Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...
Se afișează postările cu eticheta Stop the press who is that?. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Stop the press who is that?. Afișați toate postările

joi, septembrie 20, 2012

Hotelul Zboina din Soveja, condamnat la pieire

Dacă spun Soveja, ce semnificaţie are acest cuvânt pentru voi? Corect, Alecu Russo, surghiunit la Mănăstirea Soveja. Bingo! 10 puncte din oficiu. Pentru alţi vrânceni Soveja era locul unde se consumau cele mai reuşite concedii, sau petreceri. Zona faină, miros de brad cât cuprinde, mai ales seara, când zgomotul caruselului şi al vânzătorilor ambulanţi era pus cu botul pe labe de cri-cri-ul greierilor.

Astăzi, dacă spun Soveja şi nu argumentez, nu mai transmit nimănui nimic. De ce? Simplu. Pentru că dincolo de onomastică, staţiunea în sine nu mai există. A fost un şoc când, coborât din maşină am descoperit o staţiune fantomă, cu clădiri nelocuite de mult, în stadiu avansat de degradare, cu geamuri sparte sau lăsate deschise indiferent de sezon, cu alei asfaltate şi pustii. Un cazino arătând astăzi ca o colibă de refugiu, dughene pentru vânzătorii ambulanţi cu obloanele ferecate, şi un hotel, Zboina, demn de a turna aici Shinning 2.

Pe 11 februarie 2011, în Adevărul de Vrancea, aflam de la autorul articolului, Ştefan Borcea următoarele:
"Staţiunea este renovată în întregime de Confederaţia Sindicatelor Democratice din România şi se pregăteşte să aducă bani judeţului. Noii proprietari ai staţiunii Soveja sunt sindicatele care şi-au propus ca în maxim cinci ani să redea zonei strălucirea de altădată. Deja, până acum s-au investit 500. 000 de euro în baza hotelieră."

Vă pot confirma, eu cel care în luna august 2012 am descălecat aici, că atât staţiunea, cât şi Hotelul Zboina se află într-un stadiu ridicat de degradare. Unde sunt cei 500.000 de euro investiţi în baza hotelieră, dacă aceasta arată în momentul acesta după cum puteţi vedea în fotografiile pe care le-am făcut?

„Lucrăm la foc continuu acum. De fapt, toată iarna s-a muncit aici, am înlocuit tot ce era vechi şi aşa cum se prezintă lucrurile avem toate şansele ca până la sfârşitul anului să dăm drumul bucătăriei, restaurantului şi la 50 de camere din cele 150 de care dispune hotelul. Noii proprietari sunt serioşi", ne asigură Neculai Ciolan, directorul Staţiunii.

Foc continuu pe naiba. Neculai Ciolan, edilul Staţiunii Soveja minte! Noii proprietari nu sunt nici pe de parte serioşi. Minte şi Ştefan Borcea, cel care îşi intitulase articolul Hotelul Zboina din Soveja, salvat de la pieire, câtă vreme, acest titlu ar fi trebuit să fie Hotelul Zboina din Soveja, condamnat la pieire. Unde sunt cei 500.000 de Euro, banii Confederaţiei Sindicatelor Democratice?

Altceva însă mi se pare cel puţin la fel de interesant şi învăluit în mister. După cum v-am spus, şocat de pustiul la care nu mă aşteptam, dau să mă urc în maşină şi să plec, plin de tristeţe. Noroc că la un moment dat mă întâlnesc cu o pereche, coborând pe aleea asfaltată. În afară de aceştia aveam să mă mai întâlnesc cu încă o pereche, prin urmare, după un calcul corect, Staţiunea Soveja a găzduit în acea zi din august 4 oameni plus noi. Mă rog, întrebându-i pe cei doi tineri dacă nu se poate mânca ceva, mi se spune că ceva mai sus ne stă la dispoziţie o pensiune. Într-adevăr, aşa era, iar deservirea şi mâncarea în sine s-au dovedit a fi decente. Însă, la o privire atentă ai fi constatat că atât tacâmurile cât şi vesela erau toate gravate fie cu cifre, fie cu însemnele Hotelului Zboina. Ce ar trebui să înţelegem de aici? Oare să fi investit Confederaţia Sindicatelor Democratice 500.000 de Euro în această Pensiune?

Sper mai departe că dacă nu alţii, noi, cel puţin noi, nostalgicii putem salva Staţiunea Soveja. Şi dacă e nevoie de ajutor, sunt aici, gata să pun umărul.

vineri, mai 04, 2012

O felie din viaţa lui Rouge... - le Rouge et le noir ne s'épousent-ils pas ?"

La aproximativ o săptămână de când şi-a pierdut cătuşele, Adriana Alexandru, alias Rouge, a intrat din nou în posesia acestora.
Cea care i le-a găsit a fost chiar menajera, în timp ce îi făcea curat prin şifoniere.
Cum artista anunţase că va oferi recompensă celei care i le va înapoia, ea i-a dat angajatei sale un bonus de 500 de euro.

Această ştire aparent nu există, cel puţin asta este părerea plină de bube, mucegaiuri şi noroi a Doamnei Doamna. Pe de o parte înclin să îi dau dreptate, pe de altă parte însă susţin cu încredere că nu este corect să ignorăm astfel de momente, care, în definitiv, reprezintă o felie din viaţa unui om. Ar trebui să recuzăm întreaga cinematografie românească minimalistă, care tocmai pe asta se clădeşte: felia de viaţă. Să ne gândim de pildă la Poliţist adjectiv şi la scena cu ţigara. La ce e bună o astfel de secvenţă, dacă până la urmă ţigara arde şi omul nu mai rămâne cu nimic aparent, radiografiile pulmonare neintrând în calcul? Aşa şi cu Rouge asta. Excludem cu nesimţire că pe cortexul ei, absenţa cătuşelor a lăsat o mică crevasă şi vom face asta până când, într-o bună zi Rouge va avea o ieşire pe care nimeni nu şi-o va putea explica, şi cum ea a mai avut astfel de recidive, înclin să cred că acest lucru se va întâmpla cât de curând. Şi atunci, când a produs scene spectaculoase, nu s-a întrebat nimeni de la ce i se trage? Dacă nu cumva în copilărie şi-a pierdut simţul raţiunii? 

Astfel de articole din presa noastră de scandal reprezintă anamneze adevărate, care ar trebui strânse şi puse la dosar. Şi mai au o valoare, aceea de fişă pentru Fisc. Astfel, menajera este asigurată la Fisc, faptul că a primit 500 Euro, neimpozabili reprezentând certificatul său în alb. 

Oare când vom învăţa să citim peste rânduri? Oare când vom înţelege că Rouge este provocarea destinului şi orice experienţă cu această individă este o aventură, pentru noi toţi? Când eşti ataşat de ceva, nimic raţional pe lumea asta nu mai contează. Nimic! Să ne deschidă chakrele Rouge! Doamne ajută! 

sâmbătă, aprilie 07, 2012

Statistici cu românce frumoase și cu copii care beau apă din Dunăre

Pot să dorm liniștit pentru că statisticile cu caracter social din România își fac treaba, cuantificând ratele de risc pentru fiecare situație în parte. Dacă mâine mi-aș dori să îmi iau Pontiac, ceea ce nu se va întâmpla, sigur nu mâine, cel puțin, de fapt nu prea îmi doresc Pontiac..., dar, dacă mâine ar fi să îmi iau Pontiac, ar fi suficient să răsfoiesc statisticile ca să aflu cam cât de urât sau de frumos ar da chestia asta în societatea românească:  câți români mai au, cam pe unde circulă în România astfel de mașini și cam ce femei se potrivesc în locul din dreapta. Și tot așa... Două statistici recente însă mi-au atras atenția și cred că merită câteva secunde. 

