Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

miercuri, decembrie 28, 2011

Bradul nostru leat 2011

Dragilor în primul rând vreau să vă urez Sărbători Fericite și un an nou minunat. Ca în fiecare an vă prezint bradul nostru, care, deși nu e înalt, cum îmi doresc de fapt, este impecabil de simetric, nu ca cel de anul trecut, cel mai des de până acum dar totalmente diform.
Și anul acesta am avut ceva peripeții cu bradul. În comparație cu anii trecuți când în ajun de Crăciun dădeam iama în Kika să luăm globuri cât mai personalizate, anul acesta am hotărât că avem destule și nu mai are rost să investim în așa ceva. La fel am făcut și cu ghirlandele de becuri. Prin urmare, odată bradul înfipt în picior am început să ne agităm cu adusul cutiilor cu globuri. Surpriză mare, enorma cutie de pantofi care găzduia globurile cu adevărat de sticlă, și beteala, și aripile de îngerași și ciupercuțele dispăruse cu desăvârșire. Dispărută este ea până în ziua de azi. Credem că în graba mare cu mutatul, pe lângă alte lucruri pe care le-am considerat inutile și le-am ”donat” proprietăresei rapace se număra și aceasta cutie pe care chiar nu am dorit să o dăruim. La fel am făcut și cu câteva seturi de beculețe. Din ce aveam am împodobit bradul cu 5 seturi dintre care unul e perfect dar nu flicăie, altul e perfect și flicăie dar cam cum dădeau lumină lanternele acelea de buzunar din anii 80 cu agățătoare de pix, al treilea de la un moment dat este întrerupt, al patrulea și al cincilea sunt perdele și ard verde albastru, respectiv roșu portocaliu. Împreună fac o perdea perfectă. Așa se explică de ce bradul nostru de la brâu în jos este stins. De asemenea aici mai contribuie și lipsa de globuri, aceasta gândită îndelung, din dorința de a ne ține piciul cât mai departe de brad.
Anul ăsta în schimb nu lipsesc din brad saloanele (bomboanele de salon), cele pe care în copilărie după ce le mâncam le împachetam la loc spre disperarea părinților noștri în căutarea dulciurilor și artificiile.
Ca și în anii anteriori, este cel mai frumos brad pe care l-am avut vreodată.
La mulți ani, dragilor, un Crăciun luminos și un An nou plin de voie bună.

joi, decembrie 22, 2011

Vocea României - Papaia 2011, sub patronajul "Companiei de artişti Dorian's Art"

Să vă arăt ceva din cale afară de interesant: Iată textul de prezentare de pe contul de Facebook al Companiei de artişti "Dorian's Art", condusă de nimeni alta decât Dana Dorian, sfetnica din echipa Loredanei.



In virtutea unei pregatiri profesionale desavarsite, Compania de Artisti a inclus, inca din anul 2005, in modulul principal de Canto, cursuri de teorie muzicala, improvizatie muzicala, improvizatie teatrala, miscare scenica, dictie si simulari de interviuri cu presa. Anual, Compania de Artisti organizeaza cantonamente de studii in locatii din Brasov, Fagaras sau Constanta si auditii cu public si invitati din media si show-biz.

Address Str Cuza Voda nr 100, Bucharest, Romania · Get Directions
Phone Add Telephone Number
Website
http://www.companiadeartisti.ro/

Founded 2005
Adu-ti doar talentul si ambitia!
De restul ne ocupam noi!
Awards
In 6 ani de existenta, Compania de Artisti a oferit scenei nume implicate
deja in fenomenul romanesc muzical:
* Rocca (trupa Firma, nominalizata la MTV EMA Best Romanian Act din 2004 și MTV RMA Best Rock Band din 2005),
* Alex Vasilache (trupa JukeBox care, din 2006 trupa face parte din echipa
emisiunii “Cronica Carcotasilor” difuzata de Prima TV),
* Alin Pascal (Alin Pascal Band, trupa contractata pentru emisiunea "La strada" la B1 TV),
* Florentina Ciuna (trupa Chicanos),
* Ioana Picos (actrita, actualmente inclusa in distributia cele mai noi productii Media Pro Pictures, "Iubire si Onoare"),
*
Dragos Chircu (trofeul Mamaia 2006)
Products Compania de Artisti a lansat de curand doua albume ale celor mai talentati absolventi ai sai: Classmates 1 si 2 - si am inteles ca urmeaza 3 si 4. Cum ar fi sa apari si tu cu o piesa, pe unul dintre ele? :-)
Email
office@companiadeartisti.ro


Nu vi se pare ciudat că "îngeraşul" a nimerit chiar în echipa Loredanei, cea consiliată de omul care l-a lansat în 2006 pe Chircu spre Mamaia, pe care a şi câştigat-o? După cum scrie şi în prezentare, de restul se ocupă ei, Dana Dorian şi compania, şi încep să cred că o face ca o adevărată profesionistă...




And the winner is...!

Profesiunea de credinţă a unui redactor de ţâţe mari

Pentru că tot am vorbit înainte despre redactorii de nişă din presa românească, m-am gândit să intru puţin în intimitatea poate a celui mai prezent jurnalist din presa noastră tabloidă: redactorul de ţâţe mari. Cum încă nu mi-am făcut timp să mă infiltrez, am raţionat pe cont propriu, şi pentru o vreme am bănuit că de fapt sunt două posturi pentru două specializări distincte: redactorul de ţâţe mari şi redactorul de ţâţe mici. Dacă sunteţi puţin atenţi pe tarabe, în piaţă, veţi observa că la alimente, în general, se pune mult preţ pe distincţia mare-mic. Ouă mari şi ouă mici cu clare diferenţe de preţ. Ceapă mare şi ceapă mică. Ca să nu mai spun de măsline: mari-mici, pe lângă faptul că marile şi fără sâmburi golesc buzunarul. Suntem genetic programaţi să catalogăm toate cele înconjurătoare după mare sau mic, vezi o replică deja devenită celebră a lui Mo: "dar ţâţe mari...?". Prin urmare ar fi fost logic să existe şi un redactor de ţâţe mici. El nu există. Dacă veţi fi încă o dată puţin atenţi în redacţiile ăstea o să găsiţi un tip, care stă de regulă izolat de ceilalţi, cu dioptrii mari, fund de sifon. El de fapt are ochii în regulă dar este obligat de angajator poarte aceşti ochelari pentru a vedea ţâţele cât mai mari. Dincolo de acest compromis el este acceptat de colectivitate, ba mai mult, este cel puţin la fel de agramat ca şi ceilalţi colegi ai săi de la Ţâţe Mari. Articolele scrise de acesta pot fi recunoscute prin tonul retoric desprins chiar din titlu: "unde îţi sunt ţâţele, Cutare?" sau "ţi-au intrat ţâţele la ocean, Cutare". Aceste articole îl legimitează pe autor în rândul clasei sale.


Aşadar vorbim aici despre redactorul de ţâţe mari. Cum îl recunoşti în societate? Cam tot la nivelul ochiului, interpelându-l. Îţi vei da imediat seama dacă vorbeşte cu femeia de tine sau cu femeia din tine sau cu ţâţele tale. De asemenea, dacă contactul vizual este imperfect, acesta mai poate fi identificat în cârciumi. Clientul care cere vin de ţâţa caprei este redactorul căutat. În comparaţie cu munca colegilor săi de redacţie, redactorul de ţâţe mari munceşte mai puţin, aparenţele asigurându-i de cele mai multe ori fondul articolelor, în comparaţie cu redactorul de cadavre, care are ceva investigaţii de făcut. Un caz similar cu al său este cel al redactorului ginecolog care înglobează aici atât pe redactorul de graşi, pe redactorul fofolog (tipul supranumit şi Fofocle, filozof vaginal), cât şi pe cel futurolog. Acesta din urmă poate fi identificat după predicţiile care îi scapă, şi care trimit presa sa într-o nouă dimensiune: a culorii, a eredităţii şi a apartenenţei... Dar despre aceştia, altă dată.

Canaf, apostolul altruist al blues-ului - acum şi în format clubbing

Muzica bună este o religie. Dacă te pierzi în ea, dacă îţi laşi minţile la intrare iar atunci când ieşi la lumină realizezi că în lipsa ta lumea s-a schimbat atunci pe bună dreptate devii un apostol al ei. Aflu că Iulian Canaf s-a declarat un "apostol al blues-ului". Până la urmă, să îţi declari apartenenţa la ceva este un risc major pentru cealaltă parte, pe care din acel moment o înlături. Să fii apostol al blues-ului înseamnă prin ricoşeu că îţi vei dedica toată viaţa ta blues-ului. Nu vei fi niciodată foarte bogat, poate că nici măcar nu vei fi bogat vreodată, însă îţi vei sluji cum trebuie religia. Nici nu am prea auzit de foarte mulţi blues-mani bogaţi, cel puţin pre-mortem. Să te înrolezi în armata de îngeri a blues-ului înseamnă să renunţi, ca în orice trecere la angelism la dimensiunea ta mundană, profană. Este până la urmă un manifest pe care îl lansezi o dată pentru tine şi liniştea ta interioară iar ulterior pentru ceilalţi care ar îndrăzni să te atragă în celelalte tabere.


Iertaţi-mi confuzia, dar am aflat recent că Iulian Canaf tocmai a înregistrat un featuring pentru Ruby, mai precis 48 de secunde în care cântă, uşor funky "rock da beat/ rock da night". Ruby, pentru cei care nu ştiu, am aflat şi eu astăzi, este o "cica latina" de Dobrogea, de douăzeci şi ceva anişori, care cântă muzică de categoria bumţa-bumţa. De fapt mi-e neclar cât anume cântă Ruby, care este dezideratul muzical al acesteia, dar mi-e foarte clar că intenţia ei principală este să "bring the sexy back". Sexy, sexy şi trei frecţii. E posibil ca scopul ei în viaţă este să o depăşească prin faimă pe Inna şi la asta lucrează intens. După ce am ascultat sample-ul de studio cu Canaf m-am întrebat dacă e bine sau rău ca după prestaţia de excepţie din concurs să aleagă featuringurile timpurii, ca să nu mai zic de faptul că s-a cam dezapostolit. Nu sunt încă foarte sigur, însă un lucru e clar: se simte că Iulian Canaf nu are manager. Dacă ar fi avut altfel ar fi stat treaba, probabil că acesta ar fi aflat mai întâi de la solist care îi sunt priorităţile în viaţă. Vrea să se îmbogăţească într-un an-doi şi să dea pe dinafară de bani, dar renunţând la blues-ul pur, sau vrea să trăiască momentan binişor şi în timp să poată face ceea ce îşi doreşte cel mai mult în viaţă, la adăpost financiar? Pe urmă ar fi urmat planul pe următorii 5 ani. Aşa însă, Canaf îşi poate alege singur viitorul. Ceea ce a şi început să facă. A ales un featuring pentru cluburi.


