduită de tragedie sau tragedie în lumea inginerilor, a murit fratele inginerului Pârvu... Doar pentru că era fratele lui Puya ar fi fost cazul ca toate casele de discuri şi imprimeriile din ţară să îşi oprească procesul. Produsul întrerupt brusc urmând astfel să se comercializeze pe bani grei, însoţit de disclaimerul: material muzical întrerupt în momentul când a fost anunţată oficial ora morţii fratelui lui Puya!!! De pildă, cred că acum este momentul când sunt făcute CD-urile cu colinde pentru decembrie, noile materiale cu "ler" şi cu Hruşcă. Brusc, după câteva leruri curajoase, linişte. Ca la Nutopiam International Anthem al lui Lennon. Opriţi zgomotele, a murit fratele lui Puya, PUIU.

Cum a murit fratele lui Puya? De supradoză. OK. Ce ar mai fi de spus? Că e greu pentru Puya, categoric, era doar fratele lui, dar tragedie pentru muzica românească nu văd de ce? Să fie oare pentru că din acest motiv Puya va juca câteva zile rolul Baronului Tourette, care va duce la neînțelegeri cu toți din preajam lui. Mai degrabă cred că e vorba despre o tragedie în lumea service-urilor auto din Italia, pentru că unii mecanici vor munci dublu ca să suplinească absența fratelui lui Puya. Și poate că și unii clienți îi vor simți lipsa.


Indiferent cum este privită, o tragedie rămâne o tragedie. Aici nu este vorba despre lumi, găști sau echipe, ci despre un om care nu mai este printre noi. Printre noi toți.

joi, martie 29, 2012

Ambasadori români pentru repopulări rurale



De pe "Bad As Me", îmi permit să afirm că "Pay Me" este una dintre cele mai reuşite piese lirice marca Tom Waits, acesta explorând mai departe simbolistica "good girl turn bad" sau "runnaway girl". Până la cântecul ăsta mai fuseseră "A Christmas Card From a Hooker in Minneapolis" şi "Hold On" ambele explorând aceeaşi temă a fetei care, dintr-un motiv sau altul alege să îşi caute norocul prin lume şi evident, nu reuşeşte, dându-i prilej lui Tom să îi cânte jalea, militând pentru legarea fetelor tinere de casa părintească, până când le vine mintea la cap şi înţeleg că vremurile s-au schimbat, că dictonul cu "muntele şi cu Mahomed" este mai departe valabil şi că în orice ţară investitorii rurali sunt la mare căutare. Ţinând cont de predilecţia cu care Tom vorbeşte despre destinul tragic al acestor fete, şi avem şi noi câteva exemple de pe la noi: Monica Columbeanu, sărăcuţa plecată de la Bacău ca să dea peste cine, la Bucureşti, peste Irinel... sau Carmen Caca (înţeleg că în arăbeşte Harra s-ar traduce prin caca) care a plecat din România ca să culeagă praful de pe tobă în State, nici măcar cu epifania nu se poate spune că s-a ales (poate că la vamă, la întoarcere o fi fost supusă unui debriefing nemilos din partea serviciilor secrete...), înclin să cred că interesele americanului sunt să aducă cât mai mulţi filantropi în preerie, şi în zonele slab populate şi neexploatate. În orice caz, unul dintre versurile lui Tom mă face să zâmbesc, realizând cât de mult s-a schimbat lumea: "you don't meet nice girls in coffee shops". Păi astăzi "you meet nice girls only in coffee shops", aşa că valenţele actuale încep să mi se pară din ce în ce mai dramatice.


Poate că nu ar fi rău să pornească şi la noi moda asta, cu rechemarea fetelor tinere la obârşie. De pildă, aş institui o bursă pentru cele mai convingătoare cântece de gen. Propun să îşi încerce talentul solişti cu patină şi cu înclinaţii pentru impresionarea facilă: Dorobanţu, Crişan şi Fuego, pe care i-aş numi ambasadori români ai repopulării rurale. Ambasador onorific Tom Waits.

Frumuseţea româncelor sau Nu ne vindem ţara dar permitem penetrarea

Zilele trecute citisem într-un tabloid despre prezenţa la Bucureşti a unui mare actor de box-office de la Hollywood. Dincolo de tot felul de întrebări care mai de care mai idioată adresată acestuia, trona, cu superioritate eterna şi imanenta: "Cum vi se par femeile din România?" Asta chiar m-a enervat, deşi, ulterior am realizat că dintre toate complimentele pe care le cerşim de la străini, ăsta cu femeile este cel mai nevinovat, chiar dacă, din necunoaştere i se pune unui homosexual. Până la urmă ce e frumos îi place şi lui dumnezeu, nu? Cu brânza sau cu carnea e puţin mai delicat, pentru că nu tot vizitatorul în România este consumator de lapte sau carne. Decât să îţi răspundă că îl lasă rece, mai bine să ne spună că femeile din România sunt cele mai frumoase din lume, chiar dacă se simte de la o poştă că ne-a minţit.


Mă întreb ce fac feministele românce în timpul ăsta, pentru că un astfel de clişeu transformat într-un canon de "diplomaţie culturală" nu le poate face decât rău. Bine că m-am scandalizat eu, în timp ce ele şi-au rezervat din timp bilete la Titanic 3D.... Şi ne mai întrebăm unde s-a pierdut seva geto-dacă a românismului, lăudându-ne în sus şi în jos cu acuplarea între bărbaţii daci şi femeile romane, care a dus la naşterea poporului român. Adică invers, dar reducerea asta la absurd mă incită.


Mi-e teamă de această recrudescenţă a propagandei cu frumoasa, neasemuita şi nemaiîntâlnita femeie româncă. Mi-e teamă de genocid. Deşi aparent acesta este îmbrăcat în haina turismului, fie el şi sexual, există pericolul ca la un moment dat genocidul să se declanşeze. Să ne pună Uniunea Europeană popreală la româncele frumoase. Să nu aibă voie să iasă în stradă decât cu măşti pe faţă de Batman, Minnie Mouse sau Sergiu Nicolaescu.


Anecdota care îmi dă de gândit a fost relatată de cineva, care tocmai a vizitat o puşcărie din afară, populată cu cei mai periculoşi infractori. La un moment dat i se oferă ocazia să dialogheze cu unul dintre ei şi, surpriză mare, omul vorbeşte româneşte. Terminase medicină la Bucureşti. Amintiri grozave din România, şi printre altele întreabă: "Româncele tot aşa, frumoase ?" La sfârşitul conversaţiei, cunoştinţa mea îi mulţumeşte directorului penitenciarului şi îşi exprimă surpriza de a fi întâlnit oameni foarte drăguţi, totuşi închişi. Nominalizându-l pe deţinutul care studiase în România, directorul face ochii mari şi, relaxat spune: "Omul ăsta este închis pe viaţă. Ucigaş în serie! După ce s-a întors din România a omorât una după alta 10 femei".


Şi uite aşa, stau şi mă întreb cu privire la efectul pe care îl au româncele noastre asupra străinilor. Nu e cazul să generalizez, fireşte, dar este totuşi un subiect... sensibil...

miercuri, martie 28, 2012

Adevăratul motiv al divorţului dintre Marina Almăşan şi Victor Socaciu

Marina Almăşan a divorţat pe cale amiabilă de Victor Socaciu. Şi ieri am făcut ciulama în care ne-am gândit că deşi sunt micuţele, mai bine tăiem pipotele în bucăţele mici de tot. Şi pentru că era treabă de negrişor, am băgat ceva muzici, adică "Bad as Me", ultimul Tomiţă Ueits, o bucurie, nu altceva de a trecut timpul că ai zice că am tocat o pipotă şi nu vreo sută... În Libertatea citim declaraţia Marinei Almăşan: Din respect pentru cei 16 ani petrecuţi alături de el, precum şi din dragoste pentru fiul nostru, mă voi abţine - cel puţin deocamdată - să dezvălui adevăratele motive, unele dintre ele foarte intime, ale despărţirii noastre. Chiar şi în aceste condiţii, îi doresc lui Victor să fie fericit şi, mai ales, sănătos", a declarat pentru MEDIAFAX Marina Almăşan. Mi-a dat de gândit asta cu "sănătosu". Adică e clar, ceva e în neregulă cu sănătatea lui şi de aici toată nenorocirea asta cu divorţul.


