Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

duminică, martie 25, 2012

Purcărete să n-ai frică, nu-l mai înviem pe Sică!

În ceea ce privește teatrul românesc cred că mai am un singur dor: să văd o ecranizare porno după ”D-ale carnavalului”, și dacă se poate chiar cu Titus Steel și Sandra Romain în rolurile principale, adică Mița Baston și Didina Mazu... Spun asta acum, după ce am văzut și montarea lui Purcărete de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, unde am avut surpriza să întâlnesc chiar și un cetățean chinez, în fustă scurtă și pe tocuri, cântând la ceva instrument, gaguri ieftine marca Benny Hill dar și un simultan de trei didine. Cu cele trei didine, să zicem că aș mai înțelege, la nivelul acesta fiind mult mai clement decât distinsa Ileana Lucaciu, care în ruptul capului nu a vrut să priceapă valoarea și importanța unui threesome, sau chiar foursome. De la iele, la fetele de la Bambi care au luat-o cu ele în trupă și pe Țonciu, trei fete împreună pe scenă aduc cu ele o senzație de bine. Că publicul străin, necititor de Caragiale chiar nu are de unde să știe că ”we three are one”, deoarece acest indiciu este totalmente neglijat de regizor... asta e altă mâncare de pește. Sau poate că iubindu-le pe fetele ăstea trei ca pe copiii lui, Purcărete nu s-a putut opri la una singură, și pentru a nu se repeta și în particular scene cu vitrion englezesc și poale în cap, ca în piesă, regizorul a ales să organizeze un simultan de Didine.

Chinezul cu ostromentu de cântat are și el o explicație a naufragierii sale în ”D-ale Carnavalului”. El îi reprezintă pe asiaticii care cuceresc lumea, în cazul de față România. Nu numai că în curând ei vor fi la tot pasul, dar ce ne facem că ei nu sunt ca noi, bărbatul - bărbat și femeia - femeie. Ei sunt un soi de transsexuali, bărbați care umblă pe tocuri... De asemenea mai e ceva în piesa asta și cu anacronismele. Nu am nimic cu modernitatea, dar urăsc monstruoasele mutilări. La Benny Hill râd, pentru că știu în ce constă umorul acestuia, așa că din start sunt avizat. La Caragiale însă nu pot râde în hohote, cu atât mai mult când unul dintre personaje, care își face intrarea pe muzică scoate de sub loden un boomblaster micuț și apăsând un buton taie coloana sonoră. Găselnița asta, precum și aceea în care Crăcănel aleargă după un copil-figurant (cu barbă, e drept) strigându-i ”eu sunt Bibicu, nene Iancule” nu au ce căuta într-o montare după Caragiale. Pentru că râsul la Caragiale e unul personal și intern, este mai degrabă o stare de bine, degajată de prezentarea cât mai dramatică a unor caricaturi umane. În piesa lui Purcărete umorul, hazul nu mai pot decurge decât din ”anecdotele fizice”, pentru că altfel, personajele sunt obscure și liniare. Cu tot cu prezența scenică a lui Constantin Chiriac sau a Ofeliei Popii. Cu tot cu scenografia lui Dragoș Buhagiar, încercând parcă să ascundă goliciunea reinterpretării lui Caragiale: cu oglinzi, vidanjă, mititei la grătar și varză călită și chiar câine de vardist care năvălește în scenă. Unele lucruri chiar nu merită salvate și așa stă treaba și cu ”D-ale carnavalului” de Purcărete.

Cu riscul de a părea retrograd, am să vă spun ce mi-am amintit de curând. Mi-am amintit de ”Viața e minunată”, filmul cu tematică de Crăciun al lui Frank Capra, pe care an de an americanii îl difuzează la greu. Ei bine, v-ați întrebat vreodată de ce nu reecranizează nimeni acest film? Sau chiar ”Unora le place jazzul”... Cred că unele produse culturale trebuie să fie prezervate ca atare, așa cum conservăm de pildă (sau ar fi trebuit să conservăm) clădirile noastre de patrimoniu... Să punem în scenă Caragiale, dar să o facem clasic, pentru că mesajul lui Caragiale, oricât ne-am bate cu cărămida în piept că ar fi de actual este totuși unul foarte bine delimitat de grobianismul râsului contemporan de mahala. Umorul lui Caragiale este o stare de bine, de bucurie spirituală ce urmează diagnozei cu succes a unei boli, nu o cavalcadă de poticneli a-la Doru Octavian Dumitru. Iar pentru mine personal ”D-ale carnavalului” va rămâne fie Sică Alexandrescu în teatru, fie puțin mai aproape în timp Aurel Miheleș și Gheorghe Naghi în film. Cu acel inepuizabil Birlic, schelălăind ca o potaie în ploaie ”eu sunt Bibicu, nene Iancule!” Și poate că și noi, românii ar trebui în fiecare an să ne bucurăm de Giugaru și de Birlic și de ”românismul dintotdeauna„ al acestui film, nu să începem să ne îndepărtăm de amintirea acestor doi mari actori datorită unor montări din spatele cărora regizorii par să ne pună la punct spunând: am o diplomă și am să vă arăt ce vrea mușchii mei.

Niciun comentariu:

Pleased to meet you, hope you guess my name...