Giastin Bivăr featuring Muddy Waters. Tila Techila featuring Nina Simone. Mailii Sairăs featuring Billie Holliday şi nu în ultimul rând Selena Găomez featuring B.B. King şi Howlin' Wolf laolaltă. Totul este doar un exerciţiu de imaginaţie, nimic mai mult. Oricum, lumea nu va fi nici mai bună, nici mai rea, va rămâne la fel... Destul de veche şi de previzibilă...În orice caz, pe 26 decembrie, seara, Canaf va cânta în Queens, în Iaşi. Dacă vine şi Ruby la concert poate se lasă şi cu jam session...

miercuri, decembrie 21, 2011

Presa românească liber(tină) faţă cu Revoluţia

Astăzi 22 decembrie se împlinesc 22 de ani de la declanşarea revoluţiei. 22 cu 22, oare nu e vreun semn, ceva preapocalipsă? Evident, diseara la orele 22.22 se va produce marea catastrofă. O să am grijă să fac ceva simplu la această oră pentru a nu fi prins în offside, eventual cu pantalonii în vine. O să stau probabil în fund pe canapea sau o să-mi curăţ un pomelor, fruct exotic alintat de mine deseori cu apelativul de Pamelo. Pentru că nu ştiu însă ce îmi rezervă ziua de mâine scriu de astăzi postul despre Revoluţie, de fapt am să spun verde în faţă ce mă doare şi ce nu, lucru mult mai greu, din moment ce ne-am învăţat ca ceea ce nu ne doare să nu prea prezinte importanţă.




Se spune că tinerii români care şi-au dat viaţa în decembrie 89 ar fi făcut-o de pomană. Nu sunt de acord cu aşa ceva şi mi se pare jignitor să mai trâmbiţăm astăzi prostia asta. În schimb sunt de acord că anumiţi oameni ar trebui să treacă zilnic pe la mormintele lor şi să le mulţumească pentru că prin gestul lor i-au scos din anonimat şi le-au oferit o şansă la care nici nu puteau visa.




Teroriştii de pildă au avut atunci în decembrie şansa să iasă în faţă. Unde până atunci stăteau tacticoşi cu picioarele pe calorifer şi îşi curăţau un măr (iar eu astăzi curăţ la pamelo), dintr-o dată s-au văzut nevoiţi să uite letargia. uită letargia (uită nostalgia) nu mai lăcrima (nu mai lăcrima), cântă întotdeauna (cântă întotdeauna) primăvara ta (primăvara ta). În paranteză găsiţi refrenul Corinei Chiriac, rostul acestuia fiind să evidenţieze mai multele voci din incintă, că doar şi teroriştii au fost mai mulţi... Tot ei, teroriştii, au scris în acele zile marea carte a terorismului. Speriaţi de hotărârea tinerilor români aceştia au hotărât că "decât să ne terorizeze ei pe noi mai bine să îi terorizăm noi pe ei". Ştiţi cum stătea treaba de fapt cu teroriştii ăştia? Rolul acestei clase este unul de stand-by. Ei există, dar în mare parte nu fac nimic. Ca mucii. Trebuiau să iasă în stradă tinerii ca să îi sufle pe ăştia odată şi definitiv.


Cealaltă categorie care ar trebui să ridice câte un monument în faţa fiecărei instituţii în care lucrează este o anumită parte a presei, foarte libertină. Această categorie este compusă din: redactori de ţâţe, mici şi mari (contrar Simonei Tache care crede greşit că nu există decât redactori de ţâţe mari), redactori de chiloţi (forme, culori şi motive), redactori de fără chiloţi (aici trebuie incluşi şi câţiva esteţi pubieni), redactori de violuri, redactori de cadavre şi vomă (ăştia de regulă se transferă dintr-o parte în alta), redactori de graşi şi de slabi. Oamenii ăştia, nu mă voi mai repeta, nu aveau ce căuta în presa românească înainte de 89. Primul astfel de vizionar a apărut în zilele acelea friguroase de decembrie, când, uitându-se la televizor a înţeles că publicul îl vrea atât pe Florin Piersic cu fular alb şi steguleţ cât şi pe Victor Rebengiuc cu sulurile de hârtie H. Că de fapt vrem artişti.


Tot atunci a apărut şi categoria de redactori "demitificatori". De fapt ei au apărut prin ianuarie, când au început să ne explice cum că anumiţi tipi prezenţi la tv în decembrie nu au ce căuta mai întâi pe sticlă. Pe urmă şi-au extins teritoriul, ajungând şi în vieţile lor personale. Şi i-au rezolvat.


Tinerii noştri au murit în decembrie ca să fim liberi, nu libertini. Ca să ne cunoaştem valorile, care, sub comunism erau închise în celule de azbest şi exploatate. Astăzi am ajuns să nu le mai cunoaştem. Aproape că nu îmi vine să cred că România este o ţară în care nimeni nu mai reprezintă un simbol pentru casta sa. În afara de jurnalişti nu mai există nici o altă breaslă care respectă întru totul deontologia. Astăzi eşti erou, mâine demitificatorul îţi scoate cadavrele din dulap. Toţi medicii din România sunt pătaţi de veleitarism, toţi artiştii noştri au dereglări sexuale, toţi fotbaliştii noştri sunt nişte drogaţi sau cel puţin agramaţi, toţi popii ortodocşi sunt fie homosexuali, fie pedofili, fie foşti fotbalişti. Lucrul ăsta te face, ca român, să îţi pierzi încrederea în semenii tăi iar România tinde să devină o utopie luxuriantă, în care surprizele te aşteaptă la tot pasul.


Fiul meu creşte în străinătate, însă îl aducem cât putem de des în România. Pentru că aici este locul în care se poate petrece orice. Este locul unde îţi cunoşti vecinii şi unde, prin urmare poţi fi oricând escrocat sau furat pe faţă de aceştia, unde nu îţi trebuie programare ca să îţi vizitezi părinţii, eventual la masă, unde arbitrii de fotbal inventează penaltiuri şi nu păţesc nimic, unde dacă ai o sârmă rezolvi aproape orice defecţiune, unde poţi face oricând glumiţe rasiste sau homofobe şi iar nu ţi se întâmplă nimic. Îl vom aduce pe fiul nostru în România, ca să înţeleagă libertinajul pe care ne-au dăruit-o tinerii aceia, în decembrie, pregătit să îi explic fiecare diferenţă vizibilă de comportament pe care o va sesiza aici. Îl voi aduce în România ca în safari, ca în croazieră, ca într-o excursie pe Marte, pentruca scăzând din libertinaj rigoarea şi rigiditatea occidentului să înţeleagă mai bine ce este aceea libertate. Linia din mijloc. Linia IMAGINOT.


Nu ştiu dacă pentru asta au luptat tinerii care au plătit cu viaţa în 89, dar cam aşa arată România astăzi. Plină de jurnalişti de nişă, care îşi recunosc ca profesiune de credinţă "murdărirea". Scormoneala. Rânirea. Desfundarea. Vidanjarea. Spoiala....


Pe de altă parte, nici nu pot decreta acum că morţii noştri din decembrie ar fi urât manelele şi şi-ar fi dorit o Românie cazonă şi rigidă, lipsită de farmecul neprevăzutului...


Dumnezeu să îi odihnească măcar pe ei, că presa noastră de scandal stă trează!!!

Top 6 laic - Ia colinda neamule, de la alte neamuri, ler...

Dragilor, cum vin sărbătorile şi cum, se pare, că luăm o mică pauză de la muncă m-am gândit să vă ofer topul celor câteva "colinde" profane, care an de an mă ajută să simt Crăciunul altfel.

Să începem, ler.

1. Jona Lewie - Stop the cavalry




De fapt cred că e vorba despre "stop the calvary"... E colind doar prin toba de little drummer boy şi eventual prin sentimentul ce rezultă din spleenul înstrăinării. Am zis-o pe asta. În orice caz, Astăzi am băgat în air-play Jona Lewie...



2. The Pogues şi Kirstie McCall - Fairytale of New York





Ideea principală, chiar dacă exprimată în cheie sordidă este că nimeni nu are voie să fie singur. Sunt de acord cu asta. Probabil că din acest motiv, în preajma sărbătorilor Hruşcă se întoarce în ţară. Ca să îi ţină de urât lui Fuego, ler.

3. Band Aid - Do They Know It's Christmas?




Fiindcă de fiecare dată când o ascult vibrez la textuleţul lui Bono care zice: "well tonight thank God it's them instead of you", fiindcă, n-aşa?, de Crăciun suntem cu toţii mai buni.

4. Chris Rea - Driving Home for Christmas




Pentru că o consider varianta "estivală" a unui alt şlagăr drag mie şi românesc, pe deasupra. "Plec la mare", al marelui, uriaşului blând Ilie Micolov. Ideea e aceeaşi: un tip stă la volan şi aberează.

5. Queen - Thank God It's Christmas





Pentru că e Queen...

6. Tom Waits - Christmas Card from a Hooker in Minneapolis


Pentru că avem aici un cântecel râsu-plânsu, cel mai româno-american colind, în spirit. Cineva spunea astăzi că sunt foarte triste, foarte triste colindele românești. Cele de peste ocean dimpotrivă. Iată așadar un cântecel vesel-trist. Dacă îl ascultați cu atenție auziți printre rânduri chiar și lerul...

Sărbători fericite, dragilor!

marți, decembrie 20, 2011

Mi-am luat în sfârşit pastile şi tu strigi de fericire...

Vin aşadar sărbătorile şi ne gândim cu toţii că dacă până acum am putut să tragem mâţa de coardă, deja timpul devine inamicul nostru. Trebuie cât mai repede să luăm cadoul, ceea ce nu este deloc uşor. Măsuri, culori, memorie. Să ne amintim ce anume zicea că îi place, ca să nu o dăm în bară. Cadoul perfect pentru doamne sună a "sunt un bou", dar nu vă lasaţi derutaţi de aparenţe, pentru că până la urmă chestia asta cu animalele este mai mult decât relativă. Şi este mai mult decât o declaraţie de smerenie către femeia iubită. Până la urmă, ce dacă sunt un bou, dacă sunt unul fericit. Se rezolvă prin intermediul acestui neaşteptat dar următoarele lucruri: Îţi faci iubita să strige noaptea de fericire. Nu ştiu dacă e tocmai bine, pentru că asta ar însemna că nu prea vei dormi noaptea, dacă ea începe să urle ca disperata. Vin vecinii şi transformă totul într-un calvar. Ce le poţi spune? După care o ia pe panta religioasă şi începe să îl strige pe Dumnezeu. Asta deja e mai mult decât limita absolută a toleranţei şi miroase a horror cu paranoia hardcore. Casa ta se transformă dintr-o dată într-o adevărată casă de rugăciune. Adio somn, adio linişte de sărbători! În curând te vor invada toţi enoriaşii care vor striga în cor Dumnezeule! Îţi vine greu să crezi, dar meritul de a-ţi fi transformat iubita dintr-o intro- într-o extrovertită este numai şi numai al tău.


Şi tu, tu cu ce te alegi din treaba asta? Iată, deşi eşti nedormit devii totuşi viril. Nu dormi dar nici nu mai oboseşti. Începi să miroşi a sfinţenie, punând casa ta în slujba domnului. Cu alte cuvinte, ai devenit un bărbat perfect. Probabil pentru că i-ai făcut loc domnului în casa ta. Nopţi de iarnă, plină de dragoste şi pasiune... Adevărul e că dacă iarna asta nu o să fie plină de zăpadă, măcar de dragoste şi pasiune să dea pe dinafară...

Cumpara satibo, un produs natural 100%, un cadou care o sa o faca pe iubita ta sa strige noaptea de fericire!!!