Cred însă că sunt în măsură să vă divulg cu mult înaintea declaraţiei oficiale a Marinei Almăşan adevăratele motive ale acestei rupturi. Da, este vorba despre o boală, o boală grea a trubadurului (adică Socaciu - deşi e drept că şi instalatorul cântă când dă la cheie, dar cu precădere manele, deci instalatorului îi vom spune nu trubadur ci manelist) de care suferă de mulţi ani. Victor Socaciu este bolnav după sincronizare. Moare să sincronizeze tot. La început nu s-a manifestat chiar atât de agresiv ca în prezent, mulţumindu-se din când în când să traducă în româneşte nişte înjurături englezeşti. Aici trebuie să constat că a făcut-o mult mai profesionist decât Irina Margareta Nistor care se mulţumea să spună "du-te dracului". La Socaciu înjurătura tradusă ţinea cu mult mai mult. Suspect de tourette, ceea ce până la urmă Marinei i-ar fi convenit mult mai mult s-a constatat în cele din urmă că boala lui Socaciu este cu mult mai grea. La Trilogia Inelului a vorbit fără întrerupere peste 11 ore, acesta vizionând alături de întreaga sa familie varianta lungă a filmului lui Peter Jackson. Apoi a trecut la muzici, pentru că, susţinea acesta că şi muzica ar trebui dublată. Dacă s-ar fi limitat să facă coveruri nu ar fi fost chiar aşa de rău, mai ales că mulţi necunoscători de limbă engleză ar fi vrut poate să înţeleagă versurile poetice ale Beatles-ilor, numai că Socaciu recita traducerile de versuri, de vecinii ajunseseră să creadă că a reînviat Păunescu.


Apogeul s-a petrecut în urmă cu câţiva ani, când Victor Socaciu a început să traducă prin casă filmele porno. A devenit atunci pentru familia sa dublura oficială (la voce) a lui Titus Steel şi neoficial, dublura lui Sasha Grey şi Sandra Romain. Iar asta a devenit o plăcere şi o obişnuinţă. încât cum se strângea familia Victor Socaciu dădea drumul la filmele porno. Până aici le-a fost Almăşancei şi fiului său. Şi de aici divorţul.


Acum că ştim motivele rupturii, chiar credeţi că nu ar fi existat soluţie pentru a-l lecui pe Socaciu, păstrând astfel familia unită. Iată cum unii senatori ai noştri fac din promovarea unei legi o adevărată misiune de credinţă. Şi din această perspectivă Victor Socaciu este un misionar, fără vreo legătură cu poziţia misionarului...

Cristi Puiu şi Horia-Roman Patapievici despre "Aurora"


"Înapoi la argument", un dialog superb şi profund între Horia-Roman Patapievici, în calitate de moderator şi Cristi Puiu, un soi de psihanalist-infractor-creator, discutând despre "Aurora". Chiar dacă nu v-a plăcut filmul, profesiunea de credinţă a lui Puiu merită luată în seamă.

Priviţi-i, merită! Am postat această emisiune pentru că "nu am putut lăsa lucrurile aşa..."

marți, martie 27, 2012

Aurora: Cristi Puiu + pușca sa = Un duo formidabil

Ei bine, filmul meu românesc preferat pe 2011 a câștigat Gopo. Nu trageți concluzia că e ceva nemaipomenit premiul ăsta. Nu este încă, dar are șanse să devină. Deocamdată este pur și simplu bine pentru că am ocazia să spun două vorbe despre ”Aurora”, filmul lui Cristi Puiu.

Meritul ”Aurorei” este că, deși ca idee pare geamănul filmului lui Joel Schumacher ”Falling Down”, cu Michael Douglas, pentru cine își mai aduce aminte, ca abordare reușește să speculeze și să exploateze maniera prin care tu ca spectatori ajungi să te identifici într-atât cu protagonistul, încât deznodământul din final îți pică mănușa. Nu mai ești undeva sus, contemplând pierderea eroului principal cu inima frântă, ci de la nivelul ochiului tău dai socoteală simplu și firesc, pentru un fapt de domeniul senzaționalului, scris cu litere stridente în colțul de sus al imaginii de pe televizor. Flaubertian vorbind, Viorel ești tu și briefingul este lipsit de strălucire, de glamour-ul pe care ni-l imaginăm de multe ori că ar înconjura personalitățile celor certați cu legea. Îl mai țineți minte pe Mickey Knox, outlaw-ul din ”Natural Born Killers” al lui Oliver Stone? Viorel este tot ce nu e Mickey. Introvertit, pragmatic, fugind de gesturile patetice și ample și mai presus de toate foarte zgârcit când vine vorba de violență. Nici măcar cea vizuală nu pot spune că l-ar caracteriza, bătutul obrazului atunci când cere restituirea banilor împrumutați făcând toți banii. Iar acum vin împușcăturile, care au meritul de a mă face să tresar, cum n-am tresărit nici la ”Comando” și nici la ”Saving Private Ryan”. Este ceva în chimia acestor explozii, iar Cristi Puiu poate că ar trebui să le dea lecții lui Clint Eastwood și chiar lui Spielberg, a cărui scenă cu execuția fetei cu pistolul la tâmplă, în lagăr din ”Lista lui Schindler” mi se păruse la ora aceea execuția cinematografică perfectă, atât la nivel vizual cât și audio.

Complicitatea de mai bine de două ore și jumătate cu Viorel nu te vor face nici să îl iubești, nici să îi găsești circumstanțe atenuante. Te fac să descrii cele întâmplate ca în ”O'Malley's Bar" o capodoperă narativă de pe Murder Ballads, albumul lui Nick Cave, să le relatezi cu lux de amănunte, ca și Puiu de altfel, transformându-l pe Viorel într-un erou romantic. Pentru că asta este, un erou romantic, angajat și care respinge compromisul de orice fel. Pentru el frecventele derapări în căsnicie, relațiile mult prea uzate dintre soți sau implicarea celor de afară în problemele specifice cuplului îi provoacă scârbă. La începutul dragostei, cum ar spune de undeva din neant Nichita, așa ceva nu intrase în scenariu, nici avocații și nici socrii. Acum a venit vremea reparației. Într-o lume fără avocați și socri, dragostea are toate șansele să reziste, după ispășirea pedepsei, firește iar Viorel se implică pentru a recupera ceea ce de drept îi aparține numai lui, fiind doar dat cu împrumut: un vis de fericire.

Iar acum, odată autodenunțat se vede pus în fața unei situații neprevăzute: repetarea alienantă a anamnezei, ca într-un tandem de gângavi. Mărturisirea cu seninătate a crimei este paralela spirituală a justificării din prima jumătate a filmului cu privire la motivele care îl aduc pe Viorel în ipostaza jenantă de a-și cere înapoi banii împrumutați. Atunci una dintre bancnotele restituite era ruptă, acum garanția fericirii fusese compromisă.

Un om și pușca sa, un duo formidabil...

Marian Nistor salvat de tricou...

