Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

luni, mai 25, 2009

The Departure of the King - o surpriză multaşteptată pentru fanii Trilogiei Inelului

Jiji este Aragorn şi doamna Jiji în rol de elfiţă.


Ce s-ar putea spune mai mult. Că ziariştii e nişte porci? Asta ştiam.

Că a fost o greşeală de distribuire. Şi asta ştiam.


Prin urmare nimic.


Jiji pleacă! (mâine o să-ţi treacă)... Conform poveştii regele la un moment dat se va mai şi întoarce... În ce calitate însă...

P.S.

Textul adiacent îl găsiţi aici în Paginile Jurnalului Naţional de astăzi. Prin urmare natura e de partea noastră!

joi, mai 21, 2009

Tsonko Tsonev, un bulgar stăpân pe diplomaţia culturală

Întrebare de Quiz: ştiţi cine este Tsonko Tsonev? Până ieri nici eu nu am ştiut, acum sunt mai deştept cu câteva minute deoarece mi s-a elucidat misterul. Dacă vă sună a castravetătă, a bemvetătă sau a planetătă na maimuniti v-aţi apropiat simţitor. Da, este un bulgar, supranumit de către cei de la Manowar "the metal mayor". În 2007 Manowar a cântat la Kavarna în fana unor puhoaie de fani din Bulgaria, dar şi din România, Croaţia... şi datorită lui Tsonko Tsonev, care a primit între timp şi distincţia de "omul anului" în Bulgaria. De altfel pe scenă Joey de la Manowar i-a oferit primarului o chitară Manowar cu toate autografele grupului. O să vă întrebaţi ce mare lucru un concert Manowar în Bulgaria, acum când pe 5 iulie sunt anunţaţi şi la noi, în Bucureşti. Pentru cei care nu ştiu, la Kavarna Manowar a mai doborât un record, dincolo de cel al decibelilor pe care şi l-au depăşit numai şi numai ei de trei ori la rând. Au cântat 5 ore şi 1 minut. Aţi citit bine, nu e o glumă, 5 ore şi 1 minut. Aceasta a fost una dintre surprizele pe care cei patru americani le-au oferit bulgarilor, care mai bine de 30 de ani nu au încetat să spere că într-o zi vor avea şi ei onoarea de a-i găzdui pe "kings of metal". Cealaltă supriză a fost imnul naţional al Bulgariei, reorchestrat de Manowar şi interpretat live în limba bulgară. Asta da onoare, nu vi se pare?

Acum să revin la dilema mea. Avem noi, românii o problemă cu primarii sau cu oamenii de stat? Sunt toţi ai noştri de gusturi îndoielnice, încât, dacă maneaua nu ar fi fost a noastră ar fi făcut cam ca Tsonko Tsonev ca să îl aducă pe Guţă sau Salam la Bucureşti, dar nimic pentru muzica mare? Îmi amintesc de o povestioară cu Havel care i-a scris lui Jagger, invitându-l să cânte în Cehia. Şi atunci Rolling Stones-ii au cântat pro-bono. Şi s-au întors acasă cu avionul preşedintelui Cehiei. Acum Tsonev se dă peste cap şi organizează megaconcertul Manowar. La noi, la presiunile unora cu anumite puteri vine să cânte Baccara sau Boney M (nu am nimic cu aceştia, chiar e loc pentru toţi, dar se pare că alţii totuşi nu au loc...) iar cei mari vin şi cântă cu un uşor sentiment de ilicit. Am ajuns să cred că îmi voi da votul celui care îmi va promite că va aduce numele mari din muzica, încă în viaţă şi că îi va face să plece din România regretând că nu s-au născut aici. Poate că aşa voi şi face. Voi vota candidatul care ascultă Tom Waits şi Nick Cave, uite-aşa, pentru că alţii mari au cam fost, au cântat şi au plecat insuficient onoraţi. Şi ne mai mirăm de ce pe DVD-ul de turneu al celor de Rolling Stones România nu există? DVD-ul Manowar la Kavarna a fost lansat în 2008 şi vorbeşte elogios de Bulgaria. Atitudinea bulgarilor faţă de Manowar intră la capitolul diplomaţie culturală. De care, dincolo de vorbe, habar nu avem.

Nu că aş vrea eu acum să îi eclipsez pe bulgari, dar se gândeşte vreun oficial român să facă din concertul Manowar de la Bucureşti, din 5 iulie 2009 un moment de neuitat, care să ducă peste hotare imaginea unei Românii primitoare şi atrăgătoare? Dacă nu, să ne fie de bine, să ne pregătim pentru eşalonul doi, pentru că ei, se pare sunt pentru noi...

Galeria de "bătrâni" a României

După 64 de ani de viaţă "bătrâneţea" a învins şi îmi vine în minte aforismul acela cu bătrânii ce ar trebui cumpăraţi, la care noi, verzi şi pus pe glume proaste adăugam ceva legat de maidegraba lor vânzare. Mircea Lucescu, atunci când mulţi îl priveau ca pe un fel de exponat nobil, de colecţie a coborât din dioramă şi le-a dat fiori reci celor care se obişnuiseră să se măscărească în faţa acestor eroi anchilozaţi în glorie. Aproape cinematografic, nea Mircea, aşa cum singur acceptă să i se spună, om sobru, lipsit de excese şi de gesturi bruşte începe să ţopăie, sfidându-şi vârsta. Triumful spiritului. Asta am văzut aseara. Un antrenor calculat, modest, scump la vorbe dar nu silentiostampist într-un gen de tristă amintire, care şi-a permis ca în momentul de glorie să transmită un mesaj. Că vârsta nu înseamnă nimic şi că povestea merge mai departe.