Una dintre ele se referă la femeile frumoase din România. Întrebare de bun simț: unde credeți că sunt concentrate cele mai frumoase femei din România. Ziceți repede, fără să dați pe google! La Țicleni sau la Bengești Ciocâdia? Surpriză totală: la București. Cine ar fi crezut? Cum așa ceva? O fi ceva cu apa din București, cu clima, cu mezelurile sau brânzeturile... Dacă ținem cont însă că cele mai frumoase femei din SUA se află în Utah (dar la prima vedere conservatorismul nu te lasă pe tine, bărbat obișnuit cu goliciunea) să observi și dincolo de bonetă și nicidecum în Vegas sau New York, sper să mă înțelegeți de ce am mizat totul pe Țicleni. M-am înșelat.

Cea de-a doua statistică se referă la Deltă. De unde credeți că peste jumătate dintre copii beau apă? De la chiuvetă, de la ciușmea, de la pet sau din Dunăre? Nu o să credeți: răspunsul este ”din Dunăre”. Noroc că doar jumătate dintre copii beau această apă și nu toți, pentru că atunci am fi avut probleme cu cotele apelor Dunării. Dintre acești copii, fetele, când cresc devin femei obișnuite, nu însă frumoase, și acest lucru se vede din statistici. Dacă ar fi fost frumoase Bucureștiul ar fi fost detronat. E clar că apa din Dunăre, chiar nu lămâie nu prea le ajută pe femei să devină fotomodele. Ca să nu mai spun că băutul apei din Dunăre mi se pare din start ceva foarte scârbos. E suficient să mă gândesc că în apa aceea pe care bieții copilași au sorbit-o tocmai făcuseră secs niște pești. Și nu ar fi exclus și unul-doi turiști străini excentrici.

Aici mă opresc, am de dat search pentru niște fose septice. Nu mă interesează ponderea lor în București, ci cam câte dintre ele se livrează la pachet cu plasmă și Ferrari...

joi, aprilie 05, 2012

Modernism românesc cu ceva licenţe de incultură

Nu știu cum ați defini curentul cultural în care se încadrează acest blog, dar îmi place să cred că locul lui nu ar fi departe de ”modernitate”. Mă consider un conservator empatic şi uşor cameleonic. Înţeleg rostul noului şi al modernităţii însă nu calc peste cadavrele celor care ne-au adus cultural sau social acolo unde suntem astăzi. Prin urmare, sunt prezent atât la recepţii cu ştaif cât şi la petreceri relaxate. La nici una dintre ele însă nu îmi permit "modernism"-ul de-a mă aşeza cu curul pe masă (cu atât mai mult cu cât aceasta este dispusă cu o faţă de masă, cu pahare şi platouri cu mâncare), asta pentru a arăta celor din jur cât de bine mă simt eu, cam ca peştele în apă. Există anumite coduri peste care, indiferent de curentele culturale care îmi dau târcoale nu îmi voi permite niciodată să le încalc. Aici de exemplu veţi găsi ceva care pe mine mă sperie. În rezumat, aflăm că la un anumit vernisaj, al unei artiste moderne din categoria stigmatizată mai sus a fost prezent şi Constantin Bălăcescu Stolnici. WTF este Bălăcescu Stolnici?

A trecut ceva vreme de când Bălăceanu Stolnici a încetat să îmi mai fie simpatic, dar asta nu înseamnă că de atunci, pentru a mă răzbuna, aş fi justificat să îi pocesc numele din Bălăceanu în Bălăcescu, chiar dacă, într-adevăr, s-ar putea spune că s-a cam bălăcit, de dragul bălăcirii, nu din motive stringente şi comprehensibile din punct de vedere uman. Asta însă nu le dă dreptul moderniştilor de pe site-ul la care am făcut trimitere mai sus să reboteze personalităţi ale României contemporane, în ciuda imoralităţii acestora. Dacă însă argumentul suprem este incultura, atunci chiar că îmi permit să afirm că modernismul anumitor artişti români contemporani nu este decât o libertate asumată dincolo de relicve, de moaşte şi de cadavre. Iar dacă pentru cultura tinerilor se consideră că Bălăceanu Stolnici poate fi "poreclit" Bălăcescu Stolnici, nu mă voi mira nici când voi afla că mulţi artişti români moderni au ca modele pe Tristan Ţara, pe Doamna Baba - pictorul sau pe Constantin Brâncoveanu - sculptorul, fireşte.

Long Live Modernism!

vineri, martie 30, 2012

Despre conceptul de ”tragedie în lumea muzicală din România”

Aflu din presă că "o noua tragedie zguduie lumea muzicala din Romania." A murit fratele lui Puya. M-am liniştit. Pentru început mi-era teamă că vom fi anunţaţi că Fuego şi-a schimbat secsul cu unul care se vindea la reducere. Sau că Pamela de România va scoate primul album solo, după Ecstasy, cu Dan Grigore la pian, intitulat "Liduri celebre la dildo şi vibrator". Sau că Denisa de la Bambi a fost numită şefă de campanie la Irinel Columbeanu şi că nu va mai cânta niciodată. A plecat nenea Maicăl şi nu o să se mai întoarcă niciodată - cam aşa se exprima un băieţel după concertul lui Maicăl Gecsăn de la Bucureşti. Şi a avut dreptate să se văicărească, pentru că nu s-a mai întors.


Acum, la rece mă întreb şi eu ce legătură are cu lumea muzicală. Sesizaţi vă rog că sunt totuşi băiat finuţ şi nu mă întreb retoric ce legătură are Puya cu lumea muzicală românească, ci ce legătură are fratele său. Ar fi culmea ca de acum încolo, când moare fratele unui medic lumea medicală românească să fie zguduită de tragedie sau tragedie în lumea inginerilor, a murit fratele inginerului Pârvu... Doar pentru că era fratele lui Puya ar fi fost cazul ca toate casele de discuri şi imprimeriile din ţară să îşi oprească procesul. Produsul întrerupt brusc urmând astfel să se comercializeze pe bani grei, însoţit de disclaimerul: material muzical întrerupt în momentul când a fost anunţată oficial ora morţii fratelui lui Puya!!! De pildă, cred că acum este momentul când sunt făcute CD-urile cu colinde pentru decembrie, noile materiale cu "ler" şi cu Hruşcă. Brusc, după câteva leruri curajoase, linişte. Ca la Nutopiam International Anthem al lui Lennon. Opriţi zgomotele, a murit fratele lui Puya, PUIU.

Cum a murit fratele lui Puya? De supradoză. OK. Ce ar mai fi de spus? Că e greu pentru Puya, categoric, era doar fratele lui, dar tragedie pentru muzica românească nu văd de ce? Să fie oare pentru că din acest motiv Puya va juca câteva zile rolul Baronului Tourette, care va duce la neînțelegeri cu toți din preajam lui. Mai degrabă cred că e vorba despre o tragedie în lumea service-urilor auto din Italia, pentru că unii mecanici vor munci dublu ca să suplinească absența fratelui lui Puya. Și poate că și unii clienți îi vor simți lipsa.