Am vrut cu răutatea care mă caracterizează să scriu câte ceva despre Marian Nistor. Pentru cine nu ştie, Marian Nistor este ultimul romantic român, penultimul fiind Gabriel Dorobanţu şi antepenultimul Fuego. Marian e chiar ultimul. Savoy de felul său, acesta ar fi îmbătrânit urât dacă nu ar fi existat bentiţa, să îl salveze. Şi doamna din dreapta sa, Dorina, fireşte. Aş fi vrut să scriu despre Marian Nistor şi Mirabela Dauer, Marian Nistor şi Corneliu Vadim Tudor, Marian Nistor şi câinele, cel mai bun prieten al omului, Marian Nistor şi Marian Nistor.



Nu am să fac acest lucru. Nu voi spune nimic despre el. Absolut nimic. Şi ştiţi de ce? Pentru că poartă tricou cu The Cure, coperta albumului "Mixed up". Şi orice fan Robert Smith şi The Cure merită respectul meu. Aşadar, imunitate totală pentru Marian Nistor.



Şi aviz pentru instigatoarea Akritură! Încetează cu supoziţii de genul "cred ca l-a primit cadou de la vreun vecin care-l cumparase de la second hand". Uneori haina chiar îl face pe om! Şi alteori bentiţa...

Ziua Mondială a Teatrului - şi ce dacă?


Astăzi este Ziua Mondială a Teatrului. Sunt curios, câţi veţi afla acest lucru din alte medii de informare, până la finele zilei. Ard de curiozitate. Minunea asta oricum s-ar putea întâmpla dacă astăzi s-ar petrece ceva senzaţional în oraş, nu ştiu, un eveniment neaşteptat. Să iasă public, în Piaţa Universităţii Iurie Darie alături de Anca Pandrea, fireşte, şi să anunţe că restituie premiul Gopo primit ieri, pentru că acesta constituie o ispită periculoasă pentru fizicul tovarăşei sale de viaţă. Capul omuleţului lui Gopo e lin şi lipsit de asperităţi, încă ca dimensiuni, raportat la întregul corp s-ar putea spune că îi face concurenţă tigvei lui Costi Ioniţă. Să iasă public Iurie Darie, la costumul lui Adam. Şi de undeva, din public, pompierul Teatrului Naţional să intre în cadru sudălmind cu textul: "Să ne facă domne una ca asta, astăzi, domne, de ziua teatrului". Întâmplarea asta, coincidenţa asta fericită ar putea duce la popularizarea acestei Zile Mondiale. Târziu, spre noapte, decalându-se toate programele TV, ziariştii români ar intra în fibrilaţie încercând talk-show-uri şi interviuri ad-hoc cu artiştii din proximitate... Dar asta este doar o fantezie. În realitate, în România ziua asta presimt că va trece neobservată. Poate Caramitru, purtătorul naţional de cuvânt să zică pe undeva două vorbe. Sau Costin Mărculescu, ambasadorul Broaştelor şi al Cocalarilor... Sau Mitoşeru, ambasadorul piţipoancelor. fie că veţi crede, fie că nu, aceştia din urmă sunt ambii, actori. Şi mai e şi Duban, care ne zice o glumă despre teatru...

Revenind la lucruri serioare, mesajul internaţional a fost transmis astăzi, în lumea întreagă de un mare actor şi de teatru, John Malkovich. Iată-l mai jos:



„Voi adresa câteva gânduri succinte tuturor colegilor şi prietenilor mei din teatre. Vă doresc ca munca voastră să fie convingătoare şi originală. Vă doresc ca ea să fie profundă, să emoţioneze, să îndemne la reflecţie, să fie unică. Fie ca ea să ne ajute să medităm la ceea ce înseamnă să fii om şi ca această meditaţie să fie binecuvântată cu suflet, sinceritate, inocenţă şi graţie. Vă doresc să învingeţi adversităţile, cenzura, sărăcia şi nihilismul, ceea ce mulţi dintre voi cu siguranţă vor fi obligaţi să facă. Vă doresc să fiţi binecuvântaţi cu talentul şi rigoarea necesare pentru a ne învăţa bătaia inimii umane în toată complexitatea ei (...). Fie ca cei mai buni dintre voi – căci doar aceia, numai rareori şi pentru scurt timp vor reuşi – să fie în stare să ilustreze elementara întrebare: „cum este viaţa?”. Succes!”




În final doar un mesaj. Ieşiţi dragilor la teatru! Seară de seară, comedianţi plătiţi derizoriu încearcă să vă facă să uitaţi că viaţa este urâtă, nedreaptă sau scurtă. Numai pentru voi şi numai datorită vouă ei încearcă să uite că viaţa este urâtă, nedreaptă sau scurtă. Avem nevoie de actori cum şi ei au nevoie de noi, ei, cei care seară de seară joacă numai pentru voi, cei din sală. Ei, care pentru voi, refuză să se vândă la talk-showuri. Care au trac când urcă pe scenă. O Românie cu săli de teatru pline, cu nevoia de a construi noi şi noi săli de spectacole este o Românie care nu mai dă doi bani pe "vip"-urile de pe micul ecran. O Românie care renunţă la scaunul moale de acasă pentru scaunul din sala de teatru este o Românie care, la adăpostul culturii este ferită de senzaţionalul grotesc şi facil.



La mulţi ani, teatru românesc!

Doru Iuga, această Prinţesă Maró a opiniei româneşti ne vorbeşte despre chestii abstracte

"Un act sexual cu un minor nu este pedofilie, ea nu are legătură cu homosexualitatea" declară Doru Iuga aici şi acesta este doar începutul unui şir întreg de elucubraţii debitate de un fost formator de opinie. Nu ştiu de ce, dar mi-a venit aşa, ca într-o epifanie, să îl numesc pe Doru Iuga Prinţesa Maró, aşa că vă rog să îmi permiteţi să o apelez astfel. Ei bine, mai întâi Prinţesa Maró îşi recunoaşte statutul de prinţesă, şi acesta este un prim pas important în folosul călătoriei iniţiatice la care tocmai se înhamă. Dă de pereţi cu maşinuţele, cu soldăţeii, aruncă cu un oftat pachetul de ţigări boţit la nervi în hazna şi strânge în braţe păpuşica roz, toată numai dantelă şi voaluri. "Hai să mergem, fată, să ne vedem de-ale noastre!" Pe urmă ni se explică că actul sexual cu un minor nu este pedofilie, pedofilia neavând legătură cu homosexualitatea. Dar Prinţesa Maró este homosexuală, pedofilia este inferioară homosexualităţii iar actul sexual cu un minor nici măcar pedofilie nu e. De ce oare Prinţesa Maró ne vorbeşte atât de abstract, să fi fost de vină răcoarea, să-l fi tras la cap? Staţi aşa că s-ar putea să fi elucidat eu însumi misterul. Iată ce zice la un moment dat Prinţesa Maró: "Îmi pare rău că nu am rechizitoriul la mine, reţeaua nu a fost condusă de mine, sunt nişte tineri care se prostituau pe nişte sume de bani. Erau minori!" Adică dacă i se face act secsual de către un minor, nu poţi domne să îl acuzi pe respectivul sodomizat că ar fi pedofil, cum nu poţi să acuzi pe unul care trece sub geamul unei bănci că a spart banca, dacă din senin fereastra se sparge şi cade peste el. L-a spart banca pe bietul om, asta s-a întâmplat!!! Nu poţi să îl acuzi, nu-i aşa? NU POŢI!!! Iar minorul activ nu este neapărat homosexual, de aici şi constatarea Prinţesei Maró cum că nu are legătură cu homosexualitatea. Prinţesa Maró ca mulţi alţii acuzaţi că ar fi pedofili sunt de fapt victimele unor minori emancipaţi, nu neapărat homosexuali, dar în orice caz curioşi şi iubitori de sporturi extreme. Un soi de indieni tălpi iute, cum te prind cum te şi ... Normal că Prinţesa Maró nu a plătit pentru favorui sexuale pentru că nu au fost favoruri. Pentru nişte heterosexuali acestea sunt defavoruri, pentru un homosexual sunt un fel de surprize-suprize. Şi totuşi tinerii aceia aveau farmecul lor, iar de-aici încolo trebuie citit printre rânduri, pentru că Prinţesa Maro ne face dovada bunelor sale intenţii, declarând că nu ne doreşte să ajungem şi noi la puşcărie "Pentru el, închisoarea a fost o experienţă cumplită şi umilitoare, pe care nu o doreşte nimănui." Ar fi fost culmea să ne dorească aşa ceva... Să trecem şi noi printr-o prismă greu de explicat, cum i s-a întâmplat domniei sale: "Am trecut printr-o prismă greu de explicat." Probabil că puşcăriile la noi sunt dispuse cu tuneluri sub formă de prismă, nu cilindrice, ca în puşcăriile americane (am văzut eu în Prison Break!!!) Şi totuşi, în ciuda aparenţelor avem de-a face cu un bărbat adevărat ascuns sub numele de Prinţesa Maró, pentru că iată, de ce este el revoltat: "Am primit scrisori în care eram întrebat dacă am scăpat săpunul la duş, cum pot formula ei oare aşa?" Adică totuşi, nu mă luaţi în balon, vorbiţi-mi cum îi vorbiţi unui bărbat adevărat: ţi-ai tras-o pe la spate? Te-ai înţepat în ochiul maro, Prinţesă Maró?