Îl respectam pe nea Mircea şi fără trofeul de aseara obţinut cu Şahtior, pentru că este conceput din aceeaşi stofă ca şi Sir Alex Ferguson, un boier de înaltă clasă pe care statul acasă îl înfioară. Şi prin urmare dă o fugă pe stadion nu pentru a bifa o ieşire la aer curat, ci pentru că organismul lui i-o cere. Dincolo de gazon devine acelaşi om normal, acelaşi bunic grijuliu, acelaşi om dintr-o bucată. Mi se pare că în cazul acestora sportul nu mai este o alternativă, ci parte integrantă dintr-o existenţă sănătoasă. Îl respectam pe nea Mircea pentru că, după mine, el a oferit pentru prima oară profilul antrenorului ideal pentru Rapid şi după cum s-a văzut, cu câteva excepţii triste din păcate, undeva în sinea sa spiritul Rapidului urlă după un antrenor de acest gen. A fost Răzvan Lucescu, un tip matur şi echilibrat cu aparenţă de puşti, Rednic, nu departe de profil, apoi Rada, după mine încă efervescent iar acum Viorel Hizo "dulăul", care seamănă periculos cu Mircea Lucescu. Poate o să spuneţi că o astfel de comparaţie nu îşi are locul. Poate aşa e. Eu unul însă simt că ceva din maturitatea acestor oameni, din profilul generaţiei Lucescu, Dinu, Hizo, poate chiar Boloni, sau chiar Ienei face bine generaţiei actuale. Oamenii ăstia, conectaţi încă la trecut aduc cu ei ceva stenic care generaţiei actuale de antrenori români îi lipseşte. Umor, joie de vivre, carisma, o anumită reţinere în a poza în atotştiutori (Dinu este uneori "excepţional"...) şi ceea ce mi se pare special, o sete teribilă de a se autoeduca pentru a fi conectaţi la tehnologia prezentului (Viorel Hizo este dependent de Yahoo Messenger!).



Viorel Hizo vine la emisiunea de la GSP pe jos, alergând, lăsându-şi maşina într-o benzinărie din apropiere pentru că traficul nu i-ar fi permis să ajungă la timp şi este destins, pus pe glume. Punctual şi cu un simţ al respectului pe care tinerii antrenori români îl exclud (excepţie Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu şi Răzvan Lucescu), după considerentul "mă vor, să mă aştepte, sunt prins în trafic". Ei bine, nu! Întâmplător unui astfel de comportament "tip dulăul" i se spune marketing, deşi din tată în fiu i s-a tot spus respect. Respectă-i pe ceilalţi pentru a fi şi tu respectat. Să învăţăm de la bătrâni. Mircea Lucescu a fluturat steagul României nu din obligaţie, ci pentru că sângele său a strigat. Este un gest pe care îl aşteaptă de o viaţă şi iată, aseară a câştigat o echipă şi foarte multe drapele. Ucraina, aşa cum e ea, cu bune şi cu rele zvâcneşte european. Ceea ce mi se pare îmbucurător este că în subconştientul său Copos a făcut un gest legitim pentru Rapid. A adus un alt "bătrân". Nostalgia Lucescu nu i-a dat pace. Acum să nu credeţi că mă îmbăt cu apă rece, după victoria cu Steaua este posibil ca "dulăul" să mai fie şi învins, poate chiar cu Craiova, dar important rămâne omul. Hizo, ca şi Lucescu trebuie lăsat să îşi construiască echipa.




Dacă vreţi să fim răutăcioşi să formulăm astfel: daţi-le mai mult timp bătrânilor! Ei au reacţiile puţin mai întârziate. Spun asta din dorinţa de a îi vedea aruncându-şi ca un resort palmele nevăzute spre scărfârlia mea. Părinteşte şi totuşi imposibil de anticipat. Nu îi zoriţi. Sunt mult mai tineri decât par, vor cântări mult mai bine gafele celor fragezi şi nu vor face un capăt de ţară din micile coborâşuri. Pentru că vârsta, pardon, experienţa de viaţă, le permite.



Mircea Lucescu are în palmares o cupă UEFA - Şahtior Doneţk (2009), Supercupa Europei (200o), şapte titluri de campion câştigate cu Dinamo (1990), Rapid (1999), Galatasaray (2002), Beşiktaş (2003) şi Şahtior Doneţk (2005, 2006 şi 2008). Lucescu a mai câştigat trei Cupe ale României, una a Ucrainei şi două Supercupe ale Ucrainei. The rest is yet to come.

