Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

marți, august 31, 2010

Viitor de aur țara noastră are?

De mult nu mi s-a mai întâmplat să îmi doresc cu atâta ardoare ca ceva să nu fie adevărat, sentiment aproape faustian și deloc religios, însă profund patriotic. O să vedeți de ce.

Tot nu îmi vine să cred ”anecdota” zilei, cea cu Ion Popescu semnat pe foaia de examen a unei întregi clase a Grupului Şcolar Industrial de Construcţii Nr. 2 din Piteşti. Refuz să cred că acest lucru s-a întâmplat, refuz să emit raționamente atât de sumbre, care să reducă la absurd inteligența tinerei generații de viitori studenți și profesioniști români. Lăsați-mă să trăiesc în negare, lăsați-mă să refuz varianta că peste câțiva ani aș încăpea pe mâna unui medic care astăzi s-a semnat Ion Popescu. Nu vreau să cred că suntem un popor de Ion Popescu, deși, pe zi ce trece sunt din ce în ce mai convins că suntem un popor gregar.

La drept vorbind însă, avem de-a face aici cu un simplu proces de calchiere. E ușor să ne imaginăm că așa cum în masă s-au semnat Ion Popescu tinerii din Pitești ar fi repetat să copieze și dacă cineva le-ar fi sugerat în loc de o biografie a lui Caragiale una a lui Toma Caragiu. Pentru că de fapt asta au făcut, au copiat. Și totuși, eu îmi găsesc o scuză că la 12 ani după ce am văzut Rocky mi-am luat o minge pe care am început să o lovesc de pământ mai ceva ca pe un yoyo, cochetând chiar câteva zile cu ideea de a mă abuca de box. Aveam 12 ani și în câteva zile nu aș fi dat admiterea la facultate. Și mai am o anecdotă care spune destule despre caracterul meu gregar și mimetic. Pe la 10 ani, la serbarea de sfarșit de an, urma să interpretăm pe scena școlii o scenetă cu pitici. Tata s-a pregătit, ca și ceilalți părinți, dar mai mult decât ei, mi-a adus de la Televiziune, de la machiaj o barbă de pitic. Una mai mult decât perfectă, în comparație cu singura barbă de vată cu care mai venise cineva. În rest, nimeni nu purta bărbi. Eram 5 pitici spâni, unul cărunt (eu) - evident că pe fond nervos și nepotul ilegitim al lui Moș Crăciun. Pentru a nu strica echilibrul, ”barbă-albă” a renunțat la pilozitate și la fel am făcut și eu. Aș fi ieșit în evidență, și mi se părea nedrept. Plus că nu vroiam să mă expun. Poate că nu a fost bine, poate că nu a fost drept față de tata, dar aveam o scuză, aveam pe atunci 10 ani. Poate azi aș face altfel. Sau poate că m-aș fi săturat de atâta Ion Popescu, poate aș fi realizat că a venit vremea ca VasileSensual să îi ia fața lui Ion Popescu. Poate că și liceenii piteșteni au gândit la fel de gregar. Poate că au fost câțiva care și-au pus problema că e ceva în neregulă cu Ion Popescu ăsta, dar s-au jenat. Poate că măcar unul singur a fost tentat, pentru o fracțiune de secundă să se semneze Ion Ionescu. Nu au vrut să îi pună pe ceilalți într-o lumină proastă. Sau poate că nu.

Chiar ar fi interesant să aflăm ce a gândit fiecare dintre ei când s-a iscălit pe foaia de examinare cu numele de Ion Popescu. S-o fi întrebat vreunul dintre aceștia dacă nu cumva este rudă îndepărtată a lui Ion Popescu Gopo. Sau a lui Gică Popescu?

vineri, august 27, 2010

Miros de anticameră a unui ”Long December”

Cred că vine toamna la Budapesta. Îmi place cum sună asta, cred că, crecă... Au schimbat ăștia becurile, dimineața durează puțin până la incandescența maximă și miroase a frunză uscată. De fapt dacă dau firul înapoi, conștientizez toamna doar în primele ei zile, altfel, dacă mă întrebați, dincolo de pastramă, dovleac și must nu prea pot încadra prea bine acest anotimp în căprăria ce i se cuvine. E de fapt un fel ciudat de anticameră pentru iarnă, pentru prima zăpadă, pentru acel etern și fascinant ”long december”, care iarăși cârcotesc, dar dacă nu e alb nu există. Este doar un fel de toamnă. Iarnă egal alb.