Şi iată ún cele din urmă şi ultima maximă a acestui ipochimen: "Nimeni nu purta mănuşi, nu aveam bucătăreasă pentru a servi, tot deţinuţi aduceau mâncarea." Păi auzi păpuşă mică, ia du-te tu dracu'... În puşcărie eşti infractor, violator sau violat de minori, nu mă-ntere, eşti oricum jegos de tot. Na că m-am enervat! Dacă vrei matale bucătăreasă du-te acum la pensiune, la demipensiune sau la hotel, ca să recuperezi timpul pierdut în care ai fost servit cu friptură de curcan în aspic şi sos de prune coapte cu mâna pe care tocmai şi-a scos-o deţinutul din rozetă. În ceea ce priveşte nevinovăţia Prinţesei Maró nu mă pronunţ, dar aştept să îi citesc viitoarele aventuri.

luni, martie 26, 2012

Ioniță din Clejani își pune silicoane de dragul Margheritei...

Iată o știre șoc pentru mulți dintre noi, cărora Ioniță din Clejani li s-a părut întotdeauna un tip cool, ba chiar un simbol al bărbatului român contemporan. ”Margherita, fericită după ce şi-a convins tatăl să-şi pună silicoane!” Ioniță, acest haiduc modern nu este decât o păpușă de cârpă în mâinile fiicei sale, Margherita, gata să îi îndeplinească acesteia orice dorință, inclusiv aceea de a-și pune silicoane. Dacă nu mă credeți, citiți mai multe aici.

Citind aceasta, zău așa dacă nu mi se face milă de bărbați, de Ioniță aici în cauză, care, de dragul fetei este gata să se dea și peste cap. Dacă până acum condiția femeii în societate se putea rezuma la: ”numai mamă să nu fii!”, văzând în ce hal l-a adus Margherita pe Ioniță, îmi vine să exclam: ”numai tată să nu fii!” S-a întors lumea cu susu-n jos de a ajuns Ioniță din Clejani să își pună silicoane, de dragul de a-și face fiica fericită... Păcat totuși că nu are și Guță o bomboană de-asta de fată, că aș fi avut și eu niște idei cu privire la lucrurile simple care le fac pe fete fericite.

These shoes are made for not walking... - sau cum să ne potolim copiii năstruşnici

Am găsit soluţia de a-l potoli pe junior atunci când debordează de energie, dar vă rog să trataţi cele de mai jos cu maximum de umor şi detaşare şi să nu încercaţi măsuri draconice pentru a aplica ceea ce noi am experimentat, din pură întâmplare, cum ar fi pantofi gen copite, îngrozitor de mici cu care nici doi paşi nu poţi face sau pantofi lipiţi de podea. Noi i-am luat celui mic în premieră sandale. Am pornit de la premiza că dacă îi luăm Nike, şi calitatea este într-o mare măsură asigurată, aşa că nu ne-am uitat foarte mult la preţ. Ieri, încălţându-l, am avut surpriza de a constata că îl podidesc lacrimile, combinate cu oarecare isterie. Negăsind altă soluţie, am apelat la "dresare", prin urmare l-am coborât pe propriile sale două picioare şi, lansându-l la marginea patului am ieşit din cameră unde el nu ne putea vedea, având grijă totuşi să îl monitorizăm atent prin intermediul reflecţiei din ecranul stins al plasmei.


Treburile s-au desfaşurat cam aşa: după cinci minute de plâns în hohote, de ni se rupea pur şi simplu inima, se lasă liniştea, şi la interval de câteva minute, din când în când încpee să se audă câte un interogativ: mama? După cam 15 minute, întors cu faţa spre perete, nemişcat în sandalele sale noi exact în poziţia în care fusese "debarcat" de noi iniţial încearcă să ia diverse obiecte. Dar nu oricum, cu paşi laterali sau frontali, ci prin arcuirea corpului, cu tălpile lipite ferm de podea. Ai fi zis că are pantofii lui Spiderman, cu lipici pe tălpi. După alte 15 minute face primul pas, după care îşi dă drumul, uitând că iniţial crezuse că are pantofi de beton. O jumătate de oră în care fiul nostru s-a autopedepsit... Până seara nu l-a mai scos nimeni din sandale şi, prin urmare, am ajuns să ne felicităm că nu am cedat presiunilor.


Din păcate, data viitoare nu va mai funcţiona, aşa că va trebui să căutăm altfel de încălţări, care să îi anihileze energia debordantă, măcar pentru jumătate de oră. Ce ar fi să îl încalţ în ciocatele mele? Vă rog nu încercaţi însă acasă la voi astfel de procedee, lăsaţi-ne pe noi să experimentăm. Niciodată nu poţi şti ce înrâurile au pantofii asupra anumitor caractere. Eu de pilda, pe la 12 ani am dormit două nopţi în prima pereche de adidaşi primiţi cadou. Aşa că: carefull with the shoes!

duminică, martie 25, 2012

Toulouse Lautrec concert la Akvarium, în Budapesta

Vineri, 23 martie 2012 Toulouse Lautrec a susținut primul concert la Budapesta, mai precis la Clubul Akvarium, fost Godor. Invitați de ICR Budapesta, Apartman, Dizzy și GreenMan au pregătit mai întâi publicul cu un mini concert unplugged în sala Fogado a complexului Millenaris, după care, de la ora 21 au susținut concertul propriu-zis. 15 piese, majoritatea de pe ”Heroes” și câteva semnale anunțând viitorul album preconizat spre toamnă.

Cum a fost concertul Toulouse Lautrec? Greu de exprimat în cuvinte. Hard, inovativ, plin de riffuri și de explorări ad-hoc ale vibrației joase. A trebuit doar puțină imaginație din partea celor trei pentru ca, într-o sală cu o acustică perfectă publicul să se lase purtat. Și credeți-mă, nu e ușor atunci când publicul știe prea puține despre tine și vine la concert cu inima îndoită. La Budapesta a fost o reușită, simțită și de băieți, chiar dacă, cu căciulile pe urechi uneori au auzit totuși prea puțin reacția sălii.


P.S.
Mă amuză copios să remarc că industria muzicală, cel puțin în România s-a întors cu susu-n jos, dar într-o manieră care nu face rău delco muzicii de calitate. România ajunge să fie cunoscută peste hotare prin tot ce are mai bun ungerground în timp ce ”produsele” main stream rămân mai departe în țară, pe la posturi mai mult sau mai puțin publice. Până la urmă bătălia viitorului în muzică va înceta să se mai dea pentru a lua fața în România. Încă o dovadă ar sta faptul că la preselecția Eurovision au concurat cu două mici excepții numai amatori, ca la un concurs pentru tinerele mlădițe.