miercuri, mai 20, 2009

Laurenţiu Duţă se va canaliza pe muzică de radio



Dacă n-ar fi existat Iosif Sava eu unul vă declar cu mâna pe inimă că i-aş spune lui Laurenţiu Duţă Iosif Sava, din păcate aşa ceva nu se va întâmpla niciodată pentru că s-ar înţelege că persiflez. Spun asta pentru că ieri am citit un interviu cu Laurenţiu Duţă în care acesta îşi arăta dezamăgirea cu privire la Eurovision, promiţând să nu mai concureze niciodată la un astfel de concurs şi să se dedice exclusiv muzicii de radio pe care "oamenii o ascultă cu răbdare" (citez din memorie). Poate că vrea să încheie un contract cu firme producătoqare de radiouri şi când îl cumperi acesta are incorporate câteva piese orchestrale de Laurenţiu Duţă, cam cum pe vremuri erau boom-blasterele cu leduri. Acolo însă exista şi alternativa de a stinge beculeţele, ceea ce ar trebui inclus şi la "oferta Duţă". Adevărul e că Duţă are parţial dreptate, îmi amintesc şi acum muzici de radio, care de care mai cretine şi care mi s-au întipărit în memorie fără voia mea. Cazul acela clasic în care te trezeşti cântând "alo, alo aici e radio" sau coloana sonoră de la "Un zâmbet pe 16 mm" şi îi rogi pe cei din jurul tău să te exorcizeze cu un alt cântec. Acest teoretician al conceptului de muzică pe piaţa românească încearcă în acest fel să ne transmită că nici o piesă de calitate nu te cucereşte din prima, sau că poate el nu are această calitate de a scrie piese care să ne vrăjească de la prima ascultare, prin urmare are de gând să ne tortureze cu ale sale creaţii scremute prin intermediul radioului. Cu alte cuvinte m-au cucerit muzici auzite la radio, spre exemplu: Babybird, The Cure, Eels, Radiohead, Portishead şi alţii doar pentru că radiourile le-ar fi difuzat în air-play . Păi să ştie Laurenţiu Duţă că acestea toate chiar sunt trupe care se difuzează non stop pe radio.

Şi mai am ceva pentru Duţă, cel care încearcă să prostească românii inoculându-le ideea că la Eurovision 2009 România ar fi fost furată. O dedicaţie, o piesă care îi va marca întreaga existenţă. "Cifre". Mi-l imaginez în camera verde făcând calcule, ceea ce i-a lipsit i-a fost transa, să se ridice în picioare şi, aproape posedat să înceapă cu "uuuh, ah, diri, diri da". După o asemenea invocaţie vă garantez că am fi început să fim votaţi, ca prin minune. Dar nu a fost să fie. Aşadar, de-acum încolo vom mai auzi de Duţă doar la radio. De exemplu, la teatru radiofonic, atunci când se aude o muzică în surdină, de la o uşă deschisă cu un slab scârţâit, să ştiţi că atât muzica, cât şi scârţâitul îi aparţin lui Duţă.

Mai bine însă să nu vă mai încurcaţi cu atâtea. Prea multe cifre dăunează, prin urmare, când spun Duţă eu unul spun Zero. Cifre cifre...

Maneua care ma încearcă

De câteva zile, la ora 7 dimineaţa nişte muncitori sapă o groapă chiar în curtea interioară a casei. Nişte muncitori unguri. Au săpat şi sâmbătă şi duminică. În primă fază m-am enervat teribil, erau singurele mele două zile ceva mai libere din săptămână şi ei sapă o groapă. Nu că ar fi fost foarte gălăgioşi, dar în Ungaria, ţară unde toată lumea este civilizată şi respectuoasă cu toată lumea, tu, venit din România ţii să te bagi în seamă şi să le atragi atenţia că ceva nu e ok. Am avut şi eu tendinţa asta duminică. Mă aplecasem peste balcon şi când tocmai mă pregăteam să îi iau la întrebări aud ceva. Aud ceva ce auzisem şi până acum numai că acum suna mai altfel. Paco de Lucia - Concierto de Aranjuez. De când nu mai ascultasem acest album. Ei bine, cei 5 muncitori scoseseră un boom blaster şi la un volum mai mult decât rezonabil ascultau Paco de Lucia. M-am calmat. Pe urmă a urmat ceva Satriani, Deep Purple... Evident că nu le-am mai zis nimic oamenilor. Mi-era nu ştiu cum...

Cu ceva întârziere, ieri am aflat despre Paula Seling care ar fi prestat alături de Salam la un spectacol cu manele. În primă fază am fost şocat. Şocat nu pentru că mi se pare o blasfemie să cânţi aşa ceva, ci pentru că la "distincţia" cultivată a Paulei Seling, o aşa zisă doamnă cu pretenţii, nu m-aş fi aşteptat la un astfel de compromis. Colaborarea nu e de acuzat, a cântat doar şi Pavarotti cu diverşi, unii dintre ei mai mult decât îndoielnici în muzică şi nu m-am revoltat. Piesa însă şi interpretarea celor doi este lamentabilă, chiar dacă teoretic fiecare dintre ei face ce ştie mai bine. Se vedea că nu acest duet era nepregătit, că cei doi nu se armonizau şi nici nu comunicau. Pe mine asta m-a durut, neprofesionalismul celor doi şi nicidecum eticheta că "Paula Seling s-ar fi prostituat". La ce aură emană Paula Seling şi un cover după Joan Baez ar părea prostituţie...