Să trec la subiect. Trupa mea preferată de acum vreo 10 ani, în fond Adam Duritz și orchestra. De fapt, solistul meu preferat de acum 10 ani. ”A Long December” is the name, Counting Crows the name of the game. Counting Crows, grupul cu cele mai triste piese despre ploaie ”Raining in Baltimore”, ”Rain King”, ninsoare ”A Long December”, Spania ”Holiday in Spain” sau Miami ”Miami” iar dintre bărbații nefericiți aș putea spune că Duritz a reușit să mă convingă că poți fi mai nefericit chiar decât Cohen și Dylan. O să o vedeți în minunatul clip de la ”A Long December” pe Courtney Cox, la ora aceea iubita lui Duritz.

Ce a mai căutat lumea pe blogul acesta

Nu am mai avut de mult curiozităţi de genul ăsta, dar asta nu înseamnă că m-ar fi părăsit în totalitate. Acum mi le satisfac. Prin urmare, iată ce caută internauţii de ajung pe blogul acesta:

Last 20 / 5000 Searchengine Queries Unique Visitors

25 Aug, Wed, 14:29:59 Google: Trenul foamei scurt metraj
25 Aug, Wed, 15:42:19 Google: stere borcea video
25 Aug, Wed, 17:33:50 Google:
blog ioana bogdan
26 Aug, Thu, 01:40:43 Google: trenul foamei viorel timaru
26 Aug, Thu, 04:42:35 Google: covaci nicu
26 Aug, Thu, 08:18:46 Google: ioana bogdan
26 Aug, Thu, 14:30:22 Google: annina ucatis live with pig
26 Aug, Thu, 15:59:32 Google Images: ghighi bejan
26 Aug, Thu, 17:51:00 Google:
ioana bogdan
26 Aug, Thu, 18:18:09 Google: Annina Ucatis mancat din troaca
26 Aug, Thu, 18:42:09 Google:
Annina Ucatis pig
26 Aug, Thu, 19:17:12 Google:
VasileSensual
26 Aug, Thu, 19:18:49 Google: Trenul foamei viorel timaru
26 Aug, Thu, 21:25:22 Google: pula lui florin prunea
26 Aug, Thu, 22:51:28 Google:
Vasile sensual
26 Aug, Thu, 23:30:25 Google: vasile si ramona
27 Aug, Fri, 00:07:56 Google Images: nicu covaci
27 Aug, Fri, 00:09:57 Google Images: adi despot si sotia
27 Aug, Fri, 00:32:37 Google: efectul de bumerang
27 Aug, Fri, 07:31:11 Google Images: vene mari pe penis

Aşadar mă bucur pentru "Trenul foamei" şi pentru Viorel Timaru. Atât filmul cât şi regizorul merită interesul publicului. Sunt onorat că pentru astfel de curiozităţi culturale dă omul pe aici.

Nu în aceeaşi măsură mă bucură că acest loc a devenit un soi de motor de căutare pentru Ioana Bogdan, dar în acelaşi timp realizez că e vina mea, pentru a-i fi oferit acestei dudui un site alternativ de prezentare.

Iarăşi sunt oarecum flatat de prezenţa lui Nicu Covaci pe aici. Măcar am aflat că în ciuda aparentei sale absenţe de pe piaţa muzicală românească Phoenix şi mentorul său rămân ceea ce merită.