Purcărete să n-ai frică, nu-l mai înviem pe Sică!

În ceea ce privește teatrul românesc cred că mai am un singur dor: să văd o ecranizare porno după ”D-ale carnavalului”, și dacă se poate chiar cu Titus Steel și Sandra Romain în rolurile principale, adică Mița Baston și Didina Mazu... Spun asta acum, după ce am văzut și montarea lui Purcărete de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, unde am avut surpriza să întâlnesc chiar și un cetățean chinez, în fustă scurtă și pe tocuri, cântând la ceva instrument, gaguri ieftine marca Benny Hill dar și un simultan de trei didine. Cu cele trei didine, să zicem că aș mai înțelege, la nivelul acesta fiind mult mai clement decât distinsa Ileana Lucaciu, care în ruptul capului nu a vrut să priceapă valoarea și importanța unui threesome, sau chiar foursome. De la iele, la fetele de la Bambi care au luat-o cu ele în trupă și pe Țonciu, trei fete împreună pe scenă aduc cu ele o senzație de bine. Că publicul străin, necititor de Caragiale chiar nu are de unde să știe că ”we three are one”, deoarece acest indiciu este totalmente neglijat de regizor... asta e altă mâncare de pește. Sau poate că iubindu-le pe fetele ăstea trei ca pe copiii lui, Purcărete nu s-a putut opri la una singură, și pentru a nu se repeta și în particular scene cu vitrion englezesc și poale în cap, ca în piesă, regizorul a ales să organizeze un simultan de Didine.

Chinezul cu ostromentu de cântat are și el o explicație a naufragierii sale în ”D-ale Carnavalului”. El îi reprezintă pe asiaticii care cuceresc lumea, în cazul de față România. Nu numai că în curând ei vor fi la tot pasul, dar ce ne facem că ei nu sunt ca noi, bărbatul - bărbat și femeia - femeie. Ei sunt un soi de transsexuali, bărbați care umblă pe tocuri... De asemenea mai e ceva în piesa asta și cu anacronismele. Nu am nimic cu modernitatea, dar urăsc monstruoasele mutilări. La Benny Hill râd, pentru că știu în ce constă umorul acestuia, așa că din start sunt avizat. La Caragiale însă nu pot râde în hohote, cu atât mai mult când unul dintre personaje, care își face intrarea pe muzică scoate de sub loden un boomblaster micuț și apăsând un buton taie coloana sonoră. Găselnița asta, precum și aceea în care Crăcănel aleargă după un copil-figurant (cu barbă, e drept) strigându-i ”eu sunt Bibicu, nene Iancule” nu au ce căuta într-o montare după Caragiale. Pentru că râsul la Caragiale e unul personal și intern, este mai degrabă o stare de bine, degajată de prezentarea cât mai dramatică a unor caricaturi umane. În piesa lui Purcărete umorul, hazul nu mai pot decurge decât din ”anecdotele fizice”, pentru că altfel, personajele sunt obscure și liniare. Cu tot cu prezența scenică a lui Constantin Chiriac sau a Ofeliei Popii. Cu tot cu scenografia lui Dragoș Buhagiar, încercând parcă să ascundă goliciunea reinterpretării lui Caragiale: cu oglinzi, vidanjă, mititei la grătar și varză călită și chiar câine de vardist care năvălește în scenă. Unele lucruri chiar nu merită salvate și așa stă treaba și cu ”D-ale carnavalului” de Purcărete.

Cu riscul de a părea retrograd, am să vă spun ce mi-am amintit de curând. Mi-am amintit de ”Viața e minunată”, filmul cu tematică de Crăciun al lui Frank Capra, pe care an de an americanii îl difuzează la greu. Ei bine, v-ați întrebat vreodată de ce nu reecranizează nimeni acest film? Sau chiar ”Unora le place jazzul”... Cred că unele produse culturale trebuie să fie prezervate ca atare, așa cum conservăm de pildă (sau ar fi trebuit să conservăm) clădirile noastre de patrimoniu... Să punem în scenă Caragiale, dar să o facem clasic, pentru că mesajul lui Caragiale, oricât ne-am bate cu cărămida în piept că ar fi de actual este totuși unul foarte bine delimitat de grobianismul râsului contemporan de mahala. Umorul lui Caragiale este o stare de bine, de bucurie spirituală ce urmează diagnozei cu succes a unei boli, nu o cavalcadă de poticneli a-la Doru Octavian Dumitru. Iar pentru mine personal ”D-ale carnavalului” va rămâne fie Sică Alexandrescu în teatru, fie puțin mai aproape în timp Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi în film. Cu acel inepuizabil Birlic, schelălăind ca o potaie în ploaie ”eu sunt Bibicu, nene Iancule!” Și poate că și noi, românii ar trebui în fiecare an să ne bucurăm de Giugaru și de Birlic și de ”românismul dintotdeauna„ al acestui film, nu să începem să ne îndepărtăm de amintirea acestor doi mari actori datorită unor montări din spatele cărora regizorii par să ne pună la punct spunând: am o diplomă și am să vă arăt ce vrea mușchii mei.

joi, martie 22, 2012

Costea nu e infractor, e doar cam nevăzător


Citesc aici următorul panseu: "Aseara, Daniela Crudu plangea de sarea rochia pe ea in culise. Sincer, nu sunt fanul dansei, asa ca nu m-am uitat ce si cum. Alti prieteni au auzit insa cum povestea ea colegilor ei de emisiune ca s-a certat cu Costea, iar acesta i-a aruncat o tigara in fata, de unde si arsura de sub ochi, vizibila la emisiunea lui Dan Capatos de aseara.
Daca e adevarat – intrebarea este, domnule Gigi Becali, ce cauta Mihai Costea cu tigara in mana?
Si ce va spune reactia asta?
"


Of, doamne, uneori mi-e şi milă de Cristi Brancu ăsta... E un fel de "blind leading the blind" iar cei care îi privesc emisiunea, după ce scapă de două trei buşeli de stâlpi şi căderi în canal vor deveni în mod cert oameni care se orientează impecabil în trafic. Nu e precupat decât de pâră, de parcă ar avea, zău aşa 6 anişori. Domnule Gigi Becali în sus, Domnule Gigi Becali în jos. Costea fumează în spatele şcolii! Dar nu se întreabă deloc de ce fumează Costea. Poate că e trist, deprimat şi lipsit de speranţă. Repede îl acuză că aruncă cu ţigara în femei. Dar nu îşi pune problema că poate Costea fumează tocmai pentru că e orb şi tot de aceea o arde pe biata fată când el nu vroia decât să arunce chiştocul. Culmea, tot pentru că are probleme cu văzul joacă şi apocaliptic de prost, dar asta e deja altă mâncare de peşte.


Şi mai e ceva, care cred că îl exonerează din start pe Costea. Poate că nu vede el prea bine, dar mirosul încă în funcţionează şi cum în imediata sa apropiere se afla Cruduţa, care este un muc, Costea a simţit nevoia să îşi trimită fumegândul muc să i se alăture fetei.


Aşadar mă grăbesc eu să îi răspund lui Cristi Brancu, nu de alta, dar simt eu că Domnul Gigi nu se va grăbi. Ce ne spune reacţia asta? Că Costea ar trebui dus la un control oftalmologic. Simplu ca bună ziua.

miercuri, martie 21, 2012

Norman Manea între a fi propus la Nobel şi a fi considerat demn de acest premiu

"Presa suedeza il propune pe scriitorul Norman Manea pentru Premiul Nobel". Sub acest titlu aflăm de la Antena 1 că presa suedeză poate face ceea ce presa noastră, mioritică, de ţâţe, mucegaiuri şi noroi nu, altfel spus: să propună scriitori români pentru premiul Nobel, acum că Herta Muller a spart gheaţa. Exact sub această formă ştirea este ulterior preluată de Jurnalul Naţional, câtă vreme site-uri precum Suplimentul de Cultură, Reţeaua Literară sau Polirom se mulţumesc să anunţe doar că "Presa suedeză îl declară pe scriitorul Norman Manea demn de Premiul Nobel".