Nu ai vrea sa iti auzi iubita strigand Dumnezeule, nu ai vrea sa ai nopti pline de pasiune si dragoste?

Nu vrei sa fii un barbat viril, sa nu obosesti?

Nu vrei sa-ti vezi iubita fericita?

SATIBO este un stimulent natural, sanatos, bazat pe plante. Iti ofera sansa sa devii un barbat perfect.

Nopti de iarna, plina de dragoste si pasiune!!!!



luni, decembrie 19, 2011

Primul bootleg Iulian Canaf - Vocea României 2011

Liviu Tătăruș este omul zilei. Habar n-am cine e el, important pentru mine este că îl susține și el tot pe Canaf , Vocea României. Cred că lumea ar fi puțin mai altfel, sau cel puțin o parte dintre apropiații noștri ar fi diferiți dacă ar afla la un moment dat că au făcut un bine unui străin fără prea mult efort sau din dorința de a fi remarcați. E vorba despre cei care cedează locul în autobuz fără să se uite în ochii femeii în picioare sau a celor care, deși ar fi dreptul lor să gonească frânează și așteaptă ca pietonii să le taie calea, fără să aștepte o secundă să li se mulțumească în retur. Liviu Tătăruș este cel care mi-a oferit mai devreme cadoul lui Moș Crăciun, punând la bătaie un fișier rar cu toate piesele interpretate de Iulian Canaf, Vocea României, la concursul care îi poartă numele. Finalul anului m-a prins ascultând în mașină cam câte o lună de Them Crooked Vultures și de Band of Skulls, cd-uri ce ar fi urmat să se eternizeze acolo, dacă nu apărea salvarea. Mâine aștept cu optimism drumul cu mașina, numai la ideea că voi da la maxim ”primul bootleg” Canaf și porni la drum. Accentuez pe noțiunea de bootleg, pentru că de regulă acesta se referă la materialele neoficiale, înregistrate în condiții dintre cele mai suspecte și care, pentru colecționari valorează peste ani valută forte. Din bootleguri nu se îmbogățește niciodată vedeta, ci cel care e în stare de orice nelegiuire pentru a pune mâna pe înregistrări cu favoritul care, la ora aceea este doar puțin mai cunoscut decât un ilustru anonim.
Primul bootleg Iulian Canaf conține: ”Blue Moon”, ”Knockin'on Heaven's Door”, ”Guess Who”, ”I Got a Woman”, ”Merry Christmas, Baby”, ”Rock Me Baby”, ”Shake It Babe”, ”Sunny”, ”What a Wonderful World” și, de la mine citire ”Sunt vagabondul vieții mele”.
P.S.
Aflu că pe 26 decembrie Iulian Canaf va concerta în Iași. Ce cadou în cea de-a doua zi de Crăciun! Din păcate nu o să fiu acolo, dar sunt convins că un alt împătimit Canaf va produce cel de-al doilea bootleg. Asta până ce va scoate primul CD-uri oficial. Pe care deja îl aștept.

sâmbătă, decembrie 17, 2011

Iulian Canaf - adevărata Voce a României (după părerea mea)...

Asta e la cald, de fapt la fierbinte. Tocmai ce s-a terminat semifinala de la Vocea României, singurul concurs de acest gen pe care mi-am făcut timp să îl văd. După cum observați la acest post am și pus una dintre puținele fotografii ”personalizate” din întregul meu blog. Motivul este unul singur: Iulian Canaf, vocea merită asociat cu Iulian Canaf omul. Faptul că Iulian Canaf a fost eliminat îmi confirmă previziunile logice care încă o dată au supus sentimentul. Atât Canaf cât și concurentul său direct meritau să își dispute finala. Favoritul meu însă nu avea cum să câștige din următoarele motive:
- în România industrie muzicală nu există,
- Vocea României este un concurs popular și nu unul ”de specialitate” și chiar nu îmi pasă acum dacă jignesc pe cineva.


Dacă am fi avut o industrie muzicală puternică, măcar după modelul german, dacă nu după cel american, astăzi Canaf ar fi fost votat de spectatori. Pentru că se presupune că am fi avut o puternică nișă a iubitorilor de jazz, blues, spirituals și tot fusionul care le înglobează pe acestea, care, evident și-ar fi susținut favoritul.


Argumente de genul ”Canaf e un acrobat” sau ”un măscărici muzical” au un sâmbure de adevăr, dar mistifică realitatea. Canaf este într-adevăr un acrobat al feelingului muzical și un măscărici al curții, care deține întotdeauna adevărul muzical, rostit, e drept, în cheie neobișnuită. Diferența dintre mine și cei care l-au susținut pe Dragoș Chircu este că între noi, eu m-aș duce la un concert Canaf din dorința de a-l asculta 2 ore iar ei doar pentru că îi amuză sau pentru că va cânta cele câteva hituri care i-au sensibilizat. Ei ar ieși din sală după ce și-au satisfăcut curiozitatea, eu aș sta până la capăt și tot nu m-aș declara sătul de invenitivitatea acestuia. În schimb nu se vor duce la concertele Dragoş Chircu, pentru că, până la urmă şlagărele sale pot fi chiar downloadate şi ascultate şi în casă, în timp ce fac mâncare sau secs. Eu ascult în continuare Screamin' Jay Hawkins, album după album, suporterii lui Chircu numai ”I Put a Spell On You” și asta mai ales pentru că este una dintre puținele sale piese devenită hit grație unei alte interpretări. Am făcut această comparație din dorința de a transmite un mesaj: pentru mine Iulian Canaf este ”Screamin' Jay de România” și adevărata Voce a României. Nu vorbesc acum despre voce sau disciplină vocală, ci despre nou și originalitate. Cred că Vocea României trebuie să fie un artist care aduce noul și nu unul care conservă clasicul, și care, dacă nu primește piese speciale se pierde în peisaj. Iulian Canaf este ușor recongnoscibil indiferent ce ar cânta, Dragoș Chircu este virtuos vocal, dar fără nimic care să îl scoată în evidență. Este doar un artist corect. Așadar cred că România merită o voce de novator și nu de conservator.


Acum închei. Poate că nu o să mai auzim multă vreme nimic de Canaf. Poate că acest concurs va fi câștigat de Dragoș Chircu. Poate că nu vom mai auzi niciodată de Dragoș Chircu solistul, nici măcar în România. Peste hotare îți trebuie mai mult decât o simplă voce corectă. Iar acest mai mult îi lipsește lui Dragoș Chircu. Ce văd special la Dragoș Chircu într-un concert live, dincolo de un artist care stă încremenit la microfon? Ce văd special la Canaf într-un live? O risipă de energie și cântece pe care la fiecare concert ni le va cânta altfel. Înclin însă să cred că de-abia acum Canaf este gata să spargă piața muzicală. Nu în România, însă. Sunt gata să pun pariu cu voi, pe ce vreți voi! Aștept mizele. Singura condiție e să fie mari, altfel nu mă interesează. Argumentul meu se numește Pavel Stratan! Cine cunoaște povestea mă va înțelege de ce mi s-a urcat la cap că le-aș cam avea cu previziunile de marketing muzical! ...

vineri, decembrie 16, 2011

Pisi, pisi, pis, pis, pis în Sibiu noi te-am ucis

Nu înţeleg de ce suntem atât de marcaţi de întâmplarea întâmplată cu pisi răpus de nişte vânători cibinieni zilele trecute, care, chipurile, mai întâi ar fi trebuit să îl tranchilizeze? Încercăm în felul acesta să extirpăm comoara noastră naţională arhetipală de legendă şi basm, conform căreia Făt Frumos ia gâtul balaurului. Ce era să îi facă, să îl tranchilizeze mai întâi, după care, în cazul în care adăposturile l-ar fi respins, din lipsă de locuri sau din motive de agresivitate să îi curme viaţa (nici vorbă de decapitare) şi să aleagă între a-l formoliza sau a-l împăia şi trimite la Muzeul Regatului? Ce ar fi să îi facem acum procese de intenţie lui FF că nu a prezervat trecutul, ca să afle şi moştenitorii săi - Botezatu şi Fuego se pare că ar fi chiar rude directe - că răul a existat pe lume, în formă primară? Încearcă astfel să se nege gena noastră strămoşească de ortodocşi dintr-o bucată, care, faţă în faţă cu pericolul dispecerăm la rece situaţia, fără nici o ezitare. Şi nu e corect. Se încearcă să ni se spele creierele, convingându-ne prin diverse metode că vânătorii cu pricina sunt nişte tâmpiţi. Nu sunt domne deloc tâmpiţi, sunt doar action-men. A văzut careva vânător român să tragă prin gratiile cuştiilor de la zoo în tigri? Vă spun eu: NU. Prin urmare oamenii ăştia înţeleg simbolurile aşa cum trebuie. De asemenea se mai încearcă unificarea profilului românesc cu acela al stăpânului de sclav. Românul nu încurajează sclavia, noi nu vrem grădini zoologice cu animale fel de del după gratii. Poate că acum a venit vremea să închidem toate grădinile zoologice din ţară. Mai bine mort decât sclav! Vrei să vezi fiare, te urci în avion şi pleci în Africa, că bani avem, slavă domnului.


Apropo de Africa, mi-am amintit de o anecdota pe care mi-o povestea un cunoscut, petrecută pe vremea când se lăfăia în Congo-Brazaville. La un moment dat, românaşii noştri au cumpărat un crocodil. Ajunsă la maturitate, fiara a fost eliberată în piscină, trăind ca în sânul lui Crocovram. Când românaşii noştri au plecat, fiara a rămas fără stăpân. Ce credeţi că s-a întâmplat? Credeţi oare că băşinaşii s-au grăbit să îi ofere lui croco un habitat pe măsură? Nici vorbă. Au început să se bată între ei cine va dormi la noapte sătul. Fără milă. Deci dacă ei nu au milă cu fiarele ăstea în libertate, noi de ce am avea? Să ne imaginăm în Africa o oaie în libertate. O oaie de la noi, din Românica. Credeţi că băşinaşii ar căuta puşca cu tranchilizante, dacă s-ar trezi la 2 metri de fiară cum s-au trezit vânătorii noştri cibinieni? Credeţi că ulterior nu şi-ar rânji şi ei măselele în poză cum au făcut vânătorii noştri, cu trofeul în spinare? Numai noi să facem safari, ei nu?


Cred că suntem încă o dată prea exigenţi cu noi înşine şi că ceea ce s-a întâmplat cu fiara în libertate, adică împuşcarea ar trebui să fie o lecţie pentru toate animalele similare care se hotărăsc de capul lor să se plimbe prin Românica ca printr-un sat fără câini. Aşa că ar trebui dat un ultimatum, acum pentru totdeauna:

corcodili,

panda,

maimuţe,

lei

şi alte-animăluţe

de prin ţările călduţe:

FEREA

de român şi puşca sa!

Puşca şi cureaua lată, ce cretin voi fi-ncă-o-dată!

joi, decembrie 15, 2011

Caganeri din toată lumea, produceţi pentru prosperitate în 2012!