Annina Ucatis, nici nu ştiam că o cheamă aşa, ar trebui să îi mulţumească lui Dobrogea că se regăseşte în paginile mele, altfel, sincer, o consider o persoană ce nu prezintă interes.

Acum urmează cascadorii răsului. Pe picior de egalitate "pula lui Prunea" şi "vene mari pe penis", semn că încă o dată Prunea ar trebui mai degrabă tratat ca un caz medical şi nu ca pe unul monden.

Adi Despot şi soţia, Ghighi Bejan şi efectul de bumerang sunt doar victime colaterale, semn că pe blogul acesta echilibrul subiectelor este asigurat pe vecie...

Petru Clej - omul-taraf (haiducul din Clejani)

Ieri am făcut o mare greşeală, una imensă, am intrat la revista Acum, pe acest site, şi am citit o chestie semnată de, vorba domniei sale, "acest individ Petru Clej", intitulată "Cum gândeşte un neonazist român". Evident, ca orice maimuţă civică am considerat că este datoria mea să îmi spun punctul de vedere. Şi mare greşeală am făcut. Am descoperit în domnul Petru Clej un tip ciudat, angoasat şi obtuz. Trăiesc şi acum cu convingerea că argumentele mele au fost cât se poate de clare, lucide, ba mai mult, în mare măsură în consonanţă cu tezele sale. Nu mare mi-a fost uimirea când am constatat că nimic nu e aşa cum mi se pare mie. Domnul Petru Clej pare a fi genul de om căruia dacă îi spui "bună ziua" la ora 10 se simte jignit că nu i-ai spus "bună dimineaţa", numai pentru că la ora aceea domnia sa tocmai se trezise din somn. De asemenea iritabilitatea sa majoră pare a fi declanşată şi de alţi factori. Unul dintre aceştia este "pseudonimul". VasileSensual nu îl mulţumeşte. Dar oare de ce? Oare nu cumva dorinţa de transparenţă a domniei sale, care înfierează la tot pasul şi trimite spamuri fără număr este motivată de o curiozitate maladivă care îmi aminteşte de hărţuirile din trecut? Apoi ar mai fi ceva de spus, legat de o anume obsesie pe care o are. În imaginaţia domniei sale toţi cei care au ceva de spus, fie că acest lucru este total diferit de părerea dânsului, fie că îi încurajează discursul (vezi cazul de faţă) dar într-o nouă optică sunt fie neonazişti, fie neonazişti. Aşa am aflat că, prin inducţie sunt: neonazist, poltron, cretin, prost şi papagal. Bineînţeles că, conştient de ce pot să ofer pe lumea asta şi ce nu, am intrat pe "guagăl". La ora aceea încă mai speram că eu sunt deplasat, incoerent şi absurd şi domnia sa este un fel de guru, cu păreri fundamentate şi cu un comportament "gentleman-esc", exacerbat în rău de data aceasta de imbecilitatea mea cretinoidă. Surpriza a fost cu atat mai mare cu cât am citit pagini întregi despre acest "individ Petru Clej", mulţi internauţi acuzându-l exact de ceea ce îl acuz şi eu în momentul de faţă.

Pentru că în ciuda faptului că "mă ascund cu laşitate sub aliasul VasileSensual", după spusele domniei sale, sunt întotdeauna exact şi îmi asum cu demnitate faptele mele comise sub acest "nume de scenă", poate multe dintre ele fictive (asta nu se va afla niciodată), iată în cele ce urmează transcrierea "conversaţiei" mele cu domnia sa, de pe site-ul acestuia. Domeniul la care întotdeauna fac referire este un blog şi nu "site-ul oficial VasileSensual", lucru pe care iată, domnul Petru Clej nu îl pricepe, dar de asemenea nu înţelege că între mine omul, neimportant, nesemnificativ, stupid de banal şi de comun şi VasileSensual a avut privilegiul să discute cu cel care merita acest privilegiu. Pentru că între noi doi (eu şi eu), nu VasileSensual este doppelganger!