Este ca şi cum m-aţi acuza că l-aş fi propus pe Lucian Mândruţă într-o telenovelă (după momentul televizat cu "am fost un mare dobitoc"), când nu am făcut decât să îl consider "demn de o telenovelă". Sau pe Costin Mărculescu... Este demn de un film de groază cu broaştele care se răzbună pe populaţie, în care el moare primul. Nu l-am propus însă într-un astfel de film pentru, pentru că mai presus de toate mi-e mie însumi teamă de răzbunarea broaştelor. Dincolo de o cinematografie absolut surprinzătoare şi de o climă după care uneori tânjesc, suedezii nu pot face minuni, iar jurnaliştii lor, mulţi dintre ei mai buni decât ai noştri, ceea nici măcar nu e greu, fiind suficient să ai doar puţin bun simţ, chiar nu pot influenţa juraţii de la Nobel. E bine de ştiut, ca să nu ne trezim că mâine-poimâine vreun lider de sindicat jurnalistic de chiloţi vine cu ideea să o propună pe Pamela de România ambasadoare a culturii româneşti în ţările îngrozitor de calde.


Norman Manea este de mai bine de două decenii demn de premiul Nobel pentru literatură şi nu ar fi exclus anul acesta să fie chiar anul său. Dacă doriţi să ştiţi mai multe, daţi constant search pe Google (zilnic de două ori) după numele autorului român şi Nobel. Nu de alta dar la posturile noastre nu veţi afla nimic de actualitate despre acest cunoscut scriitor, căruia Pamela de România, Oana Zăvoranu sau Sexy Brăileanca îi sunt străine...

marți, martie 20, 2012

Cât pe lume fi-vor verişoare focoase...

Conversație halucinantă cu un ”amic” (în accepțiune Caragialescă). Îi povestesc despre concedii, serviciul meu, ritmul de lucru și colegi. La un moment dat îi spun că îl am șef pe Marțian. ”Amicul” face ochii mari, de pește fiert. Nu știuca sau somnul, carasul. Mă întreabă neîncrezător în marea sa descoperire, care în mod normal, în contextul economiei românești din piață l-ar putea transforma peste noapte într-un bun și vigilent jurnalist de investigații dacă e posibilă una ca asta. ”Cu un Marțian de pe Marte?” Ca sfat pentru cei care se vor mai confrunta cu astfel de specimene aș îndemna la a nu te lăsa pradă primului sentiment, acela de milă. Dăunează. Vorba lui Puiuț: ți-e milă, ți-am luat banii! Deci fără milă, dați cu logica în capul ipochimenului. Habar nu aveți cu câtă toxicitate vă va devoala ulterior micul secret în cercul său de prieten: tot răul planetar de la el pornește, că e prieten și coleg de serviciu cu alianu'. Eu nu am reușit. Am început să îi explic că Mass Effect 1, 2 sau 3 e un joc foarte mișto, dar totuși să lăsăm irealitatea mai departe câțiva ani lumină să dospească, în coșmelia ei. I-am explicat că contribuabulul român nu este încă atât de evoluat cât să îi finanțeze pe marțieni.



V-am povestit această ”aventură”, pentru că mi s-a părut util să vă exemplific cum dintr-un om mai mult decât obișnuit poți scoate un ”jurnalist de investigații” EXTRAORDINAR. La fel stă treaba și cu Roxana Filip de la Cancan, de exemplu, care lansează următoarea extraordinară investigație, încheiată chiar cu finalizare: In momentul in care acesta si-a facut intrarea, cei din jur banuiau ca fata cu parul aprins este vreo noua cucerire a lui Dani. Insa, se pare ca roscata focoasa si Olaroiu junior sunt de fapt verisori, tanara fiind fata surorii nevestei lui Cosmin Olaroiu, implicit nepoata antrenorului.



Cine ar fi putut crede una ca asta. Cine? Cine ar fi crezut că mai există şi verişoare secsi, gen roşcata focoasă, care să mai plimbe şi câinii. Şi totuşi există verişoare secsi, cu forme. Pentru asta mai avem încă nevoie de jurnaliştii de investigaţie, ca să îi înveţe pe români că multe femei frumoase pot să îţi fie şi rude, poate chiar plin alianţă, nu doar soţii sau mult mai grav, amante. Este meritul Roxanei Filip că ne deschide ochii. Să îi mulţumim toţi într-un glas. Să strigăm cu toţii în cor: Roxana Filip, mersi că exişti! Şi apropo, mi-a ieşit un coş pe spate. Şi nu, nu am încă nici un tatuaj inghinal...

Complement, agent

Știți cu toții ce e acela un complement ”de” agent. Nu foarte popular la testele de sintaxă și morfologie, precum celelalte complemente, complementul de agent este în zilele noastre tot mai mult pe cale de dispariție datorită limbajului jurnalistic în grațiile căruia verbele la diateza pasivă nu par să intre. Nu același lucru însă se poate spune despre un complement ”de rit nou”, care pare să câștige teren mai ales în tabloide. Este vorba despre ”complement, agent”.

Să luăm un exemplu. ”O femeie face sex neprotejat cu ...” Să zicem bărbați. Ok. În cazul ăsta pe bărbat îl poți acuza de orice, dar că ar fi indirect niciodată nu. Așadar bărbatul e agentul. Un fel de ”agent VIP”. Cu bărbați cu bani, cu mașini străine, cu cont mare în bancă, cu IQ redus... șamd. Dacă însă vrei să scoți mai mult în evidență momentul de neuitat al acestui secs neprotejat - pentru că trebuie să recunoaștem că e ceva adrenalină în tot procesul aista - ce faci, fără să apelezi la tropi? Nu vă gândiți prea mult pentru că aflăm de la Antena 3 că este suficient să ne bâlbâim: ”Face sex neprotejat cu bărbații cu care face sex”. Era la mintea cocoșului și nimeni dintre noi nu a reușit să dezlege enigma. Rușinică. Nu cu bărbații din colectiv, nu cu bărbații de o anumită culoare, nu cu bărbații din topul 100 al multimiliardarilor. Divagăm... Pur și simplu cu bărbații cu care face sex. Complement, agent pare la prietenii de la Antena 3 să devină mai popular ca polițistul, adjectiv.

Iată și câteva alte exemple:
- joc fotbal cu... băieții cu care joc fotbal,
- beau bere cu... oamenii cu care beau bere,
- plec în concediu cu... prietenii cu care plec în concediu.


Scrieți băieți, numai scrieți!

luni, martie 19, 2012

De ce m-am înscris la RoBlogFest 2012

Ei bine, mi-am introdus în premieră blogul la RoBlogfest 2012. Nu vă ascund că este vorba despre un gest pe care l-aş fi făcut şi anul trecut, dacă nu m-aş fi trezit prea târziu.