Indiferent cum este privită, o tragedie rămâne o tragedie. Aici nu este vorba despre lumi, găști sau echipe, ci despre un om care nu mai este printre noi. Printre noi toți.

luni, martie 26, 2012

Ioniță din Clejani își pune silicoane de dragul Margheritei...

Iată o știre șoc pentru mulți dintre noi, cărora Ioniță din Clejani li s-a părut întotdeauna un tip cool, ba chiar un simbol al bărbatului român contemporan. ”Margherita, fericită după ce şi-a convins tatăl să-şi pună silicoane!” Ioniță, acest haiduc modern nu este decât o păpușă de cârpă în mâinile fiicei sale, Margherita, gata să îi îndeplinească acesteia orice dorință, inclusiv aceea de a-și pune silicoane. Dacă nu mă credeți, citiți mai multe aici.

Citind aceasta, zău așa dacă nu mi se face milă de bărbați, de Ioniță aici în cauză, care, de dragul fetei este gata să se dea și peste cap. Dacă până acum condiția femeii în societate se putea rezuma la: ”numai mamă să nu fii!”, văzând în ce hal l-a adus Margherita pe Ioniță, îmi vine să exclam: ”numai tată să nu fii!” S-a întors lumea cu susu-n jos de a ajuns Ioniță din Clejani să își pună silicoane, de dragul de a-și face fiica fericită... Păcat totuși că nu are și Guță o bomboană de-asta de fată, că aș fi avut și eu niște idei cu privire la lucrurile simple care le fac pe fete fericite.

miercuri, martie 21, 2012

Norman Manea între a fi propus la Nobel şi a fi considerat demn de acest premiu

"Presa suedeza il propune pe scriitorul Norman Manea pentru Premiul Nobel". Sub acest titlu aflăm de la Antena 1 că presa suedeză poate face ceea ce presa noastră, mioritică, de ţâţe, mucegaiuri şi noroi nu, altfel spus: să propună scriitori români pentru premiul Nobel, acum că Herta Muller a spart gheaţa. Exact sub această formă ştirea este ulterior preluată de Jurnalul Naţional, câtă vreme site-uri precum Suplimentul de Cultură, Reţeaua Literară sau Polirom se mulţumesc să anunţe doar că "Presa suedeză îl declară pe scriitorul Norman Manea demn de Premiul Nobel".


Este ca şi cum m-aţi acuza că l-aş fi propus pe Lucian Mândruţă într-o telenovelă (după momentul televizat cu "am fost un mare dobitoc"), când nu am făcut decât să îl consider "demn de o telenovelă". Sau pe Costin Mărculescu... Este demn de un film de groază cu broaştele care se răzbună pe populaţie, în care el moare primul. Nu l-am propus însă într-un astfel de film pentru, pentru că mai presus de toate mi-e mie însumi teamă de răzbunarea broaştelor. Dincolo de o cinematografie absolut surprinzătoare şi de o climă după care uneori tânjesc, suedezii nu pot face minuni, iar jurnaliştii lor, mulţi dintre ei mai buni decât ai noştri, ceea nici măcar nu e greu, fiind suficient să ai doar puţin bun simţ, chiar nu pot influenţa juraţii de la Nobel. E bine de ştiut, ca să nu ne trezim că mâine-poimâine vreun lider de sindicat jurnalistic de chiloţi vine cu ideea să o propună pe Pamela de România ambasadoare a culturii româneşti în ţările îngrozitor de calde.


Norman Manea este de mai bine de două decenii demn de premiul Nobel pentru literatură şi nu ar fi exclus anul acesta să fie chiar anul său. Dacă doriţi să ştiţi mai multe, daţi constant search pe Google (zilnic de două ori) după numele autorului român şi Nobel. Nu de alta dar la posturile noastre nu veţi afla nimic de actualitate despre acest cunoscut scriitor, căruia Pamela de România, Oana Zăvoranu sau Sexy Brăileanca îi sunt străine...

marți, martie 20, 2012

Cât pe lume fi-vor verişoare focoase...

Conversație halucinantă cu un ”amic” (în accepțiune Caragialescă). Îi povestesc despre concedii, serviciul meu, ritmul de lucru și colegi. La un moment dat îi spun că îl am șef pe Marțian. ”Amicul” face ochii mari, de pește fiert. Nu știuca sau somnul, carasul. Mă întreabă neîncrezător în marea sa descoperire, care în mod normal, în contextul economiei românești din piață l-ar putea transforma peste noapte într-un bun și vigilent jurnalist de investigații dacă e posibilă una ca asta. ”Cu un Marțian de pe Marte?” Ca sfat pentru cei care se vor mai confrunta cu astfel de specimene aș îndemna la a nu te lăsa pradă primului sentiment, acela de milă. Dăunează. Vorba lui Puiuț: ți-e milă, ți-am luat banii! Deci fără milă, dați cu logica în capul ipochimenului. Habar nu aveți cu câtă toxicitate vă va devoala ulterior micul secret în cercul său de prieten: tot răul planetar de la el pornește, că e prieten și coleg de serviciu cu alianu'. Eu nu am reușit. Am început să îi explic că Mass Effect 1, 2 sau 3 e un joc foarte mișto, dar totuși să lăsăm irealitatea mai departe câțiva ani lumină să dospească, în coșmelia ei. I-am explicat că contribuabulul român nu este încă atât de evoluat cât să îi finanțeze pe marțieni.



V-am povestit această ”aventură”, pentru că mi s-a părut util să vă exemplific cum dintr-un om mai mult decât obișnuit poți scoate un ”jurnalist de investigații” EXTRAORDINAR. La fel stă treaba și cu Roxana Filip de la Cancan, de exemplu, care lansează următoarea extraordinară investigație, încheiată chiar cu finalizare: In momentul in care acesta si-a facut intrarea, cei din jur banuiau ca fata cu parul aprins este vreo noua cucerire a lui Dani. Insa, se pare ca roscata focoasa si Olaroiu junior sunt de fapt verisori, tanara fiind fata surorii nevestei lui Cosmin Olaroiu, implicit nepoata antrenorului.