Prin urmare am decis să vă ofer această diagnoză şi ca un drept la replică, pe care, până la urmă nu l-am mai primit. Dacă priviţi cu atenţie la ultimul text veţi constata că la ora postării acesta nu fusese încă aprobat de domnia sa. Între timp acesta a fost chiar refuzat, prin urmare, aici este locul unde puteţi avea evidenţa completa.

VasileSensual: (26-8-2010 la 06:37)
Stimate domnule Clej,

Sa va spun drept, ceea ce am citit la dumneavoastra nu mi-a adus mie, personal nimic nou. Este eternul si deloc fascinantul discurs pe care il tot aud de peste doua decenii: evrei buni-evrei rai, genocid-saunu. Nu vreau sa par insensibil si sper ca veti intelege exact contrarul: prea sensibil. Un astfel de discurs nu face decat sa dea apa la moara carcotasilor si frustratilor care emit rationamente fara sa isi insuseasca samburele problemei. Daca recititi atent argumentul acestuia veti vedea ca porneste de la o evidenta, nemiloasa dupa mine: 40.000 de victime. Si asta este o scuza? Dupa parerea mea genocid este si moartea a doi oameni, nici nu ar trebui pusa vreodata problema cu numarul decedatilor. Daca insa anumite lucruri sunt neglijate, voit sau nu, atunci evident ca numarul devine elementul cheie. Si atunci dam la o parte tema actului criminal si incepem sa ne contrazicem asupra numarului victimelor. De parca daca ai omorat 10 esti mai putin vinovat decat unul care a ucis cu sange rece 15.

Sa fim seriosi. Daca se ard unul dupa altul 15 becuri intr-o cladire este posibil sa fie o problema, mai mare sau mai mica. Acum ce facem, filozofam daca s-au izolat bine cablurile, daca generatorul functioneaza cum trebuie sau incepem verificarile pentru ca nu putem sta in intuneric la infinit?

Petru Clej: (26-8-2010 la 07:30)
Argumentele aduse de acest individ vasilesensual (obsertvati incapacitatea funciara sau mai degraba lipsa de curaj a celor care sustin aceasta pozitie) sunt luate direct din instrumentarul negationistilor si al minimalizatorilor Holocaustului: ce mai conteaza numarul, unul mort e suficient.

Pai daca ar fi doar 40000 de evrei ucisi de regimul Antonescu, inseamna ca n-a mai existat curatarea terenului in Basarabia si Bucovina, n-a mai existat deportare in masa, n-au mai existat lagarele mortii de la Bug (numai la Bogdanovka au fost ucisi in decembrie 1941 – ianuarie 1942 peste 40000 de evrei), adica au murit evrei, dar ce vreti, era razboi si in razboi moartea e inevitabila.

Observati si minciuna ca aceasta dezbatere e mai veche de doua decenii, cand de fapt Raportul Comisiei Wiesel, bazat pe date din arhivele romanesti, dateaza din 2004, prima oara cand in Romania au fost afirmate in mod oficial aceste crime ale regimului Antonescu la dimensiunea lor reala.

Asa incat ceea ce spune acest personaj care se ascunde sub aliasul Vasilesensual nu difera esential de discursul negationist primitiv al neonazistului care face obiectul acestui articol. E doar o minciuna fardata ca adevar si ca atare e mai periculoasa.

Revista ACUM va combate fara menajamente astfel de perfidii.

VasileSensual: (26-8-2010 la 08:11)
Domnule Clej,

am zambit la argumentele aduse doamnei Adriana Popa, si pentru moment v-am considerat un tip nemaipomenit. Trebuie sa recunosc ca ati reusit sa ma faceti sa imi schimb acest punct de vedere. Pentru ca nu ati inteles NIMIC din ce am scris. Ati considerat acel “dumneavoastra” ca s-ar referi la persoana dumneavoastra si nu la acest site pe care il pastoriti. NIMIC. Cand am vorbit despre “argumentul acestuia” faceam referire directa la domnul de 31 de ani si nu la cele spuse de dumneavoastra. De aici cifra de 40.000. Nu ati inteles NIMIC. Generalizati probabil din instinct. Dupa dumneavoastra, daca ma imbrac in verde trageti repede concluzia ca as fi legionar. Nici o clipa nu va trece prin cap ca as fi ecologist sau pur si simplu ca nu imi vine bine in alta culoare. Cam asta ati inteles din cele scrise de mine.

