Lucian Dan Teodorovici - viaţa de după Marea Poveste de Dragoste

În sfârşit am terminat de citit ultimul volum semnat Lucian Dan Teodorovici, ”Celelalte poveşti de dragoste”, zic în sfârşit pentru că din pricina timpului liber scurt ce a urmat Târgului de carte de la Budapesta şi plecării în ţară nu am reuşit să îl citesc dintr-o bucată, aşa cum eram ademenit să acţionez. Acum, că s-a isprăvit, probabil că voi reciti ”Celelalte poveşti de dragoste”, urmând protocolul de la alţi autori şi scrieri similare: Faulkner, Proust, puţin Marquez şi Salinger. Cu Salinger seamănă ca scriitură şi poantă, nu neapărat ca univers sau circularitate, de aceea nu mi-am permis însă să îl sar. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, ”Celelalte poveşti de dragoste” este nici mai mult nici mai puin decât un roman pe care Teodorovici s-a ferit să îl lege, nu din snobism, nu din prea mult elitism, ci, contrar cutumelor dintr-o temere generată de modestie. Poveştile sale de dragoste, celelalte decât singura poveste de dragoste din viaţa eroului comun, şi nu celelalte faţă de un presupus volum anterior de nuvele intitulat ”Poveşti de dragoste” eludează ceva, evită să se apropie de punctul nevralgic, de mobilul pentru care scrie aşa ceva. Cazul seamănă întrucâtva cu ciclul ”Războiul stelelor” desfăşurându-se nu în ordine crono logică ci într-o ordine cronologică a producţiei. ”Celelalte poveşti de dragoste” nu este un roman pentru că lipseşte însăşi Povestea de dragoste.

Eroul lui Teodorovici, fără nume, ca în toate scrierile sale, iubeşte firesc, primordial, însă nu în paginile acestei cărţi. Aici este vorba despre potenţiale ”iubiri” care s-ar fi putut consuma în absenţa iubirii totale, consumate - logodnica sa, moartă într-un accident de maşină. Imaginea acesteia apare doar la nivel de relatare, ca o trecere în revistă a unui ”accident” aparent neimportant. Aparent neimportant pentru că de aici se trage întreaga stare de spleen, senzaţia de apropiat sfârşit şi inutilitatea unei vieţi căreia eroul îi supravieţuieşte la limită, povestire de povestire. Toate cele 11 povestiri respiră acelaşi aer, consumat, în aşteptarea celei de-a 12-a, poate stenică, gândindu-mă că aceasta va fi narată la prezent, poate la fel de fatalistă, consolidând premiza autorului că ”viaţa e deşertăciune”. Una dintre cele 11 ar putea fi Povestea de dragoste (Tramvaiul care cântă) însă certitudinile sunt excluse. Cititorul rămâne în aşteptarea Marii Poveşti de Dragoste. Aşadar, eroul din ”Celelalte poveşti de dragoste” este însurat cu o femeie pe care o ia de nevastă gravidă fiind, cei doi împărtăşesc o căsnicie pe butuci, cu relaţii adiacente şi de-o parte şi de alta (Scufundări, O noapte la hotel) şi cu un fiu, de dragul căruia se amăgesc mai departe cu dragostea (Scufundări). În cele din urmă, în comparaţie cu alte cupluri (Podul strâmb), cu ameninţări din trecutul soţiei (Copilul-lup). Uneori, de-a dreptul declarativ, Teodorovici eşuează din apocalipsa fiinţei în declaraţii de dragoste, aproape credibile, dacă povestirile nu s-ar lega nevăzut între ele, plătind tribut logodnicei moarte. Pe alocuri, fiinţa asta inexistentă şi poate tocmai din acest motiv bântuitoare îmi aminteşte de una similară, defuncta soţie a psihiatrului Sean din filmul ”Good Will Hunting” şi mă gândesc la dialogul dintre Sean şi Will, când primul se eschivează eliptic spunând ”she's dead”:

Sean: Maybe *you're* perfect right now. Maybe you don't wanna ruin that. I think that's a super philosophy, Will; that way you can go through your entire life without ever having to really know anybody...

Will: ...You ever think about gettin' remarried?

Sean: My wife's dead.

Will: Hence the word: remarried.

Sean: She's dead.

Eroul său trăieşte spleenuri bachice cu Cohen şi Jim Morrisson (Şobolanul e mai viu decât ţestoasa), vorbind aproape cu gura lui Salinger, trăieşte satisfacţia de a nu se fi făcut de râs alimentându-şi îndoielile (Lună plină), trăieşte deja-vu-uri cu sinucideri (Pe catalige), trăieşte fantezii romantice cu un alter-ego plătind pentru plusul de boemie (După gâşte) şi mai trăieşte de asemenea cu un mare regret, o singură amintire care nu-i dă pace (Cu mai mulţi kilometri în urmă). El, paradoxal trăieşte şi nimeni nu poate pune la îndoială acest lucru. Este şi asta o ”felie de viaţă”, chiar dacă mai altfel.

Apăsătoare prin nevinovata lor narativitate, sincere prin coborârea limbajului din Parnas, şi inofensive prin neasumarea actuală ”Celelalte poveşti de dragoste” ale lui Lucian Dan Teodorovici sunt probabil cele mai bune scrieri ale autorului de până acum. O carte care te face să te bucuri de fiecare fărâmă de viaţă care îţi face cu ochiul.