Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

miercuri, decembrie 21, 2011

Presa românească liber(tină) faţă cu Revoluţia

Astăzi 22 decembrie se împlinesc 22 de ani de la declanşarea revoluţiei. 22 cu 22, oare nu e vreun semn, ceva preapocalipsă? Evident, diseara la orele 22.22 se va produce marea catastrofă. O să am grijă să fac ceva simplu la această oră pentru a nu fi prins în offside, eventual cu pantalonii în vine. O să stau probabil în fund pe canapea sau o să-mi curăţ un pomelor, fruct exotic alintat de mine deseori cu apelativul de Pamelo. Pentru că nu ştiu însă ce îmi rezervă ziua de mâine scriu de astăzi postul despre Revoluţie, de fapt am să spun verde în faţă ce mă doare şi ce nu, lucru mult mai greu, din moment ce ne-am învăţat ca ceea ce nu ne doare să nu prea prezinte importanţă.




Se spune că tinerii români care şi-au dat viaţa în decembrie 89 ar fi făcut-o de pomană. Nu sunt de acord cu aşa ceva şi mi se pare jignitor să mai trâmbiţăm astăzi prostia asta. În schimb sunt de acord că anumiţi oameni ar trebui să treacă zilnic pe la mormintele lor şi să le mulţumească pentru că prin gestul lor i-au scos din anonimat şi le-au oferit o şansă la care nici nu puteau visa.




Teroriştii de pildă au avut atunci în decembrie şansa să iasă în faţă. Unde până atunci stăteau tacticoşi cu picioarele pe calorifer şi îşi curăţau un măr (iar eu astăzi curăţ la pamelo), dintr-o dată s-au văzut nevoiţi să uite letargia. uită letargia (uită nostalgia) nu mai lăcrima (nu mai lăcrima), cântă întotdeauna (cântă întotdeauna) primăvara ta (primăvara ta). În paranteză găsiţi refrenul Corinei Chiriac, rostul acestuia fiind să evidenţieze mai multele voci din incintă, că doar şi teroriştii au fost mai mulţi... Tot ei, teroriştii, au scris în acele zile marea carte a terorismului. Speriaţi de hotărârea tinerilor români aceştia au hotărât că "decât să ne terorizeze ei pe noi mai bine să îi terorizăm noi pe ei". Ştiţi cum stătea treaba de fapt cu teroriştii ăştia? Rolul acestei clase este unul de stand-by. Ei există, dar în mare parte nu fac nimic. Ca mucii. Trebuiau să iasă în stradă tinerii ca să îi sufle pe ăştia odată şi definitiv.


Cealaltă categorie care ar trebui să ridice câte un monument în faţa fiecărei instituţii în care lucrează este o anumită parte a presei, foarte libertină. Această categorie este compusă din: redactori de ţâţe, mici şi mari (contrar Simonei Tache care crede greşit că nu există decât redactori de ţâţe mari), redactori de chiloţi (forme, culori şi motive), redactori de fără chiloţi (aici trebuie incluşi şi câţiva esteţi pubieni), redactori de violuri, redactori de cadavre şi vomă (ăştia de regulă se transferă dintr-o parte în alta), redactori de graşi şi de slabi. Oamenii ăştia, nu mă voi mai repeta, nu aveau ce căuta în presa românească înainte de 89. Primul astfel de vizionar a apărut în zilele acelea friguroase de decembrie, când, uitându-se la televizor a înţeles că publicul îl vrea atât pe Florin Piersic cu fular alb şi steguleţ cât şi pe Victor Rebengiuc cu sulurile de hârtie H. Că de fapt vrem artişti.


Tot atunci a apărut şi categoria de redactori "demitificatori". De fapt ei au apărut prin ianuarie, când au început să ne explice cum că anumiţi tipi prezenţi la tv în decembrie nu au ce căuta mai întâi pe sticlă. Pe urmă şi-au extins teritoriul, ajungând şi în vieţile lor personale. Şi i-au rezolvat.


Tinerii noştri au murit în decembrie ca să fim liberi, nu libertini. Ca să ne cunoaştem valorile, care, sub comunism erau închise în celule de azbest şi exploatate. Astăzi am ajuns să nu le mai cunoaştem. Aproape că nu îmi vine să cred că România este o ţară în care nimeni nu mai reprezintă un simbol pentru casta sa. În afara de jurnalişti nu mai există nici o altă breaslă care respectă întru totul deontologia. Astăzi eşti erou, mâine demitificatorul îţi scoate cadavrele din dulap. Toţi medicii din România sunt pătaţi de veleitarism, toţi artiştii noştri au dereglări sexuale, toţi fotbaliştii noştri sunt nişte drogaţi sau cel puţin agramaţi, toţi popii ortodocşi sunt fie homosexuali, fie pedofili, fie foşti fotbalişti. Lucrul ăsta te face, ca român, să îţi pierzi încrederea în semenii tăi iar România tinde să devină o utopie luxuriantă, în care surprizele te aşteaptă la tot pasul.


Fiul meu creşte în străinătate, însă îl aducem cât putem de des în România. Pentru că aici este locul în care se poate petrece orice. Este locul unde îţi cunoşti vecinii şi unde, prin urmare poţi fi oricând escrocat sau furat pe faţă de aceştia, unde nu îţi trebuie programare ca să îţi vizitezi părinţii, eventual la masă, unde arbitrii de fotbal inventează penaltiuri şi nu păţesc nimic, unde dacă ai o sârmă rezolvi aproape orice defecţiune, unde poţi face oricând glumiţe rasiste sau homofobe şi iar nu ţi se întâmplă nimic. Îl vom aduce pe fiul nostru în România, ca să înţeleagă libertinajul pe care ne-au dăruit-o tinerii aceia, în decembrie, pregătit să îi explic fiecare diferenţă vizibilă de comportament pe care o va sesiza aici. Îl voi aduce în România ca în safari, ca în croazieră, ca într-o excursie pe Marte, pentruca scăzând din libertinaj rigoarea şi rigiditatea occidentului să înţeleagă mai bine ce este aceea libertate. Linia din mijloc. Linia IMAGINOT.


Nu ştiu dacă pentru asta au luptat tinerii care au plătit cu viaţa în 89, dar cam aşa arată România astăzi. Plină de jurnalişti de nişă, care îşi recunosc ca profesiune de credinţă "murdărirea". Scormoneala. Rânirea. Desfundarea. Vidanjarea. Spoiala....


Pe de altă parte, nici nu pot decreta acum că morţii noştri din decembrie ar fi urât manelele şi şi-ar fi dorit o Românie cazonă şi rigidă, lipsită de farmecul neprevăzutului...


Dumnezeu să îi odihnească măcar pe ei, că presa noastră de scandal stă trează!!!

Niciun comentariu:

Pleased to meet you, hope you guess my name...