Ce perfidii sa combata revista Acum? Perfidia ca am spus ca din start aceasta discutie nu ar trebui sa aiba loc? Ca sunt de parere ca acolo unde mor oameni e INTOTDEAUNA vorba de genocid? Ca dupa mine numarul (cazul in speta 40.000) nu este decat inca una dintre aceste “perfidii” pe care le banuieste domnia voastra? Ce e perfidie domnule Clej aici: “Daca recititi atent argumentul acestuia veti vedea ca porneste de la o evidenta, nemiloasa dupa mine: 40.000 de victime. Si asta este o scuza? Dupa parerea mea genocid este si moartea a doi oameni, nici nu ar trebui pusa vreodata problema cu numarul decedatilor.”

Unde e domnule Clej “minciuna” cu doua decenii? Raportul Comisiei Wiesel dateaza intr-adevar din 2004, ceea ce ar insemna doar 6 anisori, iar eu v-am spus ca de la revolutie incoace, cel putin, se pune eronat problema, limitandu-se totul la rigoarea matematicii si ignorandu-se umanismul si umanitatea? Adica de cel putin 2 decenii, desi cunosc aceasta discutie cu mult inainte de 89.

Daca va veti uita pe blogul meu, pe blogul acestui personaj care nu se ascunde deloc sub aliasul VasileSensual (aveti linkul in formularul completat la intrarea pe site-ul revistei Acum) veti constata nu numai ca nu sunt neonazist ci din contra, ca ma opun oricarei forme de dictatura si opresiune. Vi se pare neonazist sa spun ca ma opun oricarei crime, ca dupa mine si doi oameni ucisi constituite un genocid?

Permiteti-mi sa opinez ca inca sunteti nervos si ca nu doriti un comentariu care va da dreptate, dar pornind de la alta axioma. Pentru ca atunci ati inceta sa mai fiti un justitiar, sa va luati de gat cu toata lumea, ori astazi sunteti in forma de zile mari. Recunoasteti insa, va rog, ca daca fata de Adriana Popa v-ati comportat cu lucididate, fata de mine ati scos la iveala exact contrariul. Si nu din cauza carentelor mele de exprimare.

P.S.
1. Nu ma ascund sub nici un alias, e doar un “nume de scena” care imi permite sa fiu aici, altfel. De ce nu va deranjeaza si Birlic, alias al acelui individ care se numise initial in acte Grigore Vasiliu Breloc? E drept ca nu prea ati mai avea cum sa ii scrieti, tipul fiind decedat, dar macar v-ati revolta putin, de ochii lumii.
2. M-ati jignit atunci cand m-ati numit neo-nazist. Pentru mine nu ar insemna nimic sa va retractati acum cuvinte, de data aceasta dupa o mai buna documentare si dupa citirea integrala a parerii mele si nu in diagonala, cum ati facut-o prima oara.

Sper ca acest comentariu sa fie acceptat. Nu de alta, dar m-ati obliga sa fac si alte demersuri pentru a-mi spala aceasta rusine de pe obraz. Calomnia si apelativul de “neonazist”.

Petru Clej: (26-8-2010 la 10:08)
Domnule sau doamna care va ascundeti cu poltronerie sub aliasul Vasilesensual (nu acceptan nume de scena, asa cum noi, redactorii si colaboratorii semnam cu numele nostru real asa cerem si cititorilor nostri, ca se se termine cu acest obicei cretin al disimularii),

Nu am afirmat ca sunteti nazist si cata vreme sunteti doar o imagine virtuala si nu o persoana reala nu puteti pretinde scuze.