Cine ar fi putut crede una ca asta. Cine? Cine ar fi crezut că mai există şi verişoare secsi, gen roşcata focoasă, care să mai plimbe şi câinii. Şi totuşi există verişoare secsi, cu forme. Pentru asta mai avem încă nevoie de jurnaliştii de investigaţie, ca să îi înveţe pe români că multe femei frumoase pot să îţi fie şi rude, poate chiar plin alianţă, nu doar soţii sau mult mai grav, amante. Este meritul Roxanei Filip că ne deschide ochii. Să îi mulţumim toţi într-un glas. Să strigăm cu toţii în cor: Roxana Filip, mersi că exişti! Şi apropo, mi-a ieşit un coş pe spate. Şi nu, nu am încă nici un tatuaj inghinal...

vineri, februarie 17, 2012

Gabriela Cristea goală şi o iapă primordială

Citim aici despre "Transformarea unei vedete: de la fetiţa inocentă la diva goală în «Playboy» şi prezentatoare TV". Nu că ar fi fost mult de citit, dar autorul acestui articol s-a gândit să lase fotografiile să vorbească în locul cuvintelor, cu care, probabil nu este în relaţii foarte bune. Aşa că după câteva fotografii cu vedeta pozând în fel şi chip vine rândul uneia care ne dă de gândit. După cum puteţi observa în printscreen, ni se înfăţişează un convoi de nuntă, undeva, într-un defileu cu cai împodobiţi, săteni la port popular, căruţă dar şi un transporter. cum toate pozele de până acum fuseseră cu vedeta, fireşte, am început să o caut în peisaj. Pe nicăieri. Dacă e cumva prin boschet, poartă un camuflaj perfect, demonstrând încă o dată că atunci când vrea românul este frate cu natura. Dacă este o metamorfă, iarăşi îşi controlează la perfecţiune calităţile, deoarece nu am reuşit să remarc nici cea mai mică similitudine între iapa principală şi Gabriela Cristea. Iapa primordială, nu principală...


Sau poate că, lipsită de orice calitate specială fata stătea în transporter iar fotograful a răspuns pur şi simplu comenzii: du-te şi fotografiază iapa. De unde să ştie omul că aceasta nu vine spre el, ci se întinde goală, lasciv, în transporter? Oricum, din spirit de transparenţă au anexat şi poza asta, pentru ca noi, publicul să pricepem că nu este totuna să ai în faţa aparatului o femeie goală. Fără nici un semn distinctiv aceasta se pierde în peisaj. Şi dacă îi spui altfel decât "femeie", atunci cu siguranţă va deveni neidentificabilă...

miercuri, februarie 08, 2012

Boicot preselecţii Eurovision 2012 din motive de Fuego

Gata, am ameninţat de mult, dar de data asta chiar nu mă voi mai uita la preselecţiile româneşti pentru Eurovision. De data aceasta am un motiv serios şi acesta este "manipularea opiniei publice" indusă de TVR. Mai jos veţi putea citi o listă de "recomandări" ale unor interpreţi sau grupuri româneşti care ne-ar putea reprezenta ţara la Eurovision 2012. Aruncaţi un ochi peste ea, după care continuăm.

Aurelian Temisan
Akcent
Alex Velea
Alexa
Alexandra Stan
Alexandra Ungureanu
Alin Vaduva
Alina Eremia
Anamarie Dancs
Anda Adam
Andra
Andreea Banica
Antonia
Blaxy Girls
Bogdan Bradu
Catalin Josan
Claudia Pavel
Connect-R
Costi Ionita
Cristian Sanda
Cristina Vasiu
Dalma
Dan Balan
Delia
Desperado
Directia 5
Dj Project
Dya
Edward Maya
Elena Gheorghe
Ellie White
Fly Project
Giulia
Holograf
Horia Brenciu
Hotel Fm
Inna
Ionut Ungureanu
Irina Popa
Jasmine
Kamelia
Keo
Laurentiu Cazan
Laurentiu Duta
Leo Iorga
Liviu Teodorescu
Lora (Wasabi)
Loredana Groza
Lucia Dumitrescu
Luminita Anghel
Mandinga
Marcel Pavel
Maria Radu
Mihai Traistariu
Miki
Monica Anghel
Mona ( feat Liviu Hodor)
Morandi
Natalia Barbu
Nico
Nicola
Noni
Ovi
Pasager
Pasha
Paula Seling
Pepe
Proconsul
Razvan Krivach
RedBlonde
Silvia Stefanescu
Simona Nae
Smiley
Stefan Banica Jr.
Tabasco
Taxi
Tavi Colen
The Marker
Tica Alexe
Tony Tomas
Tara
Voltaj
Vunk
Zero

După ce ascultă piesa, juriul poate cere compozitorului să înlocuiască artistul care o interpretează cu un nume din respectiva listă. Potrivit regulamentului, dacă acesta refuză, melodia va fi descalificată.


Nu aţi constatat nici o absenţă (una cel puţin) flagrantă din această listă? Atunci vă întreb eu. Unde este Fuego? Tot eu vă răspund. Nicăieri. Nu îl veţi putea găsi nici după numele său din acte, Paul Surugiu. Şi atunci întreb: are vreun rost să te mai uiţi la aceste preselecţii dacă marele artist român cu nume străin lipseşte? Pentru mine NU.


Unde-i Marina Voica, Mirabela Dauer, Angela Similea, Mihai Constantinescu, Ilie Micolov, Gabriel Dorobanţu, Corina Chiriac, Alexandru Jula, unde-i Iris? Unde-i Artaxerxes...

vineri, februarie 03, 2012

Noul hit Inna: "Aseară ţi-am luat chiloţi şi-acum observ că nu-i porţi"

Nu, nu îmi vine să cred! Inna fără chiloţi? Aşa ceva nu am mai pomenit şi cred că nici voi. Să o vezi, să ai ocazia să o vezi pe Inna fără chiloţi este una dintre acele ocazii, nouă, celor mai în vârstă ca să spun aşa le-a fost refuzat de pildă, de Nana Mouskouri, pe care cred că nu aveai şansa să o vezi fără ochelari nici măcar sub duş.


Despre Inna oricum umblă vestea, neoficial că este cu chiloţii pe ea chiar şi atunci când îşi schimbă chiloţii, ceea ce, dincolo de orice magie s-ar traduce prin faptul că poartă de-odată două sau mai multe perechi de chiloţi, suprapuşi. Iar acum, faptul că apare fără chiloţi trebuie să reprezinte un semn, o vestire că ceva se va întâmpla. Că Bucureştiul nu se va mai dezgheţa niciodată sau că Steaua nu va trece de Twente.


Să aşteptăm, cu ochii larg deschişi răspunsul la această necunoscută!

miercuri, februarie 01, 2012

Gabriela Grigoriev jurnalistă de investigaţii ale covrigilor şi primul său articol în limba română

Gabriela Grigoriev este ziarista de Click care ne explică aici cum a descoperit ea gaura din covrig. Altfel spus, "jurnalista" ne expune un caz de fiţe, cu cuvintele ei, simple, "cazul Andreei Antonescu", fostă Andrea. Iată ce frumos spune, româneşte Grigoriev: "Hăinuţele de firmă, căruciorul accesorizat, marca „Juicy Couture" al cărei preţ ajunge la 400 de euro..."




Al cărei preţ? Întreb şi eu ca să mă aflu în treabă. Probabil că al firmei, aşadar avem de-a face cu o firmă de 400 euro. Dacă se referă la hăinuţe, atunci corect ar fi fost "al căror preţ" iar dacă face acordul cu căruciorul, atunci corect ar fi fost "al cărui preţ" dar în nici un caz al cărei preţ. Poate că totuşi Gabriela Grigoriev e bulgăroaică şi atunci are toate scuzele din lume, ba mai mult ar trebui să îi mulţumim că ne face onoarea să ne fi învăţat limba.