Mai ştiţi sper înclinaţia mea spre gadgeturi şi mai ales spre figurine şi machetuţe. Nu mai ştiu dacă v-am povestit că am o colecţie de astfel de chestii din plumb, pictate manual, cu personajele de la Marvel. Astăzi frunzărind eu netul după cadouri de Crăciun, am avut revelaţia de a constata că propria mea colecţie s-ar putea îmbogăţi - prin urmare mi-aş putea face mie însumi un cadou de Crăciun. Personajul principal al discuţiei este un caganer, cum îi spun spaniolii. Provine din zona Cataluniei şi este, pe româneşte, nici mai mult, nici mai puţin decât, pe româneşte un căcănar. Prezenţa acestuia a fost demult observată în reprezentarea naşterii domnului, respectiv în machetuţele înfăţişând acest moment. Undeva, de regulă în stânga scenei naşterii, spre fundal apare un individ care stă, cu pantalonii în vine, pe un munte de căcat proaspăt. Acesta este caganerul. Un căcănar în sens propriu.




Despre rolul căcănarului în societate:


Dincolo de alte roluri absconse care i se atribuie, căcănarul îngraşă pământul. Prin pofta sa nesăbuită de a se scăpa prin tot locul, căcănarul are o menire bine definită, aceea de fertilizator. Dacă toamna e săracă, de vină este Caganerul care a lipsit în decembriele anterior din staul, din imediata apropiere a ieslei. Acceptat de biserica catolică în decorul "natal", Caganerul a căştigat respectul universal prin rolul său fundamental în agricultură. Bogat, sărac sau Fuego, la căcare eşti la fel: cu fundul gol. Suntem egali în faţa domnului şi în budă. Nu voi face însă nicio referire la mirosurile pe care trebuie să le suporte noul născut, în ieslea sa, pentru că, până la urmă unde suportăm un miros de ce nu am suporta şi mai multe. Plus că încep să înţeleg de ce Caganerul primordial s-a ascuns în staul. Pentru că acesta era singurul loc în care mirosul său reprezentativ în acel moment nu bătea la nas. De oriunde altundeva acesta ar fi trebuit repudiat. Din staul nu.




În timp, catalanii au ajuns să exploateze această depictare a fertilităţii, aducând-o la zi. Avem Caganeri fel de fel: Mick Jagger, Obama, Shakira şi Pique, Dalai Lama, Papa (indiferent de numele său) şi chiar şi bresle: schiori, cărturari, dansatori. Evident că figurina preferată rămâne Mick Jagger. Dacă tot e să introduc în staul un individ din alt film, măcar să fie idolul meu în ale muzicii. Sunt convins că dacă am produce şi noi caganeri personalizaţi, aceştia ar avea un mare succes la vânzare. Credeţi că nu s-ar bate toţi fanii lui Fuego ca să aibă în colecţie un Fuego-căcănar? Mai ales că artistul tocmai se laudă cu proaspătul său album de colinde. Nimic mai practic şi economicos. Fuego artistul total! Fuego, artistul sincron: se cacă şi colindă în acelaşi timp!

Să mori rănit din dragoste de nani

Cum vă aşezaţi în pat atunci când mergeţi la culcare? Aceasta este o întrebare simplă care, veţi vedea poate prezenta răspunsuri variate. Uneori ne culcăm pur şi simplu aruncându-ne în pat pe spate sau pe burtă. Iar alteori pur şi simplu ne aşezăm în fund, după care ne înclinăm într-o parte, făcând în aşa fel încât capul să planeze direct pe pernă. Nu e nimic eroic în a te întinde în pat.


Cât despre gestul sinuciderii prin aruncare, trebuie să recunosc că întreaga imagine mi se pare străbătută de un oarecare eroism al poziţiei căderii în vid, un soi de batmanism dar fără gadgeturile din dotare. Inamicul căderii spectaculoase este etnobotanica sau pastila hipnotică. Ea te poate face să mori comic. Iată ce declară Călin Geambaşu despre moartea Mălinei Olinescu: "Mălina Olinescu nu s-a sinucis. Ea a luat pastile hipnotice, a ieşit pe balcon şi a crezut că balustrada e patul. Există probe clare." Aşadar să reconstituim vizual căderea, pornind de la premiza că aceasta nu s-a aruncat pe burtă sau pe spate în pat, ca atunci când astfel este anticipată o bătaie serioasă cu perne. Mi se pare ridicolă vizual această moarte. Bine că nu a confundat balustrada cu closetul. Atunci totul ar fi devenit mult mai ridicol. Să ne imaginăm cum îţi cad pantalonii, chiloţii, după care te laşi pe vine. Şi cazi în gol, eventual însoţit de excrementele eliberate, care încep să zboare pe lângă tine. Dacă sunt solide. Dacă sunt lichide lumea ar putea să creadă că ar fi fosba despre o ploaie de stele...


P.S.

Unii oameni nu ar trebui să deschidă niciodată gura. Nici măcar când mănâncă!

Familia Medicii, o familie armonioasă!

Ştiaţi că viaţa reală nu este altceva decât punerea în practică a principiilor lansate de jocul "The Sims"? Ca în joc şi în viaţă timpul pe care îl ai la dispoziţie pentru marile realizări este mic şi zgârcit. Pe urmă devii bătrân şi zbârcit. Viaţa nu e joc, şi asta din păcate au înţeles-o puţini dintre noi. Cineva care vrea să aibă succes în viaţă ar trebui în mod normal să parcugă măcar o dată jocul Sims, pentru a şti cum să îşi dispecereze cel mai uşor priorităţile şi timpul.




De exemplu alegi în joc să fii medic. Foarte bine. Dacă te risipeşti şi alegi să îţi petreci nopţile în cluburi, cu femei, după care, împrăştiat faci copii te vei trezi că eşti nerealizat şi că în curând mori. De pomana încerci tu la bătrâneţe să devii un medic de succes, că canci. Şi în viaţă la fel. Cel mai bine este dacă vrei cu adevărat să devii un medic de renume să faci totul în familie, că ştiţi cum e, dacă şi acasă discuţi tot de serviciu, până la urmă acasă devine un serviciu şi lucrul ăsta te ţine mereu în tensiune. Ceea ce nu e deloc rău pentru un pasionat de meseria lui. Prin urmare, familiile de medici, ingineri, biologi, filologi, fotbalişti sau porno-staruri prezintă cele mai mari şanse de reuşită. Medicii, inginerii, biologii, fotbaliştii şi porno-starurile. Câteva detalii adiţionale veţi primi aici, e drept, particularizând pe breasla medicilor: "Niccolo di Bernardo dei Machiavelli a fost istoric, scriitor şi filozof italian. Este considerat unul dintre întemeietorii ştiinţelor politice moderne. A fost secretar la Cancelaria Republicii din Florenţa, 1498-1512 în perioada în care familia Medicii se afla la putere". O mare familie de doctori...




Dacă alte familii nu s-au mai bucurat de un astfel de succes, acest lucru se datorează fracturării breslei. A încercat La Familia, nu a mers. A încercat Familia Ewing, iar nu a mers. Familia Medicii însă s-a bucurat de succes. La mai mare!

miercuri, decembrie 14, 2011

In absentia - Mălina Olinescu

Cazul Mălinei Olinescu tinde să devină mult mai profund decât mă aşteptam ieri, când, e drept, am cam luat în zeflemea situaţia. Din ce în ce mai multe detalii despre această fată, că fără să vrem vom ajunge să o hulim pentru lucruri care se petrec acum, categoric fără voia ei. Glumim noi că acum în sfârşit are celebritatea pe care şi-a dorit-o o viaţă întreagă, dar în realitate nu acesta este scenariul postmortem imaginat de biata decedată. Factual, singurul şi ultimul lucru pentru care poate fi acuzată Mălina Olinescu este acela de a se fi sinucis. De aici încolo nimic nu îi mai aparţine. Circul actual este rodul unor descreieraţi, al unor însetaţi de senzaţionali şi nu în ultimul rând al unor insensibili. Plictiseală mare în Românica! Faceţi băieţi ceva, orice, numai faceţi! Ca să aibă ce să mănâncă şi gura mea.




Asta îmi aminteşte de o peripeţie de acum mulţi ani, când, după o pauză mai lungă de socializare am fost invitat la o petrecere alături de foştii vecini, cu care nu mă mai văzusem de vreo zece anişori. Evident, i-am refuzat. Câteva zile mai târziu mi se povesteşte cum au decurs ostilităţile. Plictiseală mare, cum mă şi aşteptam când am refuzat. De atâta inactivitate, au început băieţii să se dea pe net şi să caute texte unde figura numele meu. Au descoperit nu foarte greu un portal de literatură şi au început să citească. Evident că nu au priceput nimic, şi nu alcoolul ar trebui făcut responsabil pentru asta. Şi-au petrecut astfel toată seara citind textele mele şi comentându-le, fireşte, la nivelul lor de comprehensiune. In absentia. Dacă aş fi fost prezent ne-am fi plictisit împreună. Probabil că am fi ajuns să comentăm activitatea unui prieten imaginar, poate că am fi ajuns să vorbim despre revelaţii ortodoxe. Prin absenţa mea le-am făcut mai frumoasă seara.




La fel şi Mălina Olinescu. Prin absenţa sa nişte nehaliţi au prilejul să îşi pună stomacul la cale. Şi vor mânca, şi vor mânca şi vor mânca şi vor tot mânca. Până când, ca într-o nuvelă de Móricz Zsigmond se vor duce la primul copac şi vor începe să îşi verse maţele. Şi gata. Kaput. Mai devreme sau mai târziu ne prăpădim cu toţii...

marți, decembrie 13, 2011

Eu şi tu şi el şi ea şi Mălina-n stânga sa

Mălina cică ar fi cea din stânga. Articolul acesta nu are nici o importanţă însă poza spune multe. Aşa se întâmplă şi cu cărţile. Atâtea există, groase din cale-afară pe care îmbătrâneşti citindu-le, însă dacă au poze, totul devine mult mai uşor. Te uiţi la poze şi asta spune tot. Ca la Playboy sau Hustler. Cel mai bine e să vezi poziţia, nu să ţi se povestească de ea, pentru că atunci piere tot farmecul. La Rebreanu, mai ţineţi minte secvenţa cu Petre Petre şi Nadine. Scena aceea a urmăririi după canapea şi momentul violului transformat într-o partidă toridă de sex piere în faţa unei secvenţe în care Titus Steel o urmăreşte cu ciocanul pe iubita sa (soţie). Aşa stă treaba şi cu poza asta în care doi bărbaţi se bat pe o singură femeie. E clar că e vorba despre un joc, pentru că altfel nu ne putem explica de ce au ochii acoperiţi. Un soi de: hai să vedem dacă ghiceşti a cui e fetiţa cu petic pe ochi. Ca şi la iluminatti, ochiul joacă şi aici un rol important. Fetiţa cu ochii descoperiţi clar nu are nici o treabă cu incestuoşii din preajma ei, de aceea a fost lăsată să vadă tot circul.


Şi totuşi, mă întreb acum, peste ani, nu cumva acest secret i-a marcat existenţa Mălinei, fetiţa cu ochii de neoprit, şi nu această cauză e posibil să fi stat la baza sinuciderii sale? Eu cred totuşi să fotografiile nu mint!