Continuati, din prostie sau rea credinta sau o combinatie de cele doua sa sustineti aceeasi perfidie ca toti negationistii sau minimalizatorii Holocaustului: nu conteaza ca sunt una sau doua sau 40000 de victime sau peste 200000. Este exact ceea ce sustin neonazistul de 31 de ani, Robert Horvath, Ion Coja si alti nemernici ca ei, carora dumneavoastra le tineti hangul.

Nu stiu daca ati citit raportul Comisiei Wiesel (nu pareti, altfel n-ati mai debita gogomanii) dar acest document a schimbat radical natura dezbaterii, punand in defensiva toate scursurile neo-nazistoide, legionaroide, ultra-nationaliste sau antisemite care neaga sau minimalizeaza Holocaustul.

E vorba de un document de 424 de pagini in care estimarea numarului de morti reprezinta doar un paragraf.

Intre numarul de 40000 si cel – mult mai mare – mentionat in raport e nu doar o diferenta cantitativa, ci si una calitativa.

Toate ororile descrise in acest raport duc catre concluzia ca nu puteau fi doar 40000 de morti asa cum sustin negationistii si minimalizatorii, care in plus sustin ca nu a existat din partea regimului Antonescu o intentie de anihilare totala, cel putin pentru evreii din Basarabia, Bucovina si Transnistria.

In lipsa de argumente – este foarte greu de contrazis acest raport facut dupa toate regulile cercetarii istorice – apar obisnuitele acuzatii de tip presiunile lobby-ului evreiesc.

Asa incat argumentul de tip “nu conteaza ca sunt una, doua, 40000 sau peste 200000 de victime” nu este altceva decat un negationism fardat, preluat ca un papagal de persoana care se ascunde cu lasitate sub aliasul Vasilesensual.

VasileSensual: (26-8-2010 la 11:47)
Comentariul tău e în așteptare.
Domnule Clej,

va multumesc pentru apelativele de: poltron, cretin, prost sau papagal.

Considerand ca nu pot avea un dialog cu domnia voastra inchei cu convingerea ca: “Nu conteaza ca sunt doua sau mai multe zeci sau sute de victime, tot genocid se numeste”. In toata incercarea mea de comunicare am vorbit numai despre definitia cuvantului genocid si despre nimic altceva.

Multa sanatate si succes.

joi, august 26, 2010

Andrei Dobrogea a descoperit scroafa care a făcut un troc

Mă întorc la obsedantul meu topic legat de limba română, cu mari deficienţe la mulţi jurnalişti şi mă mai întorc şi la demersurile mele de deconspirare a acestor indivizi. Nici nu e foarte greu, dar în încercarea de a fi selectiv îi aleg şi eu pe cei mai gogonaţi. Aşadar îl avem aici pe Andrei R. Dobrogea, un tip care crede că dacă trece în nume unde s-a născut ar putea fi exonerat de necunoaşterea limbii române. Să ne înţelegem odată pentru totdeauna, Delavrancea face parte din altă categorie!



"Annina Ucatis de 31 de ani a mâncat din trocul scroafei şi s-a scăldat prin noroi ." Din ce a mâncat? Zice domnu Dobrogea că din troc. Aoleu. Înţeleg că scroafa aia a făcut iniţiat un troc şi senzaţionalul tocmai în asta consta, că un porc, adică un animal e în stare să facă un troc, o afacere, deosebit de reuşită. Cu vorbe puţine Dobrogea al nostru încearcă să atragă atenţia că uneori scroafele sunt mai deştepte ca oamenii. Să îşi dea troaca (de lemn) pe una de inox, asta da minune... De aceea pentru a nu vulgariza, domnul Dobrogea foloseşte în loc de oală sinecdoca: troc. Dar nu toţi înţeleg domne, şi mulţi au priceput că domnu Dobrogea nu ştie româneşte, folosind în loc de troacă cuvântul troc.