Mai absurd însă este că dincolo de necunoştinţele de limbă română jurnalista Grigoriev este paralelă cu realitatea şi încearcă să scoată fiţele de acolo de unde nu sunt. Să încerci să creezi o psihoză din faptul că bogată sau nu Andreea Antonescu îi cumpără copilului căruţ de 400 euro este un mod ce poate avea succes la marţieni. Noi am cumpărat un căruţ de aproape 1000 euro şi nu din snobism, nu pentru că ne-am fi dorit ca vecinii să întoarcă capul după noi şi să zică "ia uite-i pe chiaburii ăştia". Ca toate investiţiile, un copil este o investiţie. Prin urmare atunci când eşti în măsură să cumperi ceva iei în calcul toate variantele şi evident, nu te zgârceşti la preţ pentru că de regula fiecare produs ţine cam cât face. Un cărucior de 100 euro sigur se va defecta în scurt timp, va fi greu, mămicile atunci când trebuie să se descurce singure se vor opinti pentru a-l trece peste borduri şi tot aşa. Prin urmare, căruţul de 400 euro pe care l-a luat Andreea Antonescu este cu siguranţă unul chinezesc, contrafăcut, care chiar dacă ar avea diamante pe el cu siguranţă acestea nu ar fi svarovsky.




Mă întreb ce a vrut să spună la rubrica EXCLUSIV Gabriela Grigoriev cu vestea bombă a achiziţionării unui cărucior prost. Poate tocmai asta, doar că îi lipseşte din titlu cuvântul "doar". Andreea Antonescu îşi plimbă fetiţa în cărucior de 400 €!

miercuri, decembrie 21, 2011

Presa românească liber(tină) faţă cu Revoluţia

Astăzi 22 decembrie se împlinesc 22 de ani de la declanşarea revoluţiei. 22 cu 22, oare nu e vreun semn, ceva preapocalipsă? Evident, diseara la orele 22.22 se va produce marea catastrofă. O să am grijă să fac ceva simplu la această oră pentru a nu fi prins în offside, eventual cu pantalonii în vine. O să stau probabil în fund pe canapea sau o să-mi curăţ un pomelor, fruct exotic alintat de mine deseori cu apelativul de Pamelo. Pentru că nu ştiu însă ce îmi rezervă ziua de mâine scriu de astăzi postul despre Revoluţie, de fapt am să spun verde în faţă ce mă doare şi ce nu, lucru mult mai greu, din moment ce ne-am învăţat ca ceea ce nu ne doare să nu prea prezinte importanţă.




Se spune că tinerii români care şi-au dat viaţa în decembrie 89 ar fi făcut-o de pomană. Nu sunt de acord cu aşa ceva şi mi se pare jignitor să mai trâmbiţăm astăzi prostia asta. În schimb sunt de acord că anumiţi oameni ar trebui să treacă zilnic pe la mormintele lor şi să le mulţumească pentru că prin gestul lor i-au scos din anonimat şi le-au oferit o şansă la care nici nu puteau visa.




Teroriştii de pildă au avut atunci în decembrie şansa să iasă în faţă. Unde până atunci stăteau tacticoşi cu picioarele pe calorifer şi îşi curăţau un măr (iar eu astăzi curăţ la pamelo), dintr-o dată s-au văzut nevoiţi să uite letargia. uită letargia (uită nostalgia) nu mai lăcrima (nu mai lăcrima), cântă întotdeauna (cântă întotdeauna) primăvara ta (primăvara ta). În paranteză găsiţi refrenul Corinei Chiriac, rostul acestuia fiind să evidenţieze mai multele voci din incintă, că doar şi teroriştii au fost mai mulţi... Tot ei, teroriştii, au scris în acele zile marea carte a terorismului. Speriaţi de hotărârea tinerilor români aceştia au hotărât că "decât să ne terorizeze ei pe noi mai bine să îi terorizăm noi pe ei". Ştiţi cum stătea treaba de fapt cu teroriştii ăştia? Rolul acestei clase este unul de stand-by. Ei există, dar în mare parte nu fac nimic. Ca mucii. Trebuiau să iasă în stradă tinerii ca să îi sufle pe ăştia odată şi definitiv.


Cealaltă categorie care ar trebui să ridice câte un monument în faţa fiecărei instituţii în care lucrează este o anumită parte a presei, foarte libertină. Această categorie este compusă din: redactori de ţâţe, mici şi mari (contrar Simonei Tache care crede greşit că nu există decât redactori de ţâţe mari), redactori de chiloţi (forme, culori şi motive), redactori de fără chiloţi (aici trebuie incluşi şi câţiva esteţi pubieni), redactori de violuri, redactori de cadavre şi vomă (ăştia de regulă se transferă dintr-o parte în alta), redactori de graşi şi de slabi. Oamenii ăştia, nu mă voi mai repeta, nu aveau ce căuta în presa românească înainte de 89. Primul astfel de vizionar a apărut în zilele acelea friguroase de decembrie, când, uitându-se la televizor a înţeles că publicul îl vrea atât pe Florin Piersic cu fular alb şi steguleţ cât şi pe Victor Rebengiuc cu sulurile de hârtie H. Că de fapt vrem artişti.


Tot atunci a apărut şi categoria de redactori "demitificatori". De fapt ei au apărut prin ianuarie, când au început să ne explice cum că anumiţi tipi prezenţi la tv în decembrie nu au ce căuta mai întâi pe sticlă. Pe urmă şi-au extins teritoriul, ajungând şi în vieţile lor personale. Şi i-au rezolvat.


Tinerii noştri au murit în decembrie ca să fim liberi, nu libertini. Ca să ne cunoaştem valorile, care, sub comunism erau închise în celule de azbest şi exploatate. Astăzi am ajuns să nu le mai cunoaştem. Aproape că nu îmi vine să cred că România este o ţară în care nimeni nu mai reprezintă un simbol pentru casta sa. În afara de jurnalişti nu mai există nici o altă breaslă care respectă întru totul deontologia. Astăzi eşti erou, mâine demitificatorul îţi scoate cadavrele din dulap. Toţi medicii din România sunt pătaţi de veleitarism, toţi artiştii noştri au dereglări sexuale, toţi fotbaliştii noştri sunt nişte drogaţi sau cel puţin agramaţi, toţi popii ortodocşi sunt fie homosexuali, fie pedofili, fie foşti fotbalişti. Lucrul ăsta te face, ca român, să îţi pierzi încrederea în semenii tăi iar România tinde să devină o utopie luxuriantă, în care surprizele te aşteaptă la tot pasul.


Fiul meu creşte în străinătate, însă îl aducem cât putem de des în România. Pentru că aici este locul în care se poate petrece orice. Este locul unde îţi cunoşti vecinii şi unde, prin urmare poţi fi oricând escrocat sau furat pe faţă de aceştia, unde nu îţi trebuie programare ca să îţi vizitezi părinţii, eventual la masă, unde arbitrii de fotbal inventează penaltiuri şi nu păţesc nimic, unde dacă ai o sârmă rezolvi aproape orice defecţiune, unde poţi face oricând glumiţe rasiste sau homofobe şi iar nu ţi se întâmplă nimic. Îl vom aduce pe fiul nostru în România, ca să înţeleagă libertinajul pe care ne-au dăruit-o tinerii aceia, în decembrie, pregătit să îi explic fiecare diferenţă vizibilă de comportament pe care o va sesiza aici. Îl voi aduce în România ca în safari, ca în croazieră, ca într-o excursie pe Marte, pentruca scăzând din libertinaj rigoarea şi rigiditatea occidentului să înţeleagă mai bine ce este aceea libertate. Linia din mijloc. Linia IMAGINOT.