Acum ce mai urmează? Manele în interpretarea Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii? Asta ar fi ceva. Salam şi Orchestra... însă nu. Pentru că la cât de ocupaţi sunt maneliştii precis nu-şi vor aloca timp de repetiţii...

luni, mai 18, 2009

De ce ne-am dori să ajungem ca Oana Cuzino?

Dimineaţă, ca de obicei mă uit la Răzvan şi Dani. Îl văd pe Chirilă, când să schimb postul nişte tineri vorbesc despre perspectivele lor, planurile lor, bla bla bla. Tânărul e mai cu capul pe umeri, vrea să se facă actor, ştie că va fi cam sărăcuţ, dar el asta vrea, şi la fel una dintre fete, care visează la ASE. Cealaltă vrea să facă marketing ca să calce pe urmele tatălui ei, barosan cu firmă de export-import. Profilul fetei mi-e clar, şi totuşi mă ambiţionez să mă uit mai departe.

Întrebare cheie. Aveţi vreun model în viaţă? Şi răspunde întreţinuta: Oana Cuzino. Răzvan rămâne şi el perplex. Mă ciupesc, cred că nu am auzit bine. Vrei să faci marketing, să administrezi cu succes firme de import-export şi îţi doreşti să ajungi ca Oana Cuzino? Adică ce? Completează întreţinuta: apare la televizor şi are şi un ziar. La ora asta singura idee care îmi vine în cap este aceea de "femeie îngrijită", mai mult nu pot să debitez cu privire la Oana Cuzino. De ce nu ca Gabriela Adameşteanu, care are şi un ziar, pe care îl administrează impecabil, are şi premii literare cu carul şi şarm... Ea nu, ca Oana Cuzino. Pe care, în paranteză fie zia am văzut-o cu luni în urmă într-un magazin şi despre a cărei carisma pot să spun că e zero. Era cu fetiţa, un copil plin de ifose şi de posibilităţi. Noua generaţie de realizaţi. De ce ne-am dori să ajungem ca Oana Cuzino?

duminică, mai 17, 2009

Elena Gheorghe şi Laurenţiu Duţă ajunşi de blestemul Munţilor Carpaţi

În seara asta, la final de Eurovision 2009 sunt foarte trist. Sunt foarte trist pentru că ”Balkan Girls” nu s-a clasat pe locul 25 pe care îl merita de drept. Adevărul este că anul acesta, criteriul geo-politic s-a diminuat simţitor în evaluarea concurenţilor, nu s-a stârpit însă încă deoarece pe lângă foarte puţine ţări România a continuat să perpetueze această cutumă sordidă, dând Moldovei 12 puncte iar Moldova ne-a răspuns în consecinţă. Păcat. Meritam ultimul loc. După cum am spus-o după preselecţia naţională, încă o data am delegat piesa cea mai nereuşită, refuzând prezenţa Tinei şi a celor de la Vank, care probabil s-ar fi clasat pe unul dintre locurile fruntaşe, alături de Norvegia. Asta pentru că ”Pleacă!” era de aceeaşi factură, fără să-şi fi propus să păstreze trend-ul ci doar să fie un şlagăr atemporal. Elena Gheorghe a ascultat sfatul Tinei şi a plecat la Moscova, păcat că nu rămâne acolo...

De fapt, dimineaţă eram convins că vom avea o şansă să ne clasăm undeva pe locurile 12-15, dar asta înainte de a auzi şi celelalte piese, care, cu foarte puţine excepţii au fost de un nivel neaşteptat de ridicat. Şocul cel mare l-am avut în momentul în care am ascultat piesa Elenei şi am rămas siderat de orchestraţia penibilă a acesteia. Până acum nu îmi dădusem seama, ”The Balkan Girls” pare să fi fost înregistrată sub pământ, într-un loc unde curentul este cu ţârâita iar umezeala a dus la blocarea pistelor mixerului. Vreo trei căi, un ritm neromânesc şi o claviatură ieftină, aceasta este cartea de vizită a unei piese care vorbeşte despre Balcani. Bine că nu am cântat despre Insula Paştelui... Ca să nu mai spun despre stupida coregrafie şi despre cele două picioare stângi ale Elenei Gheorghe, un nontalent la dans încă de pe vremea Mandinga. Moldova s-a prezentat cu o piesă net superioară şi chiar dacă a pierdut, măcar se poate spune că şi-a promovat tradiţia. Noi ne-am făcut încă o dată de râs. Acum aştept să citesc ziarele de mâine şi să mă minunez la explicaţiile care probabil nu vor conteni...

În concluzie România a ratat obiectivul, nu s-a clasat pe ultimul loc, Norvegia a strălucit, bravo lor, minunată găselniţa de anul acesta, de data aceasta una pur muzicală şi nu decorativă de genul Lordi, Dita von Teese a văzut Moscova pe banii nemţilor iar Franţa m-a scârbit cu Patrica Kaas, pe care nu voi înceta însă să o iubesc şi să o respect. La cât de necinstit a jucat Franţa, am ajuns să regret că nu l-am delegat şi noi pe Gabriel Dorobanţu să ne reprezinte... Dar mai e timp şi la anul, să nu disperăm...