De ce am făcut acest lucru? Pentru că îmi plac competiţiile. Îmi place să pierd, am o pornire sado-maso adânc încriptată în creier şi carne care mă îndeamnă să mă admir luându-mi-o în freză de la unul şi de la altul. Adevărul e că nu trebuie să fii foarte buni ca să mă baţi, e suficient doar să participi. Îmi place să îmi fac competitorii fericiţi, ce mai tura vura. Pe mulţi dintre ei mi-i imaginez plictisiţi ca şi mine, uneori, şi dornici de participare, de verificare a forţelor. Poate că nu sunt decât un spare partner, dar lucrul ăsta e bine să nu se ştie, pentru că, pe de o parte există riscul ca ceilalţi concurenţi să refuze competiţia, din motive că nu mă ridic la aşteptările lor, sau să piardă şi pe urmă să dea vina pe mine că i-am învins, prin dezinformare. Pentru că încercările şi tentativele mă fac mai bun. Pentru că dacă la început Domnu Domnu mă bătea la tenis cu 3 din 3, în cele din urmă ajunsesem să mi-o iau la tie-break. Din fericire pentru concurenţii mei, concursurile au reguli, iar aceste reguli pun botniţă timpului, aşa că, atunci când sunt şi eu pregătit să le administrez o bătută, meciul se terminase de mult... Dar în orice caz, cred că merită să îmi încerc forţele.


Nu concurez nici pentru că sunt bun, nici pentru că, demagogic vorbind aş dori în felul acesta să mulţumesc cititorilor mei. Ar însemna să reinterpretez o declaraţie mai veche a unui "trubadur modern", Gabriel Dorobanţu, care spunea la un moment dat că din banii luaţi de la public pe concerte şi albume, îşi cumpără haine pentru a fi pe placul publicului său. Să fim serioşi, nu intru în concurs pentru cei care mă citesc, pentru ei doar scriu, sau de fapt, poate că şi pentru ei scriu. Poate că în primul rând scriu pentru mine. Intru în concurs pentru că s-ar putea să fiu mai bun decât ceilalţi înscrişi şi pentru că nu sunt de acord să îi las să câştige fără să îşi încerce puterile şi cu mine.


Vorba românului, "it ain't over till the fat lady sings".

duminică, martie 11, 2012

Iubim maneaua, dar să nu fie în rromani

Ca mulți români care urăsc maneaua nu am nimic cu etnia care a ridicat-o la nivel național, chiar internațional. În primul rând pentru că maneaua în sine a fost concepută ca brand de export, pentru grosul românilor, care până la apariția acesteia curtaseră intens muzica populară de rit nou, cu pițigăieli marca Ileana Ciuciulete și cu versuri cretinoide. Era loc de altceva și atât le-a trebuit lui Guiță, Minunatului și companiei pentru a revitaliza tiparnița de bani. Paradoxal, masele iubitoare de manele au fobie de limba maternă a maneliștilor. Extrapolând, ar mai lipsi să auzim români declarând că le place Sting, dar doar atunci când nu cântă în engleză. Un iubitor de muzică rromani automat nu mai poate fi un fan al manelelelor, ci un ascultător cult, de world music. Săptămâna trecută, când s-a spart buboiul prostiei românești prin ambasadorul onorific, Viziru, această tendință a ieșit la rampă: nu ne deranjează să fim reprezentați la Eurovision de un manelist, însă ne calcă teribil pe sistem să ne prezentăm cu o piesă în rromani. Pentru că am da apă la moară celor care ne consideră țigani. O piesă în limba engleză este mult mai reprezentativă, nimeni nu s-ar supăra dacă occidentalii ne-ar acuza că suntem englezi. Electric Fence, cum era de așteptat nu a câștigat preselecția națională de aseară și nu va reprezenta România la finala de la Baku cu un cântec în rromani, în schimb ne va reprezenta Mandinga cu o manea. Pentru că ”Zaleilah” este o manea! O manea cu cimpoi, Costi Ioniță arătând astfel lumii întregi că nu numai cei de la Korn au cimpoaie, avem și noi...

Și e mai bine așa, pentru că din câte știu eu, și cultura mea politică este mai departe pe butuci, nu s-a schimbat nimic pentru România, în context geo-politic, care să influențeze voturile celorlalte țări în cadrul finalei de la Baku. Și chiar dacă prin absurd Queen nu ar fi scris ”I Want to Break Free”, ci Costi Ioniță, tot nu am fi câștigat niciodată finala competiției nici măcar cu minunăția asta de cântec. Cu atât mai puțin cu ”Zaleilah”. Nu sunt suficiente voturile căpșunarilor, ale moldovenilor, ale femeilor de serviciu, menajerelor sau muncitorilor în construcții împrăștiați prin europa. Chiar dacă încă o dată Moldova ne va da 12 puncte... Și atunci parcă mă doare mult mai puțin că Electric Fence nu se va înscrie pe lista perdanților români de-a pururea, amin.

În încheiere mai am ceva de spus și vă rog să tratați speculația mea cu maxim de toleranță. Juriul de specialitate a scos învingătoare pe Electric Fence. Pe care i-a văzut și i-a auzit live. Publicul, care nu s-a înghesuit să aleagă EF învingătoare i-a văzut pe sticlă, ca și mine. Și ce am văzut noi. Un haos. O filmare cu minim de montaj pe mixer, dacă am numărat în 3 minute mai mult de 10 cut-uri. Iar acum vorbesc despre un grup numeros, cu joc de scenă și piesă ritmată. La un singur solist 10 lipituri de montaj sunt suficiente, la un grup nu, nici măcar pentru operatorii lui Lars von Trier, ce să mai zic despre niște amatori. Lucrul ăsta a enervat. Privesc Electric Fence și mai mult văd aerul filmat la trecerea camerei de la unul la altul decât pe Elena, solista grupului. Nu am să îi acuz acum pe cameramani sau pe regizorul de montaj de sabotaj, mulțumindu-mă doar să spun că, indiferent de prestație, un astfel de ambalaj video discreditează.

P.S.
Aseară eram la un pas să trimit sms-ul prin care îi felicitam personal pe oamenii aceștia minunați cu gardurile lor electrice de succesul la juriul de specialitate. În clipa când mă pregăteam să dau send, BebeBebe m-a oprit cu un sec: s-a calificat Mandinga. Dezamăgit, nu m-a mai interesat nimic, nici măcar câte voturi prin sms a primit Mandinga. Vă întreb acum, care a fost diferența? Asta dacă voi ați auzit. Sau poate că nici măcar nu s-au anunțat decât tot acele 12 puncte de care am aflat și eu...

miercuri, martie 07, 2012

Lucian Viziru - un anal-ist pe probleme de patrimoniu cultural național

Am o curiozitate morbida. Mi-aș dori să văd extemporalele lui Viziru Lucian, Temișan Aurelian și Trăistariu Mihai la română, mai precis la ”Țiganiada”. Îmi dau seama însă că cer prea mult. Oricum, fac apel la toți dascălii acestora, să caute lucrările acestor elevi. Sunt convins că acestea au deja o mare valoare sociologică. Răsfoindu-le s-ar putea să fim surprinși de naționalismul precoce al acestor trei elevi. Mare minune dacă ele nu se încheie cu: mie nu mia plăcut pentru că e cu țigani și Budai-Deleanu nu e un scritor pentru copi pentru că scrie prost și urât și despre țigani. În orice caz, mi-ar fi suficient și dacă cineva i-ar întreba astăzi cine a scris Țiganiada. Parol că nu știu. Viziru sigur o să zică ceva de Vârciu - că sunt pe același tronson: cântăreți actori, Temișan o să îl facă pe Rică Răducanu autorul epopeii iar Trăistariu cu siguranță o să ne răspundă ușor interogativ: Costi Ioniță sau Copilu? Copilu? Într-adevăr, dacă nu ar fi fost Budai-Deleanu, românul ar fi trăit mult mai fericit, ideea că țiganii sunt atestați până și în literatură adeseori tulburându-i nopțile. Eu personal în dimineața asta aș fi putut să îmi beau mult mai liniștit cafeaua dacă nu ar fi existat pe sticlă un anal-ist muzical (de fapt existențialist, pentru că raționamentele sale depășesc cu mult sferele muzicii) precum Viziru. Prezența sa m-a tulburat. Un băiețaș care nu s-a remarcat cu nimic în nimic, dar care a fost mereu prezent pe sticlă. Aveam eu niște colegi pe care astăzi îi suspectez că erau de fapt watcheri, care cum se întâmpla ceva special în zona în care coabitam erau prezenți. Se filma pe Dorobanți ”Alo, aterizează străbunica”, hop apăreau și ei în mulțime. Avea loc un accident, cei mai documentați în materie ghiciți cine erau? Trebuiau descărcați pepeni, hop apăreau și ăștia. Așa și Viziru. Trebuiau niște băiețași să pseudocânte, îl vedeai și pe Viziru. Era nevoie de un actor care să zică. Bună dimineața! sau Cât e ceasul?, rolul i se atribuia lui Viziru. Iar acum, Viziru acesta este și analist muzical. Și trage semnale de alarmă, ros pe față de invidia că el nu se găsește pe lista calificaților la preselecția pentru Eurovision 2012. Ce grozăvie, ce blestem pe România să fie reprezentată la Eurovision de o trupă care cântă în rromani. Pare articulat băiatul până când ne explică că același blestem s-ar repeta și dacă în locul celor de la Electric Fence am fi reprezentați de Cătălin Josan. Pentru că el nu este român, este moldovean!!! Asta m-a convins de intelighenția lui Viziru, de altfel român verde, fără nici o îndoială, după cum rezultă și din nume. Nepotu lu Gogu Viziru...