Nu ştiu dacă pentru asta au luptat tinerii care au plătit cu viaţa în 89, dar cam aşa arată România astăzi. Plină de jurnalişti de nişă, care îşi recunosc ca profesiune de credinţă "murdărirea". Scormoneala. Rânirea. Desfundarea. Vidanjarea. Spoiala....


Pe de altă parte, nici nu pot decreta acum că morţii noştri din decembrie ar fi urât manelele şi şi-ar fi dorit o Românie cazonă şi rigidă, lipsită de farmecul neprevăzutului...


Dumnezeu să îi odihnească măcar pe ei, că presa noastră de scandal stă trează!!!

joi, decembrie 15, 2011

Familia Medicii, o familie armonioasă!

Ştiaţi că viaţa reală nu este altceva decât punerea în practică a principiilor lansate de jocul "The Sims"? Ca în joc şi în viaţă timpul pe care îl ai la dispoziţie pentru marile realizări este mic şi zgârcit. Pe urmă devii bătrân şi zbârcit. Viaţa nu e joc, şi asta din păcate au înţeles-o puţini dintre noi. Cineva care vrea să aibă succes în viaţă ar trebui în mod normal să parcugă măcar o dată jocul Sims, pentru a şti cum să îşi dispecereze cel mai uşor priorităţile şi timpul.




De exemplu alegi în joc să fii medic. Foarte bine. Dacă te risipeşti şi alegi să îţi petreci nopţile în cluburi, cu femei, după care, împrăştiat faci copii te vei trezi că eşti nerealizat şi că în curând mori. De pomana încerci tu la bătrâneţe să devii un medic de succes, că canci. Şi în viaţă la fel. Cel mai bine este dacă vrei cu adevărat să devii un medic de renume să faci totul în familie, că ştiţi cum e, dacă şi acasă discuţi tot de serviciu, până la urmă acasă devine un serviciu şi lucrul ăsta te ţine mereu în tensiune. Ceea ce nu e deloc rău pentru un pasionat de meseria lui. Prin urmare, familiile de medici, ingineri, biologi, filologi, fotbalişti sau porno-staruri prezintă cele mai mari şanse de reuşită. Medicii, inginerii, biologii, fotbaliştii şi porno-starurile. Câteva detalii adiţionale veţi primi aici, e drept, particularizând pe breasla medicilor: "Niccolo di Bernardo dei Machiavelli a fost istoric, scriitor şi filozof italian. Este considerat unul dintre întemeietorii ştiinţelor politice moderne. A fost secretar la Cancelaria Republicii din Florenţa, 1498-1512 în perioada în care familia Medicii se afla la putere". O mare familie de doctori...




Dacă alte familii nu s-au mai bucurat de un astfel de succes, acest lucru se datorează fracturării breslei. A încercat La Familia, nu a mers. A încercat Familia Ewing, iar nu a mers. Familia Medicii însă s-a bucurat de succes. La mai mare!

marți, decembrie 13, 2011

Eu şi tu şi el şi ea şi Mălina-n stânga sa

Mălina cică ar fi cea din stânga. Articolul acesta nu are nici o importanţă însă poza spune multe. Aşa se întâmplă şi cu cărţile. Atâtea există, groase din cale-afară pe care îmbătrâneşti citindu-le, însă dacă au poze, totul devine mult mai uşor. Te uiţi la poze şi asta spune tot. Ca la Playboy sau Hustler. Cel mai bine e să vezi poziţia, nu să ţi se povestească de ea, pentru că atunci piere tot farmecul. La Rebreanu, mai ţineţi minte secvenţa cu Petre Petre şi Nadine. Scena aceea a urmăririi după canapea şi momentul violului transformat într-o partidă toridă de sex piere în faţa unei secvenţe în care Titus Steel o urmăreşte cu ciocanul pe iubita sa (soţie). Aşa stă treaba şi cu poza asta în care doi bărbaţi se bat pe o singură femeie. E clar că e vorba despre un joc, pentru că altfel nu ne putem explica de ce au ochii acoperiţi. Un soi de: hai să vedem dacă ghiceşti a cui e fetiţa cu petic pe ochi. Ca şi la iluminatti, ochiul joacă şi aici un rol important. Fetiţa cu ochii descoperiţi clar nu are nici o treabă cu incestuoşii din preajma ei, de aceea a fost lăsată să vadă tot circul.


Şi totuşi, mă întreb acum, peste ani, nu cumva acest secret i-a marcat existenţa Mălinei, fetiţa cu ochii de neoprit, şi nu această cauză e posibil să fi stat la baza sinuciderii sale? Eu cred totuşi să fotografiile nu mint!

vineri, noiembrie 25, 2011

Jurnalistul şi subiectul, baba şi asbocimentul

Cred că jurnalistul este ca frizerul. Un frizer bun îţi conferă un cap nou, unul prost ţi-l reconferă pe vechiul cap sau îţi reconferă capul pe care nu ţi-l doreşti. Scapi doar dacă ai pretenţii mici: un numero 1 sau un zero. De asemenea tot frizerul te poate ajuta să arăţi mai inteligent decât eşti sau la fel de inteligent ca Fuego. Văd interviuri moderate de Cătălin Ştefănescu, Viorel Gaiţă, Eugenia Vodă (uneori) sau de Cătălin Bordea (Jurnal de Bordea), în care invitaţii par din cale-afară de inteligenţi. Pe urmă, aceiaşi oameni, la alte interviuri mă fac să plâng. Îmi dau seama că trăim în plină industrializare mass-media, unde invitaţii noştri devin nişte copii. Oamenii din presă au puterea să îi cizeleze să îi înveţe să sugă, să muşte, să dea pârţuri şi să facă pipi de la linie până la gard. Zici că ziariştii noştri sunt John Locke (nu ăla din Lost!!!), le dai materialul şi îl şlefuiesc, ca masonu, numai că ei lucrează ziua. Dacă dai peste ziaristu lui peşte prăjit de la unul dintre aceleaşi tabloide ţi-ai cam pus-o. De fapt ideea e că ieşi oricum într-un mare fel dar pentru alţii. E ca şi cum ai trage peştişorul de aur şi îi zici dorinţa: fă-mă să mă iubească femeile! Şi pe urmă nu mai scapi de femeia cu barbă şi mustaţă şi altele ca ele. Că ai zis femei, la plural. Ziaristul deştept te vinde la deştepţi, ziaristul prost la femeia cu barbă şi mustaţă.