Florin Radu, fotograful care le-a furat sufletul Mălinei şi Mădălinei

Trebuie să vedeţi chestia asta pentru că o dovadă mai clară a faptului că paranormalul este la tot pasul nu există. De fapt, cazul de care vă vorbesc este într-un fel mai aproape de miturile indienilor, care considerau fotograful un hoţ de suflete. Odată poza făcută, multe zile nu mai aveai. Această cutumă s-a perpetuat, şi astfel de "vraci" au ajuns şi pe la noi iar unul dintre ei este Florin Radu. "În acest context, şedinţele foto cu Mălina şi Mădălina, făcute în acelaşi studio foto în 2006, la distanţă de numai câteva luni, par cel puţin stranii. Florin Radu, fotograful care a realizat imaginile, a povestit pentru cancan.ro că pozele cu Mălina au fost realizate în aprilie, iar cele cu Mădălina Manole - în august. Mai mult, după cum se poate vedea în fotografii, cele două cântăreţe au pozat în ipostaze asemănătoare."


Deşi este absolut evident din poze, eu o să mai punctez câteva dintre similitudinile ieşite din comun dintre destinul Mălinei Olinescu şi a Mădălinei Manole. Mai întâi nu este de neglijat că pe ambele le cheamă asemănător. Mălina-Mădălina. O silabă lipsă chiar nu mai contează când destinul vrea să îşi facă jocul. Pe urmă, uitaţi-vă la poze ca să vedeţi că ambele pozează nu doar aceluiaşi fotograf, dar în ipostaze identice: una cu chitară, alta cu scaun, una în blugi, alta în fustă, una cu mâna în păr, alta cu chitară lovindu-se în cap. Era să uit, că mai stau şi ambele cu mâna între picioare, ceea ce iar poate fi un semn către cei care le vor urma. Poate că e vorba de indicarea direcţiei, un fel de: aici, jos! Nu în ultimul rând cred că fotograful Florin Radu ar trebui pus urgent sub observaţie. E bine să ştim cine i-a mai pozat, ca să ştim să procurăm din timp materiale cât mai compromiţătoare pentru campania post mortem. Să fim cu un pas înainte, acesta este dezideratul.

vineri, decembrie 09, 2011

Crezi ca fetița lui Laurete e chinezoaică?

Credeați că nu avem pe ce să ne consumăm neuronii zilele ăstea, mai ales că suntem și în postul Crăciunului. Să nu mai faceți greșeala asta, pentru că sesizeaza tabloidele de scandal de pe la noi și ne dau subiect de gândire pentru ceasuri bune. Cum ar fi acesta de azi, fierbinte aș zice: Crezi că fetiţa lui Laurette e mulatră? Pentru cine nu știe, numita Laurete e mulatră și nu are nicio legătură cu celebritatea, ea doar un persnaj exploatat de media noastră, din lipsă de altceva. Tatăl nu e muleatru, și de aici întreaga dilemă. Nu vă grăbiți să îi acuzați pe autorii de la cacan de cretinism, deoarece dacă vă gândiți puțin o explicație există, e drept că una puțin mai ocultă. Dacă unul din părinți e negru și celălalt alb, clar copilul va ieși mulatru. Dacă unul din părinți e mulatru și celălalt nu, copilul de asemenea va ieși mulatru. Și totuși el poate ieși alb, dacă tatăl copilului lasă să pătrundă lumina mai mult decât este cuvenit. În cazul ăsta și numai în cazul ăsta copilul iese alb ca laptele. Probabil că mesajul tabloidului este că tatăl copilului permite luminii să intre în... în cantități foarte mari.
În orice caz, indiferent de culoarea ulterioară a fetiței, aflăm că tatăl este gata să repare posibila nedreptate declarând: ”Mi-am ţinut fetiţa în braţe. Laurette nu a plâns. O să îi spun maimuţica mea".
Pentru acest altruism și pentru această bunătate sufletească ieșită din comun, permite-ne, dragă Mihai, tată de maimuțica și iubit de laurete să îți spunem și noi ”maimuțica noastră”. Măcar tu ne faci să râdem sincer!

Muș în nas, nu mouche sub nas!

Azi am constatat că s-a perpetuat una dintre cele mai grave confuzii ale istoriei, și anume cea legată de ”podoaba sublabială” numită franțuzește ”mouche”. O să fiu cât mai direct pentru a nu vă mai întinde cu vorba. Ei bine, etimologia acestui termen nu este una franțuzească, cum s-ar crede. Francezii să facă bine și să își bage mințile în cap atunci când vine vorba de etimologii: nu tot ce sună ușor franțuzit este chiar franțuzesc. Termenul de ”muș” a fost furat de un francez speculant de la cuvântul pur românesc ”muci”, rostit în dialect moldovenesc: ”muș”. De aici ”mouche-ul franțuzesc.
Prin urmare, mustața lui Hitler ar trebui să se numească, logic „suș” iar pilozitatea numită în românește ”cioc” ar trebui să se numească, firesc ”juș”. De fapt și în românește ar trebui operată această corectură, mai ales când avem de-a face cu o cosmetică aferentă, foarte serioasă și minuțioasă, altfel spus ”ciocul mic”. Aici se potrivește ca o mănușă termenul de ”juș”.
Așadar să îi dăm cezarului ce îi și aparține de drept. Mușii în nas, deasupra nasului sușul și dedesubtul său jușul. Și gata, deja vorbim puțin mai corect românește.

Dinu Maxer - un vigilante cu pretenţii mici de fante

Am o problemă majoră cu mitocănia. Odată reperată mă comport ciudat şi am ieşiri speciale, gen. صدر dinu ووٹ maxer پیمانے پر بلاک Cam asta se întâmplă şi acum, când citesc despre Dinu Maxer, gen, un tip ale cărui realizări,gen, îmi sunt la fel de străine ca limba urdu, gen. براہ کرم dinu maxer ہے کہ ہم ان کے انتظار میں نجی شعبے کو ہمارے کنسرٹ. Nu am auzit până acum voci care să îl omagieze pe doctorul Maxer, nici fane înlăcrimate după vocea nemaiîntâlnită a acestuia. Ştiu că a fost cu Luciu, şi atât, gen. میں سمجھتا ہوں dinu maxer ایک گائے بیل



Iată ce declară Dinu, gen, Maxer aici: "Eu ca persoană publică am tendinţa de multe ori să ameninţ când nu-mi convine ceva că fac public totul, dacă ştiu că dreptatea e de partea mea", pentru Zeus Tv. Şi cum vecinii lor vor să defrişeze zona verde de lângă bloc, lucru cu care soţii Maxer nu sunt de acord, au decis să se plângă la tv. کیا میرا pula عوام dinu شخص maxer? De ce dracu mă revolt eu, gen, acum, când reiese clar că Dinu Maxer este un iubitor de verde, un prieten al naturii şi când dialogul său cu Zeus îi asigură, gen, toată legitimitatea necesară, gen.کیا ان سے یہ ٹی وی کیا ہے ? (Asta se traduce prin: ce pizda măsii e Zeus TV ăsta?)



Mai zice Dinu, gen, Maxer că: "De curând am profitat de faptul că noi putem ajunge la tine în emisiune şi am ameninţat că dacă nu se potolesc venim la Lazarus. Cei din zona blocului nostru au vrut să defrişeze zona verde şi noua nu ne-a convenit acest lucru. Am făcut puţină ordine acolo dinu بھیجنے maxer ہے کہ وہ بہت عزیز ہے اور ہم یہ سن کر جلد از جلد اپنے ذاتی اثرات کارناموں. E tare domne Dinu Maxer ăsta, gen, mai tare ca Piedone, Cichi Cian, ca Miaghi, ca Master Yoda şi mai ceva ca Master DiYoda, eventual chiar la un loc. Eu zic să îl criogenizăm. Pe urmă, după sfârşitul lumii să îl şi clonăm. Nu de alta, dar cine ştie, de bufoni vom avea întotdeauna parte, şi dacă bufonul nu e performant, măcar de păpică pentru T-Rex...

miercuri, noiembrie 30, 2011

Andrei Stăruială - clipul finalist de la "Fires" de la Band of Skulls

Iată şi clipul lui Andrei Stăruială la "Fires" - Band of Skulls





Felicitări Andrei şi La mulţi ani!

Perfecţiunea imperfecţiunii absolute în imagini - Band of Skulls - "Fires"

La recomandarea Doamnei Doamna am pus botul la ultima ei descoperire: "Band of Skulls". Sigur, cu maximă reticenţă, doar v-am spus că sunt destul de convins că rock actual nu mai există şi într-un fel poate ca e mai bine aşa, decât să degradăm valorile mai bine să le îngropăm la mare adâncime, în sarcofage bine izolate şi să uităm de ele până la zorii unei posibile catastrofe. Evident că vibrez ca şi alţii la aceeaşi profeţie legată de extincţia rock'n roll-ului, cu atât maimult cu cât asta aparţine tot britanicilor de la Band of Skulls, probabil cel mai important promotor al rock-ului actual: "It's the fall of rock 'n roll, That's what the news said".


Iată mai jos clipul la "Fires", după mine o minunăţie care întregeşte mesajul versurilor: perfecţiunea imperfecţiunii absolute.








Ca şi curiozitate, clipul acesta a fost ales în urma unui concurs propus de trupă, pentru alegerea celei mai bune variante video pentru piesă. In finală s-a mai calificat şi românul Andrei Stăruială - La mulţi ani, Andrei! - care a realizat un montaj având la bază rotoscopia, animaţia 2D şi peste 2000 de desene individuale. De data aceasta Andrei Stăruială nu a câştigat nu pentru că ar fi fost furat, cum ne place să ne văităm la scară mondială, ci pentru că, după mine, a realizat un montaj lipsit de conexiune ideatică şi personalitate potrivită piesei în sine. Vorbim acum despre un montaj impecabil, dar depersonalizat. În orice caz, dellcar pe propria răspundere că dacă varianta finală ar fi rămas clipul lui Andrei Stăruială "Fires" de la Band of Skulls mi-ar fi plăcut mult mai puţin. Fără supărare!

marți, noiembrie 29, 2011

Sântandrei interpretat la vremuri de criză

La noapte e Sântandrei. După cum vă puteţi da lesne seama, poartă un nume contras care multora le va aminti probabil de Fuego. Diferenţa o face diversitatea de manifestări de care se bucură această divinitate geto-dacă, peste care creştinii l-au suprapus pe Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul României. Peste Fuego creştinii nu au suprapus nimic, însă dacă eşti mai puţin fundamentalist şi religios eventual, poţi suprapune cu uşurinţă peste acesta diverse protuberanţe sau orificii - aici cercetătorii încă nu şi-au spus ultimul cuvânt... Pentru cei care nu ştiu, Sfântul Andrei a predicat chiar în Dacia, în primele decenii de la naşterea lui Iisus, fiind considerat de mulţi un adevărat martir deoarece pe vremea aceea Dacia deşi exista nu era deloc încălzită şi nici vii nu erau neam, ca să zici că măcar aduna bietu Sfântu nişte vreascuri şi încălzea automobilul. Iar iernile nu erau nici atunci, ca şi acum de altfel, uşoare. După ce l-au suprapus pe Sfântu, au suprapus peste Sfântu pe Lupu, divinitate precreştină în toată regula. probabil că aici este geneza fenomenelor paranormale care au urmat, pentru că să ne înţelegem, poţi face multe lucruri imorale pe lumea asta, dar nu pui tu lupul paznic la oi... Până prin secolul XX în Colinele Tutovei se organizau în noaptea de Sântandrei paranghelii în toată regula, comparate de mulţi cu Revelionul, mai ales că pe atunci Revelionul era aşa, un moment şters şi lipsit de opulenţă. De-abia mult mai târziu a venit Ceauşescu şi ne-a convins pe toţi că la ora 12 noaptea dacă ne uităm la televizor, îl ascultăm şi pe urmă ciocnim ce avem prin casă o să ne meargă bine tot anul. Erau şi pe atunci moroi şi strigoi, dar erau ţinuţi la respect de usturoiul cu care ungeau tot ce le ieşea în cale, inclusiv pe ei înşişi, ceea ce se pare că a stat la baza primelor obiceiuri erotice kinky din istorie. Pe urmă ateii zic că biserica a stricat tot că a introdus postul Crăciunului, dar eu zic că de la criză se trage faptul că încet încet sărbătoarea respectivă şi-a pierdut din putere. Criză acum, dar şi pe atunci au tot fost diverse crize, sciatice, biliare şi câteva dintre ele controlate. Moroii şi strigoii atâta aşteptau la cotitură. Au făcut cam ce au făcut maneliştii când vecinii de bloc au început să pună restricţii la ceaiuri. Când disco a intrat în colaps au venit manelele şi au ocupat reduta. De Sântandrei tinerii se distrau şi o babă (baba asolută), la lumina luminării Păzea Usturoiul. Ulterior s-a mai păstrat o uşoară reminiscenţă a acestei tradiţii - păzitul buzunarelor.