Un sfat pentru Elena Gheorghe, un sfat previzibil, sper: Pleacă, mâine n-o să-mi treacă! În orice caz, dacă nu o va face îi înţeleg motivele, se întoarce să îşi patroneze teatrul din Clinceni. Priviţi enormitate: ”Prestaţia Elenei pe scena de la Moscova, din semifinală, va fi răsplătită pe măsură de primarul comunei Clinceni. Click! vă prezintă, în exclusivitate, schiţele teatrului pe care acesta îl va construi şi care va purta numele „Elena Gheorghe”.

sâmbătă, mai 16, 2009

Cu detectorul de respect pe Ghencea

Absenţa unui lucru din România mă doare cel mai tare. Mă doare cumplit. Parcă mai cumplit decât absenţa zimbrilor în Herăstrău sau pe culmile din defileul Jiului. Dacă aş vedea zimbri, poate că aş conduce mult mai relaxat cu 40 la oră făcând slalom între hărtoape, crevase de toate dimensiunile şi maşinile nebune care iau curba cu 70. Nu mai avem zimbri. În curând nu o să mai avem nici respect. Ground control to Major Tom stop urme fine de respect stop pe Iuliu Maniu stop kit de prelevare stop kit de prelevare stop kit de prelevare stop trimiteţi dracu' un kit de prelevare cu primul elicopter stop dar nu îi daţi drumul ca bizonu' stop puneţi-l pe un spate de pescăruş stop. Marele stop. Rămânem fără respect.

Când ne aşteptam cel mai puţin Rapidul a bătut Steaua. Tocmai de aia e frumos fotbalul, de aia e frumos să ţii cu o echipă, să o iubeşti când pierde şi să o iubeşti şi mai mult atunci când îi ies jucătorii din teren plângând. Marinescu a ieşit cu o gâlmă la picior, plângând ca un copil, de ciudă şi de neputinţă. Marinescu, ălea câteva secunde de umezeală ai fost iubit de o ţară întreagă. Ai fost respectat, inconştient. Dacă s-ar fi realizat că acel sentiment este respectul, trei sferturi din privitori s-ar fi desolidarizat şi ar fi invocat o musculiţă care le-a intrat în ochi. O parte dintre aceştia şi-ar fi făcut programare la medic a doua zi, să vadă ce dracu se întâmplă cu ei. Stelişti, dinamovişti, timişoreni, urziceni, vasluieni, clujeni, toţi te-au dorit în secundele acelea la echipele lor. Pentru că nu se mai moare şi nu se mai plânge pe gazon. Rapid e o echipă bogată. Probabil că toate firmiturile de respect care au mai rămas în ţară şi-au dat întâlnire la Rapid.

Steaua a pierdut doar cu 2-1. Ceea ce nu spune nimic pentru stelişti, pentru ei e o înfrângere ruşinoasă, tot ce e logic în această ecuaţie dispare. Nu a câştigat echipa mai bună, au pierdut ei, pe mâna lor. Nici un pic de respect. Arivederci! Nu ne putem bate decât singuri, mai nou ăsta este sloganul la modă, de parcă fotbaliştii s-au apucat de fotbal pentru că nu găseau intimitatea să facă o labă sănătoasă. Ne facem fotbalişti şi ne-o frecăm singuri. Jucăm squash dar zicem că facem fotbal. Declară Gigi Becali că Steaua nu a fost bătută de Rapid ci de Dayro. Rapid nici nu a existat. Declară Lăcătuş că singurul derby din Liga 1 este Steaua - Dinamo. Rapid nu există. Respectul a murit. Când Rapidul şi-a luat-o de la Dinamo, Dinamo a fost felicitată de rapidişti. Şi dinamoviştii nu s-au înfoiat în pene, nu au dat în învins. Era evident pentru toţi că Dinamo a fost echipa mai bună. În Groapă vieţuieşte un centimetru pătrat de respect, care sezonul ăsta pare să se matureze. În Ghencea e zero. Ieri o mână de rapidişti au venit cu detectorul şi acesta a rămas mut. Trist. Spiritul Stelei a decedat. Şi când te gândeşti că în 1986 eu - rapidist şi tata - rapidist plângeam ca nişte copii când Duckadam se încăpăţâna să nu lase mingea spaniolilor să intre în poartă...

vineri, mai 15, 2009

Lucian Dan Teodorovici - viaţa de după Marea Poveste de Dragoste

În sfârşit am terminat de citit ultimul volum semnat Lucian Dan Teodorovici, ”Celelalte poveşti de dragoste”, zic în sfârşit pentru că din pricina timpului liber scurt ce a urmat Târgului de carte de la Budapesta şi plecării în ţară nu am reuşit să îl citesc dintr-o bucată, aşa cum eram ademenit să acţionez. Acum, că s-a isprăvit, probabil că voi reciti ”Celelalte poveşti de dragoste”, urmând protocolul de la alţi autori şi scrieri similare: Faulkner, Proust, puţin Marquez şi Salinger. Cu Salinger seamănă ca scriitură şi poantă, nu neapărat ca univers sau circularitate, de aceea nu mi-am permis însă să îl sar. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, ”Celelalte poveşti de dragoste” este nici mai mult nici mai puin decât un roman pe care Teodorovici s-a ferit să îl lege, nu din snobism, nu din prea mult elitism, ci, contrar cutumelor dintr-o temere generată de modestie. Poveştile sale de dragoste, celelalte decât singura poveste de dragoste din viaţa eroului comun, şi nu celelalte faţă de un presupus volum anterior de nuvele intitulat ”Poveşti de dragoste” eludează ceva, evită să se apropie de punctul nevralgic, de mobilul pentru care scrie aşa ceva. Cazul seamănă întrucâtva cu ciclul ”Războiul stelelor” desfăşurându-se nu în ordine crono logică ci într-o ordine cronologică a producţiei. ”Celelalte poveşti de dragoste” nu este un roman pentru că lipseşte însăşi Povestea de dragoste.