Apropo, nu era şi un caşcaval cu numele ăsta? Nu Troc, ci Dobrogea. Eu parcă aşa îmi amintesc şi mai ţin minte că nu prea mi-a plăcut...

Cristina Ologeanu, o jurnalistă care reduce la absurd distanţele cu numai un adverb

Să vă spun un mare secret: în ciuda aparenţelor mele urbane am rămas un tip rural. Aviz răuvoitorilor: asta nu înseamnă nici că îmi put picioarele (mă rog, să spunem că orice opinie are la bază şi o scală a normalităţii - prin urmare dacă mă ţineţi cu bocancii în picioare 2 săptămâni să nu mă acuzaţi că v-am minţit!!!), nici că mă scobesc cu degetul în nas, în public, nici că fac biluţe de muci sau că mă scobesc între picioare. Nimic din toate astea doar că, pentru mine locul în care trăiesc tinde să devină "ombelicul". Buricul pământului. Prin urmare, în Bucureşti eram doctor în cartografierea sectorului 1, puţin 2 şi foarte puţin 3. În rest tabula rasa. Nu am habar nici până acum unde e IMGB, dar cred ca aş putea ajunge acolo, prin tunel, cu metroul. Asta nu înseamnă însă că dacă ar trebui să îi explic cuiva cum să ajungă într-un anumit loc din sectoarele 1-3 aş da indicaţii de genul: lângă Universitate pentru un punct aflat în Primăverii, lângă Guvern, pentru Stadionul Dinamo, sau pentru Circ (totuna) sau lângă Piaţa Obor pentru Aeroportul Otopeni. Pentru astfel de explicaţii aleg întotdeauna familia lui aproape-departe.

Dar să vedeţi de ce vă zic asta. Pentru că mai deunăzi am aflat că Laurette - îmi place la nebunie să îi pronunţ numele aşa cum se scrie "LAURETE" - încă una dintre multele nimeni peste care dăm la tot pasul, a făcut sex cu iubitul lângă Palatul Cotroceni. Adică ce înseamnă lângă? Pe gardul Palatului, pe trotuarul Palatului, în parcul Izvor, pe o bancă sau chiar în incinta Palatului, prin boscheţi. Cristina Ologeanu, această ziaristă pe lângă jurnalism, ne va dezamăgi imaginaţia fierbinte cu următoarele: "în subsolul unei vile de langă Palatul Cotroceni, la doar doi paşi de reşedinţa preşedintelui Traian Băsescu". Eu înţeleg că lumea e mică, dodoloaţă, că aproape că ne suflăm zilnic în ceafă unul altuia, însă să nu generalizăm pentru că mult rău vom trage după noi cu aceasta. Mâine poimâine un înfierbântat mă va denunţa că am râgâit în apartamentul meu şi astfel l-am contaminat pe nu ştiu care preşedinte. Am uitat să vă spun că apartamentul meu este la o distanţă considerabilă de reşedinţa preşedintelui (zeci de kilometri), distanţă aproximabilă prin intermediul adverbului "lângă".

miercuri, august 25, 2010

Împreună am pornit pe trei anișori

Dragilor, de data asta nu am nimic nou de spus. Nici un scandal, nici un senzaţional, nici o ieşire din closet, pur şi simplu un post liniştit, despre bucurie. Despre bucuria de a fi împreună cu voi, acum, la mai bine de doi ani de la lansarea acestui blog.