Din păcate, prezența lui Lucian Viziru pe sticlă este la fel de meteorică precum prezența sa oriunde, așa că să nu vă așteptați la consecvență. Data viitoare când îl vom mai vedea scremându-se să formeze sau să reformeze opinii va fi vorba de vreo eclipsă de soare sau de vreun pârș rătăcit pe DN1. Mi-ar plăcea să îl aud pe Viziru, nu vă mint, militând să fie scoasă înafara legii și ”Mica țiganiadă” a celor de la Phoenix, dar și filmul ”Șatra”. De asemenea și în ”Train de vie” filmul lui Mihăileanu, țiganii ar trebui înlocuiți cu niște români amărâți. Dar nu se va întâmpla acest lucru, pentru că Lucian Viziru, foarte consumat după talk-show-ul în care a explicat ce rău ar face României Electric Fence dacă s-ar prezenta cu piesa ”Șun ta” la Eurovision și-a luat o binemeritată pauză.


De fapt pe Viziru cel mai mult îl supără limba. Și manelele dacă ar fi fost cântate în rromani l-ar fi deranjat, firește, cântate în română acestea au devenit patrimoniu cultural național. Apropo de patrimoniul ăsta, poate că totuși, cineva ar trebui să îi explice lui Viziru că până la urmă scrierile în rromani, în maghiară, în germană, în sârbă, în rusă sau ucraineană de pe teritoriul României fac parte din patrimoniul cultural românesc. Pentru că ele aparțin unor cetățeni români, de alte etnii. Dacă respectivii emigrează, Viziru se laudă că sunt români de-ai lui, trend destul de specific momentului, mai ales că pe zi ce trece aflăm că tot mai mulți hollywoodieni sunt români de-ai noștri, dacă însă rămân în țară îi subminează supremația. Până la urmă, chiar dacă a fost supărat pe privighetoarea muzicii românești, recte Trăistariu, băiatul ăsta cu voce gâtuită de emoție mai ceva ca Fuego, Viziru recunoaște că a făcut lobby României cântând Tornero în italiană, ba mai mult, i-a făcut pe italieni să priceapă că și românii sunt oameni. După succesul lui Tornero în Italia, toți italienii se înghesuie să cunoască români. De altfel se și spune că mai nou italianul are o singură dorință arzătoare: să cunoască un singur român și să moară. Dar o trupă de români să cânte în rromani... așa ceva nu s-a mai auzit.


Ce rușine universală a produs Nat King Cole când a cântat ”Espanol”. Sau Sting cu al lui ”Fragile”. Ca să nu mai zic de Paul Simon pe ”Graceland”. Rușine pentru culturile lor!


P.S.

Propun ca în cazul în care Electric Fence câștigă Eurovision, Viziru să fie scutit de contribuția la acest eveniment. Până la urmă, ar trebui în cazul ăsta să plătească totul Electric Fence din buzunarul propriu, da? Pentru că eu nu am vrut să câștigăm concursul ăsta, da-o dracu de celebritate și de ieșire din anonimat. Dacă mă gândesc bine chiar nu vreau să știe Europa de noi. Noi îl avem pe Viziru, bun la orice. El poate să cânte, să joace un meci demonstrativ de tenis, să pupe o actriță și să îngaime raționamente. E tot ce ne trebuie. Și dacă chiar atât ne roade că nu avem și noi Eurovision la București, propun să organizăm noi un fel de festival iar interpreții din diverse țări să fie interpretați de Viziru cu peruci, fuste scurte și pantofi cu toc. Și unde Viziru chiar nu poate fi convingător, să îl susțină Trăistariu.
Lucian Viziru - românul nostru etern și universal.

joi, martie 01, 2012

Necazuri în dragoste cauzate de burete şi săpun

"Kerry, care locuieste in Marea Britanie, a spus: “"Este incredibil ce fac... Sper ca intr-o buna zi sa inving aceasta boala si sa fac dus fara sa fiu tentata sa mananc buretele si sapunul”. "



Aşadar, avem de-a face cu o domniţă care are o problemă legată de apetit. Simte nevoia să mănânce. Nu însă orice, ci doar produse de baie, care altora le-ar face cu ochiul cel mult datorită culorii sau a formei ghiduşe. Săpunuri şi bureţi. Pur şi simplu nu se poate abţine să mănânce aceste lucruri. Evident că, până la urmă nu e chiar aşa o mare problemă, nu sunt nici scumpe, nici interzise achiziţionării în cantităţi mari. Între preţul unei fripturi speciale cu o garnitură deosebită, a unei supe, prăjituri, cafea şi băuturi alcoolice şi costul unui săpun cu burete cu tot este o diferenţă de la cer la pământ. E ieftin să consumi bureţi şi săpun, dimineaţa, prânz şi seara. Marea problemă a fetei apare însă în momentul când cineva încearcă să o cucerească. Poate mânca nestingherită săpunul din toaleta restaurantului, până la urmă dacă va fi sărutată chiar nu e rău, va mirosi promiţător. Nici setea nu e chiar aşa nocivă, după ingerarea săpunului fiind recomandat să nu bea lichid câteva minute, pentru a nu invada spaţiul cu baloane de săpun. Marele necaz se produce atunci când ajunge la om acasă. Intră în baie şi mănâncă bureţii şi săpunul, şi a doua oară nu mai pupă ea om de omenie. Toate ca toate, dar până la cleptomanie. Azi îţi fură un săpun, mâine casa şi maşina. Plus că o relaţie armonioasă cu o astfel de persoană presupune ori să goleşti baia, ori să nu îi laşi accesul aici. Complicat.




Avea dreptate biata fată că datorită acestei metehne iubiţii o evită. Până la urmă nu există defect mai mare la o femeie decât să mănânce bureţi şi săpun. Poate să fie arogantă (aroganţa mai are şi ceva secsi, ca să nu zic că la armistiţiu te simţi un mare învingător şi civilizator!), nesimţită, să întârzie la întâlniri, să se creadă ceea ce nu e, să fie beţivă sau să-i miroasă picioarele. Toate pot fi tolerate, dar să o surprinzi în baie, muşcând cu poftă din săpun - NICIODATĂ. Ca să nu zic că mai poţi fi privit şi cu o anumită reticenţă atunci când zilnic ieşi din magazin cu alt săpun, cu alt burete de baie. Pentru că, bănuiesc că una cum e Kerry nu consumă chiar orice produs, ci doar pe cele proaspete.
Pleased to meet you, hope you guess my name...