Eroul lui Teodorovici, fără nume, ca în toate scrierile sale, iubeşte firesc, primordial, însă nu în paginile acestei cărţi. Aici este vorba despre potenţiale ”iubiri” care s-ar fi putut consuma în absenţa iubirii totale, consumate - logodnica sa, moartă într-un accident de maşină. Imaginea acesteia apare doar la nivel de relatare, ca o trecere în revistă a unui ”accident” aparent neimportant. Aparent neimportant pentru că de aici se trage întreaga stare de spleen, senzaţia de apropiat sfârşit şi inutilitatea unei vieţi căreia eroul îi supravieţuieşte la limită, povestire de povestire. Toate cele 11 povestiri respiră acelaşi aer, consumat, în aşteptarea celei de-a 12-a, poate stenică, gândindu-mă că aceasta va fi narată la prezent, poate la fel de fatalistă, consolidând premiza autorului că ”viaţa e deşertăciune”. Una dintre cele 11 ar putea fi Povestea de dragoste (Tramvaiul care cântă) însă certitudinile sunt excluse. Cititorul rămâne în aşteptarea Marii Poveşti de Dragoste. Aşadar, eroul din ”Celelalte poveşti de dragoste” este însurat cu o femeie pe care o ia de nevastă gravidă fiind, cei doi împărtăşesc o căsnicie pe butuci, cu relaţii adiacente şi de-o parte şi de alta (Scufundări, O noapte la hotel) şi cu un fiu, de dragul căruia se amăgesc mai departe cu dragostea (Scufundări). În cele din urmă, în comparaţie cu alte cupluri (Podul strâmb), cu ameninţări din trecutul soţiei (Copilul-lup). Uneori, de-a dreptul declarativ, Teodorovici eşuează din apocalipsa fiinţei în declaraţii de dragoste, aproape credibile, dacă povestirile nu s-ar lega nevăzut între ele, plătind tribut logodnicei moarte. Pe alocuri, fiinţa asta inexistentă şi poate tocmai din acest motiv bântuitoare îmi aminteşte de una similară, defuncta soţie a psihiatrului Sean din filmul ”Good Will Hunting” şi mă gândesc la dialogul dintre Sean şi Will, când primul se eschivează eliptic spunând ”she's dead”:

Sean: Maybe *you're* perfect right now. Maybe you don't wanna ruin that. I think that's a super philosophy, Will; that way you can go through your entire life without ever having to really know anybody...

Will: ...You ever think about gettin' remarried?

Sean: My wife's dead.

Will: Hence the word: remarried.

Sean: She's dead.

Eroul său trăieşte spleenuri bachice cu Cohen şi Jim Morrisson (Şobolanul e mai viu decât ţestoasa), vorbind aproape cu gura lui Salinger, trăieşte satisfacţia de a nu se fi făcut de râs alimentându-şi îndoielile (Lună plină), trăieşte deja-vu-uri cu sinucideri (Pe catalige), trăieşte fantezii romantice cu un alter-ego plătind pentru plusul de boemie (După gâşte) şi mai trăieşte de asemenea cu un mare regret, o singură amintire care nu-i dă pace (Cu mai mulţi kilometri în urmă). El, paradoxal trăieşte şi nimeni nu poate pune la îndoială acest lucru. Este şi asta o ”felie de viaţă”, chiar dacă mai altfel.

Apăsătoare prin nevinovata lor narativitate, sincere prin coborârea limbajului din Parnas, şi inofensive prin neasumarea actuală ”Celelalte poveşti de dragoste” ale lui Lucian Dan Teodorovici sunt probabil cele mai bune scrieri ale autorului de până acum. O carte care te face să te bucuri de fiecare fărâmă de viaţă care îţi face cu ochiul.

La un pas de a omologa gulașul din pulă de porc

Să fiu al naibii dacă nu totul pe lumea asta... se mănâncă. Pe bune, puțină fantezie, o desolidalizare de prejudecăți cu sau fără ajutorul alcoolului (asta îmi întărește bănuiala că nu de pomană s-a înpământenit consumul de alcool la mesele cu pretenții și nu numai) și o iscoditoare curiozitate te pot face să consumi aproape orice. Nu poți însă comercializa un anumit tip de mâncare, pornind de la premiza că este vorba despre un sortiment neobișnuit, câtă vreme acesta nu este înfiat de o anumită bucătărie. În ilegalitate, toate aceste preparate au statut de accident, prin urmare, șanse minime să fie promovate global. Un român care își mănâncă câinele este o fiară, o bestie, un cetățean numai bun de condamnat. Un vietnamez care își mănâncă potaia este un vietnamez tradițional. Uite că de data asta, prin intermediul celor de la Metro, România încearcă să își impună un fel de mâncare pe care nimeni nu l-a promovat sub o asemenea umbrelă. Și încă o dată, o mică dovadă de bună conviețuire transfrontalieră, simbioză cu rezultate vizibile. Am luat de la vecinii noștri unguri gulașul căruia i-am adăugat penisul porcului.