Alte importante tradiţii de Sântandrei :


Bocetul Andreiului
Fetele făceau din cârpă o păpuşă pe care o botezau Andreiu. Astăzi nu se mai confecţionează pentru că sunt gata făcute în comerţ. Ele se numesc după caz Ken, Justin Bieber sau Transformers. Puneau chestia asta pe laviţă şi o jeleau, substituind astfel precreştinul sacrificiu. Unii zic că migrarea de la Anul Nou Dacic la cel Contemporan ar fi adus cu sine şi metamorfozarea acestui sacrifiu de tip barbie într-unul de tip porcin, mai ales că lupului, în zilele de celebrare i se mai zicea şi gădinet. Poate că vă vine greu să credeţi, dar lupul avea un nume de porc (godin, godinet).

Noaptea strigoilor
Noaptea asta e una de haos, fiindcă spiritele morţilor ies din morminte împreună cu strigoii vii şi cu Nicolae şi Elena Ceauşescu care strigă, acoperind uneori chiar restul larmei: alo alo treceţi la locurili voastri şi sunt mă-tă bă, sunt mă-ta. De regulă monştrii ăştia se bat între ei, dar dacă le iese şi om în cale, şi-o ia ăla de numa, cam cum şi-a luat-o Galamaz de la suporterul petrolist - cu atât mai mult cu cât suporterul ăla era în tabăra lupilor (galbeni). Climaxul la strigoi e în noaptea de 29 spre 30 noiembrie când ies din corp ca Elvis din building, din casă pe horn sau pe uşă, se rostogolesc de trei ori şi se transformă în animăluţe fel de fel: lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască) şi după ce încalecă pe cozi de mătură şi butoaie se fac oameni - Iurie Darie şi Anca Pandrea pot fi daţi drept exemplu, sper că vă amintiţi şpagatul Ancai Panca pe butoi!!! Pe lângă strigoi avem şi pricolicii (priculicii) care spre deosebire de vârcolaci zboară.

Aflarea ursitei
Fata de măritat prepară o "Turtucă de Andrei", care în zilele noastre poate fi cumpărată de-a gata de la Carrefour. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat şi astăzi, unii însă semănând cannabis.


Aşteptăm de la voi şi alte obiceiuri pentru a putea astfel să avem o imagine spectrală a cutumelor omeneşti şi nu numai!

Teme-te de ţigani chiar şi când îţi fac "daruri"

Una dintre temerile românului, nu neapărat contemporan cât aş spune atemporal este "ţiganul". El se regăseşte în expresii de adâncă simţire românească precum: "nu te ţigăni", "vine ţiganu şi te ia" sau "te dau la ţigani". Aici însă este vorba doar de subconştientul nostru, şi nu de o anumită antipatie concretă pe care mulţi dintre noi nu o simţim. Nu zic că ar fi români care să nu fi interacţionat niciodată cu un ţigan, ci mai degrabă că există suficienţi români care nu au avut absolut nici un conflict cu această etnie şi totuşi folosesc mai departe aceleaşi locuri comune, din reflex. Personal eu nu fac această greşeală, mai ales că am prieteni ţigani, ba mai mult, am avut privilegiul să cunosc ţigani deosebiţi datorită cărora sunt deseori tentat chiar să apelez la discriminări pozitive. Problema asta cu "anatemizarea" e veche la români. Un exemplu clasic se regăseşte de pildă la Creangă (Povestea lui Harap-Alb), atunci când autorul vorbeşte despre sfatul împăratului cu privire la oamenii de care trebuie să se ferească fiul său în cursul călătoriei iniţiatice: omul spân şi omul roş. Aşadar, noi românii ar trebui să ne ferim cam de toţi: omul spân, omul roş, omul cu plete şi barbă (Ceauşescu dixit), omul negru, omul plajei, omul de la Minolta.


Dacă am dus într-un fel discriminarea la un nivel de artă, acest lucru este consecinţa unui neintervenţionism civic, care iarăşi ne caracterizează. Creînd distanţe am segregat, am dat naştere unui lagăr invizibil în care i-am deportat pe toţi care nu sunt ca noi. Evident, majoritari fiind aceşti a nu s-au mai putut opune. Nu le-a mai rămas decât să creeze strategii de supravieţuire, şi după ce că îi priveam cu ochii încrucişaţi am ajuns acum să îi vedem şi mai rău. Din impasul acesta tot ei sunt cei care trebuie să ne scoată, nu noi, majoritarii, care avem suficiente argumente să nu facem nici măcar un singur pas în spate. Mă revolt de fiecare dată când aud că în România sunt marginalizaţi, iar discriminarea pozitivă care se practică nu ar fi suficientă. Dacă chiar sunt marginalizaţi acest lucru se întâmplă din cauză că civic nu se implică. Există câteva "accidente" care s-au dovedit mai mult decât reuşite. regretatul Johnny Răducanu de pildă povestea că în urma unui interviu radio pe care l-a dat mai demult a primit telefon de la un semen, ţigan, care i-a comunicat că a doua zi dimineaţă le-a zis copiilor: dacă nu vă duceţi la şcoală şi nu învăţaţi bine de la mine nu mai primiţi nici un şfanţ. Există de asemenea şi piesa de teatru "Declar pe propria răspundere", în care Alina Şerban, ţigancă din Bucureşti povesteşte într-o monodramă cum şi-a depăşit propria condiţie. Nu folosesc termenul "rrom" pentru a nu duce mai departe o aberaţie de sens. Istoric vorbind în România au fost de când lumea numiţi ţigani şi nu rromi, spunându-le acum rromi nu aş face decât să îi şterg din istorie şi să le creez o nouă identitate, lipsită de legitimitate, plus că eu unul nu cred că au de ce să se ruşineze pentru că sunt mai departe denominaţi după termenul istoric. Ceea ce lipseşte din societatea noastră este tocmai implicarea civică a ţiganilor. Precedentul a fost creat. Nimeni nu l-a repudiat pe Johnny Răducanu, pe Bănel, pe Alina Şerban, pe Connect R, pe Alex Velea, pe Grigoraş Dinicu, pe Ion Voicu, pe Sile Dinicu, pe Jean Constantin şi pe mulţi alţii care acum mi-au scăpat pentru că ar fi fost ţigani. Câtă vreme însă ţiganii de succes refuză să iasă public şi să îşi îndemne semenii să profite la maxim de şansă şi să nu aleagă căile uşoare, doar pentru că pe moment acestea le oferă ceva stabilitate financiară nimic nu se va schimba în ceea ce priveşte situaţia prezentă. Campaniile antirasiste nu ajută la nimic. Este doar un paleativ de moment. E frumos să organizezi astfel de campanii, pe tine ca român poate chiar te vor face să te simţi bine, altruist şi generos pe moment, dar pe ei nu îi vor ajuta. Mulţi vor refuza cu mai multă îndârjire să iasă din anonimat, tocmai pentru a nu fi "marcaţi". E nevoie de "atacuri" civice din partea lor, de prestaţii de calitate, care să reducă la absurd prejudecăţile majorităţii.


Nu cred că vom ajunge vreodată să ne dezbărăm de prejudecăţile idiomatice la nivel lexical atunci când vine vorba de ţigani, aşa cum nu o să ne treacă niciodată aceeaşi afecţiune vizavi de "jidani". Dar bine ar fi ca doar atât să rămână, nişte glumiţe nevinovate, unele dintre ele legate de moravuri care la un moment dat vor ajunge, sper, să ne fie străine.

vineri, noiembrie 25, 2011

Jurnalistul şi subiectul, baba şi asbocimentul

Cred că jurnalistul este ca frizerul. Un frizer bun îţi conferă un cap nou, unul prost ţi-l reconferă pe vechiul cap sau îţi reconferă capul pe care nu ţi-l doreşti. Scapi doar dacă ai pretenţii mici: un numero 1 sau un zero. De asemenea tot frizerul te poate ajuta să arăţi mai inteligent decât eşti sau la fel de inteligent ca Fuego. Văd interviuri moderate de Cătălin Ştefănescu, Viorel Gaiţă, Eugenia Vodă (uneori) sau de Cătălin Bordea (Jurnal de Bordea), în care invitaţii par din cale-afară de inteligenţi. Pe urmă, aceiaşi oameni, la alte interviuri mă fac să plâng. Îmi dau seama că trăim în plină industrializare mass-media, unde invitaţii noştri devin nişte copii. Oamenii din presă au puterea să îi cizeleze să îi înveţe să sugă, să muşte, să dea pârţuri şi să facă pipi de la linie până la gard. Zici că ziariştii noştri sunt John Locke (nu ăla din Lost!!!), le dai materialul şi îl şlefuiesc, ca masonu, numai că ei lucrează ziua. Dacă dai peste ziaristu lui peşte prăjit de la unul dintre aceleaşi tabloide ţi-ai cam pus-o. De fapt ideea e că ieşi oricum într-un mare fel dar pentru alţii. E ca şi cum ai trage peştişorul de aur şi îi zici dorinţa: fă-mă să mă iubească femeile! Şi pe urmă nu mai scapi de femeia cu barbă şi mustaţă şi altele ca ele. Că ai zis femei, la plural. Ziaristul deştept te vinde la deştepţi, ziaristul prost la femeia cu barbă şi mustaţă.