Alex Velea mi se părea un băiat deştept. Deştept, nu foarte deştept, un fel de negru dar nu foarte negru. Asta până am apucat să citesc o declaraţie dintr-unul din tabloide: "Imi plac foarte mult copiii. Daca as avea cum, as adopta multi copii si as avea grija chiar si de un unul bolnav. Daca as avea bani multi, multi, as adopta multi copii si nu asa, de fita, ci ca sa-i vad cum evolueaza", a declarat Alex Velea pentru Music Channel. În profunzime Alex a zis ceva de perfect bun simţ: dacă aş avea bani mulţi, mulţi, aş adopta multi copii. Mulţi ăsta îl exonerează de gândurile noastre necurate. Cu toate acestea deschide şi o portiţă către o tâmpenie de ecuaţie (am fost infect la matematică!) cu nişte chestii comune care se anihilează între ele. Adică "mulţi-toţi" şi tăiem. Şi rămâne "dacă aş avea bani i-aş cheltui pe copii". Adică Alex nu are bani? Nu are deloc? Dacă nu am bani deloc nu adopt deloc copii. Asta e ecuaţia în oglindă, cu minus... Aşa cred că e Alex, numai că dacă îi ia interviul un tip iscusit îl poate ajuta să nu mai pară ipocrit. Dacă i-l ia jurnalistul căruia dacă spui "frunză" trebuie să i-o şi araţi, atunci iese cam cum a ieşit Alex prima oară la lumină. Adevărul pur, gol-goluţ, dracu negru.


Mişto e că, parcă simţind că a dat cu mucii în piure, Alex completează: să-i văd cum evoluează. Nu mă înnebuni, măi, DarwinMic. Să vezi cum evoluează copiii? Vroiai să zici că nu eşti pedofil, sau adeptul "pisicii bonsai". Aici îl cred, nu e, dar e altceva şi mi-e frică să merg mai departe. Fie cum zici tu, poneiule mic!


Dansează băiete, dansează!

luni, noiembrie 21, 2011

Radu Alexandru, un ”cațavencu” numai bun de Cancan

Au trecut ceva ani de când aveam ocazia să dau la tot pasul de tineri complexați însă cu mințile incandescente, dornici ca prin actul lor creaționist să șteargă cu cei vechi și să se impună ei ca forță motrice. Pamfletari de felul lor, aceștia nu înțelegeau un lucru elementar, că pamfletul se scrie destins, cu zâmbetul pe buze. Când emani vitriol zămislești fără voia ta puroi. Pentru că nu se poate altfel. Și mai e ceva, oricât ai fi tu de pamfletar nu ai voie să nu îți iubești eroii. Ca să îi ”persiflezi” trebuie să te apleci asupra lor, nu să te ridici pe Intercontinental și să verși o găleată de lături. Ca să nu zic că sunt șanse mari de tot ca până jos concentrația să se disipeze și până la urmă să îl pătezi pe tac-tu pe reverul cămășii. Ești scos în șuturi și dus așa până acasă. Jenant.
Astăzi am dat peste încă un astfel de muc, muc cel mai mic, clar, care ”persiflează” la Cațavencii. Mă jur că până astăzi ziarul ăsta era pentru mine un reper. Astăzi încep să îmi pun întrebări, cu privire la libertățile de care ”seniorii” îi lasă pe pițifelnici să se bucure. Un astfel de pițifelnic este Radu Alexandru care scrie aici un soi de pamflet, în viziunea sa, intitulat: ”Sergiu Nicolaescu, o legendă vie, momentan”. Mai înainte de a ajunge la Nicolaescu, Radu Alexandru, puștiul cu praștia la betelia pantalonilor atuncă câte o piatră în geamurile din calea sa. Pentru a ne explica lipsa totală a estetismului în filmele lui Nicolaescu, face o trimitere de rânduri bune la Chirilov: Critica de film bănuiesc că e o chestie inventată de tipii gay, ca subiect de conversaţie în timp ce şi-o trag. Că în asemenea demers trebuie să faci conversaţie ca să-ţi păcăleşti creierul, că dacă începi să te gîndeşti raţional la faptul că ori eşti în cîrca unui bărbat, ori e un bărbat în cîrca ta, ţi se taie. Aşa că mai bine dai din fese şi te gîndeşti la filme. Dar nu trebuie să fi fost familiarizat cu penisul lui Mihai Chirilov ca să recunoşti că absolut toate filmele lui Sergiu Nicolaescu au fost extraordinar de proaste.” Dar de ce? Dincolo de faptul că este un foarte bun critic de fillm, ce vină are Chirilov? Pur și simplu Radu Alexandru avea o piatră de aruncat și nu știa ce să facă cu ea. Așa că poc, în geamul unui gay. Când tocmai mă așteptam să spargă la rând geamurile unui politician, și ale unei femei pierdute, fără nici o îndoială, Radu Alexandru intră în materia fierbinte. ”Mai proaste decît filmele de pe YouTube cu drogaţi care se scobesc în nas. Dacă nu eşti de acord cu asta înseamnă doar că ai peste 35 de ani, ai trăit în perioada în care se băgau pe gît cu forţa filme româneşti şi eşti doar nostalgic. Dar şi fiica lui Fritzl probabil se gîndeşte cu nostalgie că în beci nu bătea vîntul şi uneori, aşa, îi e dor puţin de o bătaie cu finalizare în viol. Nostalgia traumatizatului nu se pune.” Acum, și nu din solidaritate cu Mihai Chirilov, aș vrea să îi atrag atenția lui Radu Alexandru că am și eu un geam, numai bun de spart.

Am peste 35 de ani, am trăit în perioada când se băgau cu forța filme românești, însă foarte rar Osânda, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Mihai Viteazul, Întâlnirea sau Ciuleandra și din când filmele cu Comisarul Moldovan. Poate că sunt nostalgic, în măsura în care mă mai apucă dorul de Tarkovsky, de Eastwood, de Sergio Leone, de Kieslowsky sau de Truffaut. Să îl reduci la absurd pe Nicolaescu alături de întreaga sa operă este echivalentul așezării delicate a ștreangului în jurul gâtului. Radu Alexandru nici măcar nu e consecvent, pentru că la un moment dat, simțind parcă gheața crăpându-i sub picioare vorbește numai de ultimele filme nicolaesciene. Oricum nu mai poate drege busuiocul.

Iar ultimul geam spart este poate și cel mai dureros. Momentul când Radu Alexandru se simte important, și mândru că este încă viu, în comparație cu Sergiu Nicolaescu, cel care poate mâine va întinde bocancii. Nedreaptă raportare. Și inegală. Dureroasă. Să te lauzi că ești mai lucid și mai tânăr decât Nicolaescu. Radu Alexandru, ești mai tânăr și decât Eastwood, și lui îi dorești să moară, sau filmele cu Dirty Harry ale bătrânului Clint ți se par de un estetism eminamente fukuyamic? ”Deja are 81 de ani. Nu cred că prinde premiera. Mă bucur însă că am apucat să scriu textul ăsta cît e viu. Că nu e frumos să critici morţii.” În final, am să declar că mi-e scârbă. De Radu Alexandru și de lejeritatea cu care calcă pe trecut. Pe ”legenda Nicolaescu” la înălțimea căruia nu se va ridica niciodată. Nu știu dacă prin film, dar prin pamflet cu siguranță NU.

Multe dintre multele filme ale lui Nicolaescu sunt proaste, puerile, ireale, false etc. Pentru cele câteva însă pe care le-am enumerat la un moment dat însă, pot oricând să depun mărturie că vor rămâne în timp. Și nu sunt critic de film, pentru că ar însemna ca, conform silogismului lui Radu Alexandru să fiu gay, și dacă aș fi gay sigur nu aș fi critic de film, pentru că nu vreau să impun nimănui punctul meu de vedere. De multe ori fac tot posibilul nici să nu îl scot la iveală. De data asta am făcut-o pentru că atacul lui Radu Alexandru este toxic. Și neîntemeiat.