Acum nu îmi mai rămâne să sper decât că vom fi suficient de rapizi și vigilenți cât să omologăm această delicatesă înainte ca alții să profite de indubitabila fantezie românească. Am pierdut noi pălinca dar acum a venit clipa dulce a răzbunării. Când spui gulașul din pulă de porc trebuie ca toată lumea să vadă în fața ochilor România. Acum, că un astfel de experiment, oarecum disperat și urmare a crizei s-a dovedit de succes, aștept cu nerăbdare să văd și alte combinații cel puțin la fel de îndrăznețe.

Neg sau Jeg

Lafam Nikita, care la pollul de pe acest blog îşi dispută supremaţia la capitolul "cei mai urâţi români" a devenit subiect de pictorial. Acum zău, să îmi traducă şi mie esenţa acestui cuvânt prezent şi în DEX "pictorial". Eu înţeleg că e vorba de o înlănţuire de imagini, un soi de triptic nesfârşit care ne creează o impresie mult mai amănunţită cu privire la o anumită persoană. Un fel de prezentare multidimensională a unei persoane, care ar trebui să ne convingă de perfecţiunea modelului în cauză. Un pictorial cu cei mai nereuşiţi dintre noi mi se pare că are o notă de cinism şi de nemilă, un soi de "dacă omul pe lângă faptul că a fost greşit la ştanţare mai e ştirbit şi la creier de ce nu am profita". Aşa stă treaba şi cu Nikita, care probabil că se simte nebăgată în seamă, şi sincer, această nouă ipostază îmi provoacă o neţărmurită milă. Parcă aş fi dispus să accept pumni în gură de la această amazoană, şuturi la fluierul piciorului, sule în coastă, orice numai să simt ceva durere din durerea pe care dumneaei nu o poate exprima. Autoflagelare pentru Nikita. Pentru dumneavoastră doamnă!



"Nikita, femeia cu suflet de bărbat, s-a arătat foarte multumită de rezultate şi a vrut să arate telespectatorilor că ea nu poarta o perna şi ca este o gravidă autentică şi, în acelaşi timp, sexy." Milă la pătrat. Să ne convingă că nu are pernă este înlocuitorul lui "băh, mi s-a tras, mi-am luat-o şi eu sub coadă, s-a uitat şi la mine cineva..." Cred că mulţi dintre noi nu aveau nici o îndoială că până şi Nikita poate fi penetrată, ca să citez dintr-un clasic al cinematografiei româneşti: "nici o muscă nu iese de aici nefutată!" Dacă ar fi fost totuşi o pernă însă, asta nu ar fi însemnat neapărat că Nikita nu a fost penetrată, ci eventual că nu a rămas, dar în primul rând ar fi absolvit-o de statutul de "grasă". Nikita este o grasă, era grasă şi înainte să fie gravidă. Şi mai are şi buba. Mă rog, un neg despe care nu sunt foarte edificat că nu ar fi o urmă de jeg. Cred că singura probă ar fi firul de păr. Îl are acolo sau nu?

Abducted by Icră în vremuri de criză

Revin cu episodul 2 de la nunta Anei cu Răzvan, cu o istorisire simplă pe care eu, în fantezia ce mă caracterizează am făcut-o să pară complicată. Aşadar, la ora 23.15 s-a furat mireasa. Până aici am putea spune că lucrurile se desfăşurau în deplină normalitate. Eu cu Biţă, responsabili cu momentul adevărului: se pune naşul faţă în faţă cu pantoful miresei. Zis şi făcut. Gigi la mare înălţime, fremătând să procure sticla de whisky şi trabucul solicitat pentru răscumpărare, cu legătura de mărar mai greu şi în cele din urmă imposibil, Răzvan respiră uşurat, mai era mult până la miezul nopţii, ce mai, toate în grafic. Şi acum momentul care îmi dă frisoane şi acum, când mi-l amintesc. Icră, cunoscut şi sub numele de "Pielefină", la masa noastră, îi transmite nevesti-mi complice că poate ar trebui să fure şi ei mirele. Răzvan furat. Asta e o variantă la care nu m-aş fi putut gândi niciodată. Şi acum, fantezia mea cu devierea pe timp de criză.

Se fură mireasă. Se fură şi mirele. Gata, hoţii au rezolvat problema cu tacâmul. Alţii se gândesc să profite şi ei. Fură hoţii. Hoţii de gradul doi îşi rezolvă tacâmul, câtă vreme hoţii primordiali ajung la fundul tezaurului. Invidioşi, răpitorii de gradul trei îi răpesc la rândul lor pe hoţii hoţilor. Hoţii de gradul trei îşi rezolvă tacâmul, câtă vreme hoţii primordiali şi secunzi ajung la fundul tezaurului. Nu o mai lungesc, deja seamănă cu "Ridichea uriaşă". Până la urmă toţi se răpesc între ei, trece de miezul nopţii, naşul este absolvit, mirele este răpit, chelnerii zvântă toată mâncarea, nu mai e nimeni de sunat pentru a cere răscumpărarea. Prizonierii sunt eliberaţi. O nuntă de criză. Vă mai zic de Icră, în posturile următoare, dar cu ţârâita deoarece este periculoasă administrarea acestui personaj cu ochi languroşi fără sfatul medicului.