Alex Velea mi se părea un băiat deştept. Deştept, nu foarte deştept, un fel de negru dar nu foarte negru. Asta până am apucat să citesc o declaraţie dintr-unul din tabloide: "Imi plac foarte mult copiii. Daca as avea cum, as adopta multi copii si as avea grija chiar si de un unul bolnav. Daca as avea bani multi, multi, as adopta multi copii si nu asa, de fita, ci ca sa-i vad cum evolueaza", a declarat Alex Velea pentru Music Channel. În profunzime Alex a zis ceva de perfect bun simţ: dacă aş avea bani mulţi, mulţi, aş adopta multi copii. Mulţi ăsta îl exonerează de gândurile noastre necurate. Cu toate acestea deschide şi o portiţă către o tâmpenie de ecuaţie (am fost infect la matematică!) cu nişte chestii comune care se anihilează între ele. Adică "mulţi-toţi" şi tăiem. Şi rămâne "dacă aş avea bani i-aş cheltui pe copii". Adică Alex nu are bani? Nu are deloc? Dacă nu am bani deloc nu adopt deloc copii. Asta e ecuaţia în oglindă, cu minus... Aşa cred că e Alex, numai că dacă îi ia interviul un tip iscusit îl poate ajuta să nu mai pară ipocrit. Dacă i-l ia jurnalistul căruia dacă spui "frunză" trebuie să i-o şi araţi, atunci iese cam cum a ieşit Alex prima oară la lumină. Adevărul pur, gol-goluţ, dracu negru.


Mişto e că, parcă simţind că a dat cu mucii în piure, Alex completează: să-i văd cum evoluează. Nu mă înnebuni, măi, DarwinMic. Să vezi cum evoluează copiii? Vroiai să zici că nu eşti pedofil, sau adeptul "pisicii bonsai". Aici îl cred, nu e, dar e altceva şi mi-e frică să merg mai departe. Fie cum zici tu, poneiule mic!


Dansează băiete, dansează!

joi, noiembrie 24, 2011

Defibrilatoare la îndemâna oricui în zonele aglomerate ale Galaţiului

"Şapte defibrilatoare semiautomate publice vor fi montate în următoarele săptămâni în cele mai aglomerate zone din Galaţi. Costurile acestei investiţii ajung la 14.000 de euro." Cu alte cuvinte suntem în pas cu tehnica, şi nici măcar în capitală ci culmea, la Galaţi. Mai avem oare motive să ne alarmăm că nu evoluăm? Nu, categoric nu.


Mă alarmez însă din alt motiv. Că avem acum aceste şapte defibrilatoare în zonele cele mai aglomerate ale Galaţiului, unde, ca în orice alt oraş din România trebuie să avem şi câţiva glumeţi, cetăţeni care dintr-un motiv sau altul vor apuca padelele şi vor începe să îi mângâie pe trecători pe frunte, abdomen sau dorsal. Treci şi tu pe strasse, şi când ţi-e lumea mai dragă pune glumeţul defibrilatorul pe tine. Sau poate că au fost puse defibrilatoarele chiar în zonele cele mai aglomerate ale oraşului pentru a îl decongestiona. Zilnic, un agent defibrilează câţiva trecători, şi astfel circulaţia se fluidizează.


Ce naiba putem face când trecem prin acele zone? Sau ce nu scrie în articol este că aceste defibrilatoare vor fi păzite de "defibrilatoare" - surori medicale, gata să te resusciteze în caz de nevoie, dar dotate şi cu arme care să apere integritatea defibrilatorului, în cazul că un glumeţ îi pune gând rău.


Sau poate că pur şi simplu este vorba despre nişte defibrilatoare pentru celuloză şi hârtie. Aici cred că nu ne vom confrunta cu niciun pericol.

Them Crooked Vultures, dovada că unii vulturi nu se mănâncă între ei

Azi de-abia am descoperit Them Crooked Vultures, supergrup american care sună într-un mare fel, îmi permit să spun să ar fi surpriza muzicală pe 2011 pentru mine. Avem aici de fapt un poiect auxiliar pentru John Paul Jones, legenda chitarei de la Led Zeppelin, Dave Grohl, tobarul de la Nirvana şi ulterior literul şi chitaristul celor de la Foo Fighters şi John Homme, solistul şi chitaristul celor de la Queeens of the Stone Age, care, aflăm că au şi un hobby "muzica în stare pură". Albumul omonim "Them Crooked Vultures" este, după părerea mea unul dintre cele mai perfecte albume din istoria rock şi în ceea ce priveşte supergrupurile pe picior de egalitate cu Chickenfoot (Hagar şi Michael Anthony de la Van Halen, Satriani şi Chad Smith de la RHCP). Yardbirds întotdeauna mi s-a părut modelul după care s-a inspirat Pasărea Colibri. TCV merg mai departe şi reînvie modele de cultură rock: Led Zepp, Blackk Sabbath (la nivelul percuţiei mai ales) şi Doors (unele abordări dar mai ales vocea lui Homme).

"Bandoliers" este prima piesă care m-a vrăjit de la TCV, prin urmare pe asta v-o ofer, dar, credeţi-mă exista altele mult mai speciale pe acest minunat album. Urmărind înregistrarea de mai jos ţineţi cont că în concertul acesta Jones se prezintă mult mai modest iar Grohl mult mai pregnant. Căutaţi varianta de studio a piesei şi veţi avea o mare revelaţie.

Enjoy!



Nou! Librete traduse în toate limbile străine ale lumii, chiar şi în limbajul semnelor

Ieri a venit la mine Moş Crăciun. Avea o veste bună de dat şi anume că o nepoată, care a tot bătut americile în lung şi în lat actualmente trăieşte fericită în Germania, fiind distribuită în La Traviata. Rol principal în Traviata, completează Moş Crăciun. Îl felicit, sec. Nu e suficient. Se simte obligat să îmi dea mai multe amănunte. Că s-a chinuit mult, ca e din România şi că în sfârşit a reuşit. Îl mai felicit încă o dată. Evident nu e suficient. Alte şi alte amănunte. Îi transmit, cu strângere de inimă pentru gravitatea mitocăniei pe care urmează să i-o adresez că "da, mă interesează". Amănuntele despre nepoata sa pe care a descoperit-o acum pe "gugăl" alături de "actori germani" curg gârlă. După ce m-am desmeticit am verificat şi eu pe "gugălul" respectiv, adică pe "youtube" şi da, într-adevăr există o prim solistă din România pe genericul operei La Traviata, interpretată în Germania. Deci omul nu e mitoman ci doar enervant.


Şi acum vine lovitura, dovada mitocăniei mele. Nemaiputând să fac faţă acestor informaţii, îl întreb pe Moş Crăciun scrâşnind din dinţi şi stăpânindu-mă să nu râd: "dar ştie germană?" Replica sa, iute şi categorică este: "precis, păi joacă în Traviata". Realizez că am în faţa mea o vacă numai bună de muls şi avansez cu mai mult curaj următoarea întrebare: "dar italiană." "Nu, aia nu prea ştie, păi nu îi trebuie."


Mai are rost să continui? Eu zic că nu. Chiar, ştie cineva să îmi spună şi mie cum se numeşte traducătorul în franceză al operei noastre "Crai nou?" Şi cum se numeşte opera asta în franceză, eventual. Cred că ceva cu "nouveau". Dar în engleză. Dar în italiană, germană sau maghiară?

Siguranţa tinerei generaţii din România în mâinile Nicoletei Luca, procuror din Timişoara, născută Plictisită

Am o întrebare, vorba lui Mo către FOCA: e sănătos să crezi în justiţie? Nu săriţi pe mine, staţi să vedeţi. Eu aş opina că nu, că este absolut periculos şi nerealist să crezi în justiţie. Că este mult mai sănătos să speri că în ziua în care procurorul va pune mâna pe dosarul tău va fi fericit: satisfăcut sexual, la o zi după ce a luat şpagă sau proaspăt posesorul unei maşini noi-nouţe, chiar cu fundiţă roz, de la cel/cea cu care speră să se însoare/mărite. Merge mai bine la femei, pentru că mă gândesc precis la o femeie. Nicoleta Luca. Ea este femeia care dacă este în toane bune face dreptate, dacă nu îmi transmite un sec: "Vă rog să contactaţi purtătorul de cuvînt al instituţiei". Nu vreau să sune fatalist, dar dacă intri sub incidenţa legii, în România actuală eşti aproape pierdut. Începi să te lupţi cu un corp străin, neidentificat deocamdată ca parametri biologici, căruia nu ştii unde să îi aplici lovitura fatală. Nu ai efectiv cui să te adresezi, nimeni nerăspunzând decât de un anumit demers, care oricum, pentru tine nu are nicio relevanţă: unul ţi-a luat dosarul de la registratură, altul ţi-a luat dosarul de acolo şi l-a dus mai departe la doamna cutare, de la doamna cutare se duce la arhivă, de acolo la procuroare, de la procuroare la şefu, pe traseu la purtătorul de cuvânt şi tot aşa. Vorbim despre un aberant telefon fără fir. Uitasem să spun că între timp, dosarul deshis ţine şi locul feţei de masă pe care procuroarea şi colegii, eventual o femeie de serviciu cu grădină mănâncă brânză cu roşii şi castraveciori.

Cazul concret care îmi trezeşte fatalismul poate fi citit în Evenimentul Zilei, aici. Pe scurt, o fată de 17 ani, violată în repetate rânduri de tatăl său este acum, când face cunoscut calvarul prin care trece, tratată cu indiferenţă (de fapt chiar cu cinism) de procurorul de caz, Nicoleta Luca, care îl şi eliberează pe părintele violator pe motiv că fata "a tăcut prea mult". Trag de aici concluzia că Nicoleta Luca este în posesia unui algoritm care ar contoariza limita acceptabilă a toleranţei". Să ne spună şi nouă cum calculează domnia sa, "limita de rupere" a fiecărui om. Nu de alta, dar poate va reuşi să calculeze şi cam când opinia publică din România se va revolta, făcând încă o dată să explodeze mămăliga, tot la Timişoara.

Se mai invocă dovezile insuficiente. Dacă doar moartea sau naşterea unui copil conceput în incest reprezintă suficienţa, atunci da, Nicoleta Luca poate să doarmă liniştită noaptea, pentru că încă nu s-a ajuns la aşa ceva. Încă.

Înclin şi eu să cred ca fata este totuşi vinovată. Vinovată ca în scrisoarea pe care o publică Georgeta Petrovici nu se regăsesc câteva cuvinte cheie, care ar fi făcut-o pe procuroarea care a citit dosarul în diagonală să se gândească de două ori: Jean Monnet, parlamentar, deputat, ministru sau măcar cămătar sau recuperator. Sau poate că fata este absolvită de vină, pentru că în declaraţia sa tatăl incestuos a avut grijă să scrie că este "ministrul de interne al familiei sale".

În concluzie, cred din ce în ce mai puţin într-o justiţie corectă, câtă vreme nimeni nu poate fi tras la răspundere. De aceea nu voi face acum un apel la corectitudine, ci la "conservare". Moare jurnalismul de investigaţii în România. Jurnalişti precum Georgeta Petrovici, care se implică, care practică profesia asta fiindcă vor ei să facă lumină sunt în plină extincţie. Ajutaţi-o pe Georgeta Petrovici şi pe semenii ei să nu ajungă să scrie despre piţipoance şi cocalari! Despre dive inexistente. Despre macho-mani de mahala. Ajutaţi România să devină un organism responsabil! Făceţi-ne să ne înfiorăm la ideea că în locul Monicăi, fata de 17 ani violată de un tată dement ar fi putut fi copilul nostru şi nu să răsuflăm uşuraţi că am scăpat de tragedie. Să ne umfle şi pe noi plânsul ca pe Bono când a avut de cântat în "Do they know it's Christmas?" versul 'Well, tonight, thank God it's them, instead of you!'...