Demi Moore e bisexuală, mai multe aflaţi la vară

Aşadar aflăm din presa noastră minunată că Demi Moore ar fi bisexuală. Uau, asta da veste. Vă imaginaţi ce megascandal ar stârni un titlu de genul: "Liviu Vârciu e bisexual? Adelina nu îi era suficientă." Sau: "Mircea Dinescu este gurmand. Meniul nu îi era suficient." Sau: "Bănel Nicoliţă este antistelist. Golurile în poarta adversă nu îi erau suficiente." Până la proba contrarie, toate aceste speculaţii pot fi tratate drept adevăruri. Că Vârciu era beat, sau că doar s-a pupat cu un bărbat, că Mircea Dinescu a avut un moment de foame intensă şi a devalizat frigiderul, că Bănel Nicoliţă a greşit şi el, ca tot omul, lucrurile ăstea nu interesează pe nimeni, câtă vreme avem câte un sinonim pentru fiecare "abatere" şi încercăm să arătăm lumii ce bagaj bogat de cuvinte şi impresii avem, noi, ziariştii români actuali. Oricum, părerea mea este că acestea sunt adevăruri pe care nu le vom afla niciodată, şi poate că e mai bine aşa. Un echivoc bine conservat este o reţetă a succesului.


Cei de la GSP au găsit o reţetă mai bună de conservare, care probabil i-ar face invidioşi şi pe egiptenii care au căutat fără prea multe şanse de izbândă tertipuri fel de fel pentru a nu dezvălui cum îi îmbălsămau ei pe faraoni. Oamenii de la GSP bagă titlul şi atât. Nici un fel de detaliu adiţional. Adică ne dau prilej de frământare, ştiut fiind faptul că un creier liniştit şi fără griji este un creier periculos. Probabil că mâine vom afla că şi Gigi Becali este vampir. Sau că Lis Viorel este extraterestru.


La mai mare, băieţi!

miercuri, noiembrie 16, 2011

Românii, mai săraci fără Bendeac

Să facem un exercițiu: să presupunem că sunteți străini, prin urmare și eu o să uit că dacă ați fi străini nu ați avea cum să înțelegeți cele scrise de mine în românește, așa că voi pretinde că înțelegeți tot ce scriu. Bun. Deci sunteți străini, ajungeți în România și citiți în presa noastră că: ”Mihai Bendeac a dus foarte sus ratingurile emisiunii sale şi a dus la apariţia unui adevărat fenomen, după ce personajele interpretate de el au lansat replici memorabile.” Care e următorul pas pe care îl veți face? Veți căuta un suvenir cu Bendeac: tricou, cană, chiloți, căciulă, orice. Nu numai că nu veți găsi, dar atunci când veți întreba lumea pe stradă de Bendeac toți vor ridica din umeri, vă veți lovi de un zid de ignoranță cam cum mi s-a întâmplat mie în Varșovia căutând vechiul și prezervatul zid al ghetoului, bănănăind prin zonă. Deși eram la câțiva metri de el, localnicii habar nu aveau unde e. Cum nu sunteți români nu veți ști să întrebați de: ”nuștiude-astea”, și de aici eșecul. E ca și cum acum mulți ani ați fi cerut relații despre Mugur Mihăiescu. Dacă ați fi folosit cuvântul magic, Garcea, altfel ar fi stat treaba, dar cum nu sunteți români - eșec total. Așadar vă întoarceți acasă cu buza umflată. Vestea bună pe care v-o dau este că, ”totuşi, actorul a hotărât deja că, la un moment dat, va veni şi vremea retragerii, tocmai în America”.

Americani, vine muntele pe Tărâmul Făgăduinței! Problema voastră este ca și rezolvată, în curând memorabilia cu Bendeac va curge gârlă. V-ați scos! Puneți bani la ciorap, pentru că distracția asta nu va fi ieftină. Plus că, datorită tehnologiei moderne, totul va fi în 3 D de la bun început. Bendeac în 3D! Să moară Jim Carrey de ciudă, nu alta. Ar trebui acum să fiți fericiți că nu v-ați luat suveniruri cu Bendeac și că din banii de buzunar ați cumpărat Eugenia (chiar dacă de rit nou) și pufuleți. Vă veți bucura la ore eclectice de Bendeac în casele voastre, însă ceea ce veți vedea pe ecrane este înșelător, pentru că umorul de acum al lui Bendeac nu mai are nici o legătură cu acela care l-a făcut celebru la În puii mei.
Exercițiul s-a încheiat. Nu sunteți străini, ci români. Aveți la discreție Eugenia și pufuleți și cu puțin efort, nopțile, prin Dorobanți chiar și pe Bendeac, căruia îi puteți cere direct de la sursă un suvenir. Grăbiți-vă pentru că numărătoarea inversă a început, așa că profitați de marele artist cât mai este printre voi. Eventual rugați-l să vă semneze autografele cu nuștiude-astea. Pentru că: "peste două săptămâni începe numărătoarea inversă a show-urilor mele până la retragere. Aşa cum am anunţat, oricare ar fi ratingurile, oricât de amplu ar deveni fenomenul 'În puii mei', din 2014 show-ul îşi ia adio. Asta nu înseamnă că mă evapor. Voi continua să realizez două mari show-uri de televiziune pe an (de Revelion şi de Paşte), voi face teatru, film şi voi locui câteva luni pe an în State, pentru a mă perfecţiona. Când începem să numărăm emisiunile de la 50 în jos, aţi vrea ca fiecare show să aibă o temă?" Vă rog încă ceva, păstrați-vă calmul la faza cu cele două mari showuri, și să nu dramatizăm. Ceaușescu făcea tot două mari showuri, unul de Revelion, cînd ne ura de sănătate, de una și de alta și altul de 23 august, când ne ura de asemenea, și tot am mers mai departe. Eventual, la cererea publucului Bendeac s-ar putea să cedeze și să accepte un al treilea și poate al patrulea astfel de show monumental, pe același interval orar cu meciurile de fotbal ale naționalei noastre, sau cu X Factor de România. Eu zic totuși să nu încercați să îl opriți pe Bendeac și să îl lăsați să plece în America. Fiți siguri că se va întoarce, poate mai repede decât vă așteptați, pentru că, noi românii, facem o sărbătoare din orice.

luni, noiembrie 14, 2011

Vasile Sensual a murit - The Blogger Formerly Known as Vasile Sensual i-a luat locul

După cum aţi citit şi în we, am hotărât să renunţ la acest domeniu dintr-un motiv deontologic: în lipsa Simonei Sensual, Vasile Sensual nu mai are nici o raţiune de a exista. Pentru cei care nu ştiu, acum câteva zile Simona Sensual a declarat: "Aş vrea să scrie la numele invitatului Simona Suhoi. Sensual mă chema când cântam, dar numele meu e Simona Cristina Ştefania Suhoi, chiar mi-ar plăcea să mă ştie lumea aşa". Prin urmare Vasile Sensual a murit, el cel puţin de astăzi nu mai există.




De astăzi încolo numele meu va fi The Blogger Formerly Known as Vasile Sensual. Din respect pentru cea care a fost, inegalabila, unica şi speciala: Simona Sensual. Deci vă rog să vă conformaţi şi să trataţi ca atare!

Pleased to meet you, hope you guess my name...