Nunta a fost oricum, minunată. De aici poate fantezia mea adiacentă. Dacă era cu hopuri ar fi trebuit să povestesc factual întâmplările. Aşa, mă limitez la salata de icre...

joi, mai 14, 2009

Gheizerele Bucureştiul


Iată-mă întors din periplul bucureştean cu tolba plină de paradoxuri pe care mă grăbesc să vi le împărtăşesc. În acest post o să vă spun câteva vorbe despre gheizerele Bucureştiului, deoarece sunt convins că de aşa ceva nu aţi mai auzit. Prin urmare, Bucureştiul are şi el câteva astfel de focare de jet, care, periodic îşi arată personalitatea. Paradoxul de faţă este plasat pe Iancu de Hunedoara, vizavi de Stadionul Dinamo şi a fost surprins în miezul zilei. Evident că treceau oameni care priveau uimiţi cţteva clipe, după care treceau mai departe, ce era de făcut. Unul s-a oprit la auzul gheizerului dar cred că era mai mult înfuriat pe aparatul meu de fotografiat, prin urmare a zăbovit vreme de câteva minute bune până când a luat hotărârea de a merge mai departe. Spre norocul meu eu unul terminasem de fotografiat, altfel probabil aş fi fost pus în imposibilitate. De fapt, supărarea mare cred că era cauzată de faptul că acest gheizer artificial este întreţinut din banii locatarilor zonei aferente.

Sau poate că deranjante sunt semnele de circulaţie din imagine, care i-ar putea deruta pe minunaţii şi vigilenţii şoferi bucureşteni. Una peste alta, parol dacă am văzut oraş mai boem ca Bucureştiul 2009. Orice vrei să faci, faci. Libertate, neică...

sâmbătă, mai 09, 2009

Casă de piatră: Ana și Răzvan

După cum v-ați dat seama, am lipsit câteva zile de pe blog dintr-un motiv pe care îl anunțam cu ceva vreme în urmă: prietenii noștri, Ana și Răzvan se căsătoresc. Nu e vina lor că eu am absentat, ci a amintirilor care nu mi-au permis să le substitui unor prezențe care vor prinde mult mai multă valoare atunci când vor căpăta statut de amintire. Prin urmare, în câteva zile vă voi povesti impresii de bucureștean reîntors pentru câteva zile la matcă și vă voi arăta și ceva fotografii care vă vor amuza cu siguranță.

Până una alta însă, casă de piatră Anei și lui Răzvan. Diseară vom fi alături de voi, dragilor!

luni, mai 04, 2009

Un nou sinonim: WC=La Paul


Am ajuns în București. Să vă explic, sau poate mai încolo, ideea e că după 16 ore de traseu am ajuns în cele din urmă într-un oraș pe care nu îl mai recunosc. Despre asta tot altădată, mai am multe de povestit. În orice caz, ideea era că în țara noastră minunată scatologia este la ordinea zilei. Se poartă reclamele cu probleme legate de fecale. Una e aia cu ”mai nimicul” și alta cu Paul. Rezumat: un puști vrea să facă caca. Evident că în comparație cu domnița constipată, copilul ăsta e parfum. El poate să facă caca. Acum vine șocul: acesta îi comunică mamei că vrea să facă caca la Paul. Ei, asta da lovitură. Cine să fie oare Paul? Acest lucru nu îl vom afla nici până la finele reclamei. Dacă e un puști mai are o scuză, dar ce ne facem dacă Paul ăsta un bătrân libidinos și pedofil pe deasupra. Vreau să fac caca la Paul pentru că la el miroase în budă a Glade Microspray. De căcat, cu alte cuvinte. Mami, vreau să îmi scot mucii din nări, dar vreau să o fac la Sorina. De ce la Sorina. Pentru că ea are o păsărică... în cușcă. Sau. Mami, vreau să mă scarpin în fund. Vreau să mă scarpin în fund la Mihai. De ce la Mihai? Pentru că Mihai are o coadă de mătură. S-au schimbat vremurile. Pe vremea mea se spunea că vreau la cutare pentru că are un joc nou pe consolă, că are video, mașinuțe... Acum s-au schimbat timpurile. Am devenit mai sensibili, suntem gata de mari compromisuri pentru un miros plăcut, pentru o senzație unică. Și prin reclama asta am mai reușit ceva. Am compromis încă un nume propriu, de data asta Paul. A fost Dorel, l-am fumat, ba chiar am ajuns să le spunem Dorel tuturor celor simpatici. Acum a venit rândul lui Paul. Another one bites the dust.

În altă ordine de ideiSuntem noi mai căcăcioși de felul nostru? Priviți reclama și constatați cu ochii voștri. Un arbitru din România a făcut căcălică pe el în timpul meciului. Și noi ne văităm că suntem intoxicați cu reclame scatologice. Ce mult s-a schimbat România de un an de zile, de când n-am mai văzut-o. Au apărut problemele la sfincter. Sau la rozetă. Cineva mai mare cred că ne-a cam lărgit orificiul...

Pleased to meet you, hope you guess my name...