Prietenii ţi-i alegi singuri, şoferii ţi-i dă cel de sus

După cum am mai sugerat, am totuşi o fobie: de şoferi. De oamenii aceia pe care trebuie să îi accepţi şi în mâna cărora stă soarta ta, cu bune şi rele. Cu alte cuvinte, am oroare de momentul în care ar trebui să îi răspund lui BebeBebe la întrebarea: vii devreme azi. Pentru că din suflet aş putea să îi spun DA, însă practic, conjunctura mă obligă să îi dau răspunsuri de genul: dacă totul merge ok cu şoferul. Sunt câţiva astfel de oameni pe care îi iubesc şi astăzi, dar nu despre ei voi vorbi acum, ci despre cei lângă care stau mereu cu frică. Nu toţi aceştia conduc riscant, asta, câta vreme e făcută cu stăpânire de sine nici nu mă supără, o parte dintre ei mai şi vorbesc, şi asta mă exasperează. Astăzi aş vrea să îmi aplec atenţia asupra celui numit: Moş Crăciun, care, paradoxal de Crăciun nu îmi tulbură sărbătorile, în schimb îmi tulbură toate celelalte sărbători de până atunci.

Moş Crăciun are câteva clişee, mai degrabă ticuri, de care nu poate în ruptul capului să se dezbare. Două dintre acestea sunt de natură secsuală, acum nu vă aşteptaţi că îşi strecoară, atât cât poate de schimbător mâna pe bulanul meu. Nu. Face altceva. De pildă, după ce într-un târziu porneşte din loc, după ce în prealabil îşi setase 20 minute gps-ul chiar daca ar fi trebuit să ajungă doar până la colţ, pentru că, citez: "e important info traficul" scoate prima maximă. Când vocea feminină de pe gps - pe care domnia sa a botezat-o Nataliţa, după o cunoştinţă din trecut, culmea, cu care, deşi era o femeie frumoasă nu a avut nici o fericire secsuală - spune: luaţi-o la stânga! Moş Crăciun se dezlănţuie. "Te iau Nătăliţo şi la stânga şi la dreapta, în toate direcţiile!" Imaginaţi-vă asta de fiecare dată când porneşte gps-ul... Cred că e vorba de stimularea unui anumit nerv.

Cea de-a doua replică devenită celebră, pe care o ştiam mult mai demult, dar pe care o aud zilnic, cu o frecvenţă uluitoare este "asta calcă nu fute !" Şi aici sunt precis că e vorba tot de un nerv, nu departe de cel dintâi enumerat, pentru că nu dă semne să răspundă la niciun fel de tratament. În orice caz, rugăminţile de genul: "Domnul Moş Crăciun, vă rog să vorbiţi civilizat", motivate prezenţa uneori şi a altora în maşină se lovesc de un zid.

Acum mă întreb dacă trec eu printr-o fază sensibilă, de mă supără chestiile ăstea. Mă supără, dar îmi trec. Mai grav este altceva. Dimineaţă, conducându-mi singur maşina am avut la un moment dat tendinţa de a-i strica unei domnişoare de pe trecerea de pietoni textul cu călcatul din repertoriul lui Moş Crăciun. Începe să îmi fie frică chiar şi de mine...

miercuri, noiembrie 23, 2011

Întrebări de coşmar pentru angajări în câmpul muncii din România

Citesc aici despre întrebările de coşmar de la Google. Mă sperie faptul că există cineva pe lumea asta care se gândeşte să formuleze astfel de chestii, nu de alta, dar dacă există unul singur cu o astfel de imaginaţie, cu siguranţă că nu e doar unul singur, celălalt fiind EU.

"Gigantul american Google a renunţat la întrebările "de coşmar" pe care le punea la interviurile de angajare, conform declaraţiilor lui Gayle Laakman, fost agent de recrutări în cadrul companiei, scrie Business Insider. Site-ul a întocmit o listă cu cele mai ciudate 15 întrebări puse în cadrul procesului de angajare la Google de care cei care vor să se angajeze nu trebuie să se mai teamă.

Iată câteva dintre întrebările de coşmar:

Câte mingi de golf încap într-un autobuz şcolar? (pentru postul de product manager)

Câţi bani ar trebui să cereţi pentru a spăla toate geamurile din Seattle? (pentru postul de product manager)

Într-o ţară în care oamenii vor doar băieţi, familiile continuă să aducă pe lume copii până când unul dintre ei este băiat. Dacă se naşte o fată vor concepe încă un copil. Dacă vor avea un băiat se opresc. Care este raportul băieţi/fete în această ţară? (pentru postul de product manager)

Realizaţi un plan de evacuare pentru oraşul San Francisco (pentru postul de product manager)

De ce sunt gurile de canal rotunde? (pentru postul de inginer de software)

Câţi acordori de piane sunt în întreaga lume? (pentru postul de product manager)

De câte ori pe zi se suprapun limbile unui ceas? (pentru postul de product manager)

Explicaţi semnificaţia expresiei "dead beef". (pentru postul de inginer de software) "


Am şi eu câteva şi le voi expune mai jos:
1. Care este durata medie a unei secvenţe porno integrale cu Anca Pandrea şi Iurie Darie? (pentru postul de şef de tură la Exploatarea Minieră de la Roşia Montana)
2. Câtor copii le-ar fi putut da viaţă Adriana Iliescu, dacă ar fi fost măritată cu Titus Steel? (pentru postul de asistent planning familiar).
3. Câte maieuri albe are în dressing Costin Mărculescu (pentru postul de tâmplar-clarvăzător)
4. Explicaţi diferenţa dintre expresiile: pile şi termopile (pentru postul de broker anagajări)
5. Aveţi două surori: Raluca şi Denisa, cu aceleaşi dimensiuni şi aspect de piţipoance - femei de consum pe centura încă nedată în folosinţă din jurul Ţicleniului. Una dintre ele însă, este puţin mai grea doar pe moment. Cum puteţi găsi care dintre ele va fi în viitor mai uşoară, fără a folosi un test de sarcină? (pentru postul de dublură VIP - Dr. Ciomu în viitorul clip al Adrianei Rouge)

Canisă sau adăpost, tot un drac dacă eşti prost!

Aseară încă o mostră de civism românesc cu protestatarii împotriva legii eutanasierii, din parlament. Mă aşteptam la mai multă jale românească şi patetism mioritic, la doine spontane bobiţăăăăăă, bobiţăăăăă ce ţi-au făcut mamă oamenii răi, nuţica lu mămica, ce ne facem mamăăăă, nu mai prinzi crăciunu tarzaneee, ochişorii tăi sau ce dor o să ne fie de tine puşaaaaaaaaaaaa. Cu un temperament uşor spartan am văzut amazoane vulcanice şi seniori placizi care aveau ceva de zis şi civismul acesta m-a dat pe spate.


Şi a venit momentul religios românesc, când mai ales un străin ar fi înţeles foarte bine relaţia complexă prin care românul se raportează la divinitate. O tăntică, în sughiţuri şi cu lacrimi de croco striga: "ce criminali, cum e posibil să îi omoare, că e postul Crăciunului, nenorociţii dracului!" Dincolo de râsul meu spontan, lipsit de zăgazuri, chestia asta mi-a dat de gândit. E concurenţă domne şi în sferele înalte, poate că o concurenţă mai dură decât am crede mulţi dintre noi. Adică domnul îţi pune un sechestru pe comportament, tu dacă îl încalci poţi să o faci, dar deja eşti legitimat în tabăra adversă. Ceea ce pentru noi, românii nu pare a fi un pericol, pentru că până la urmă dracu sau dumnezeu, tot superiori ne sunt. Prin urmare, imprecaţia cu pricina încetează să mai fie nocivă sau să mai emane vreun conţinut apotropaic. Pur şi simplu ni se comunică că nu jucăm pentru F.C. Raiu, ci pentru F.C. Infernul S.R.L. Fireşte că în profunzime nu e bine, dar asta până la o analiză mai atentă. Iei foaia de joc şi citeşti. Messi, Ronaldinho, Beckham, Alexa, Bozo, Cantona, Gascoigne, Mutu. La F.C. Infernu... Gata, joc cu ăştia, măcar că îl talonez pe Bănel care o vâră în aţele propriei porţi. Şi până la urmă Crăciunul vine pentru toţi. Chiar dacă simbolic pe alocuri.

marți, noiembrie 22, 2011

The Trinity Killers - sleeping with chips, featuring Bambi şi 28 de câini... şi Oana Roman pe final

Mi-a trecut prin cap o imagine şi uite, nu mai pot să scap de ea. Este vorba despre o fantezie mai veche, legată de cum dorm vedetele şi nu numai. Cum o dormi Denisa şi Raluca, de la Bambi, în ce poziţie, cu ce gadget (dacă au aşa ceva) şi cu ce vestimentaţie? Preferabil ar fi să aibă, pentru că altfel nu mai au nici un farmec, două tute goale. Asta cică ar fi fantezia mea. Akritura are altele cu: Gheorghe Zamfir, Dan Puric şi Tudor Gheorghe - (în ordinea asta) trei generaţii de bărbaţi cu harfă la cap - Sfânta Trinitate: tata, fiu, sfântu dus. The Trinity Killers. Cică: oare care doarme la perete? Eu sunt curios care doarme între ei? Până la urmă cred că sunt curios şi care dintre ei doarme şi care nu. Indiferent de fanteziile pur masculine ale Akriturii, o întrebare este comună: bumbac sau saten? Sau poate flauşel? De aici poţi duce fantezia mai departe, şi să te întrebi cum fac oamenii ăştia toţi când visează, dar să nu deviem de la subiect.



Citesc aici că, citez:“Mânâncă cu mine şi dorm în pat cu mine. Nu sunt stăpânul lor, sunt tatăl lor”, ne-a mai spus naistul de origine română. "Exact cum v-am spus eu, Gheorghe Zamfir, prima generaţia împătată. Cred că am uitat să vă spun că vorbea despre nişte câini pe care i-a pripăşit în jurul casei: "Până astăzi am 28 de căţei în curte." Permiteţi-mi acum să am o altă fantezie, dincolo de cea a Akriturii, care nu include cei 28 de câini şi anume fantezia dormitului lângă chipuri. Printre cele 28 de chipuri cu care Zamfir doarme în pat. Vă daţi seama că acesta poate fi trackuit la orice oră din zi şi din noapte? Oare nu cumva chestia asta cu câinii în pat ascunde ceva mai profund, cum ar fi un reality show pe care îl face maestrul, şi pentru a nu plăti impozit s-a înconjurat de câini?


Şi uite-aşa, de la una ajung la alta. Oare cum arată Oana Roman dormind? Printre chipsuri de pildă. Printre chipsurile revărsate din 28 de pungi. Cu smântână şi usturoi, cu chili, cu brânză şi cu slănină afumată. Şi cu pui la rotisor, de ce nu? Îmi imaginez ceva gen American Beauty, doar că din tavan cad cipsuri.


Avertisment pentru băieţii şi fetele de la Tabu. În cazul unui pictorial vă înfiinţaţi cu caşcavalul la Vasile în poartă!
Pleased to meet you, hope you guess my name...