În primul rând mulţumesc pentru că, constant daţi pe aici. Nici nu îmi doresc mai mult, sunt foarte fericit cu aceiaşi care şi-au făcut o obişnuinţă de a se mai uita şi pe aici, să vadă ce debitează mintea mea neliniştită. Cu atât mai mult cu cât nu consider că lucrurile postate aici sunt comode, liniştitoare sau optimiste. Nu sunt. Eu în locul vostru m-aş ignora. Mi-aș da cu flit, aș arunca în mine cu coji de legume și cu alte resturi alimentare, eventual chiar cu varză murată stricată și murături așijderea, dar cum voi nu puteţi, surprinzător, nu pot nici eu. Prin urmare mă uite speriat în stânga, mă uit speriat în dreapta și realizez că de doi ani încoace, oricât aș fi încercat să-mi dau singur motive ca să închid și blogul ăsta, ca multe alte proiecte de care, uneori, din când în când îmi mai pare rău nu îmi iese. Nu îmi iese și pace...

Uneori însă mă umflu în pene și vă mulțumesc pentru asta. E un lucru pe care nu vi l-am zis niciodată, dar cred că e momentul să îl devoalez, e vorba despre scris. Cred că salvarea vine de pe bloguri. Pe bune, nu e la mișto. Aici chiar se scrie. Dar despre asta promit să scriu mai pe larg altădată, într-una din acele zile cu puține evenimente și criză de inspirațiune. Până atunci încă o dată mulțumesc. Că mă suportați, că mă citiți, chiar dacă pe diagonală uneori, diagonalele sunt foarte importante, credeți-mă, și că nu îmi comentați posturile. Asta e la mișto. Pot să vă rog să ziceți ce aveți de zis? Nu de alta, dar nu vreau să par nici în ruptul capului un formator de opinie și nici să fiu acuzat că refuz comentariile voastre care fac tot posibilul să îmi pună pumnul în gură. Asta pentru că nu mă dezic de cele scrise ieri, despre Vlase și românii idioți.

Contați. Părerea voastră contează și asta e ce contează. Continuăm cu blogul ăsta și în sfârșit mergem pe trei anișori. Vă mulțumesc.

marți, august 24, 2010

5% bipolari restul, niște cocalari

Mai deunăzi, căutând eu pe goagăl știri recente despre probabil cea mai bună (din păcate pentru ei nici nu e greu să fie cei mai buni când nu au concurență) trupă românească de punk, ZOB, dau peste știrea asta din Libertatea. Aflu că Vlase ar fi declarat că "95% dintre români sunt imbecili". Îmi place ZOB, îl respect pe Vlase și compania, prin urmare îmi dau cu părerea, așa că vă rog să lăsați jos stacheta obiectivității când citiți cele ce urmează.

Ruptă din context, declarația lui Vlase pare o instigare, cei mai simandicoși dintre noi putând cu nonșalanță să îl acuze de naționalism. Nu le merge pentru că Vlase e chiar român, în ciuda cretinoizilor care la comentarii au început să emane raționamente ultranaționaliste, confundând Zob cu Zdob și Zdub. Ideea e următoarea: ”cei care nu vor fi prezenţi la festivalul Stufstock sunt de-a dreptul imbecili.” Și continuă: "Festivalurile gratis aduc mulţi consumatori de vin şi bere, astfel că anul acesta intrarea va fi de 20 de lei. 95% din români sunt imbecili, astfel că restul de 5% vor fi cu siguranţă la Stufstock". Mesajul e că atâta vreme când doar pentru 20 de lei poți asculta muzică bună, live, într-un decor nemaipomenit și să și consumi cu gașca, deci să socializezi, cel puțin aceeași cantitate de alcool ca și atunci când asculți ca dobitocul manele sau pe cine știe ce maimuțoi cum aberează ore întregi pe sticlă ești chiar idiot, monșer, dacă nu faci acest pas. De fapt, în cel mai dulce stil punk Vlase urlă din străfundul plămânilor săi cam cum urlă probabil orice specie pe cale de dispariție. Pentru că muzica românească bună moare, pentru că instrumentiși valoroși mor și pentru că spiritul punk spune că trebuie să te implici, să accesezi un vocabular poate nu neapărat comod dar viguros și de impact. La rece însă eu unul traduc altfel mesajul lui Vlase: 95% dintre români vegetează și nu se implică. Nu iau parte, pur și simplu. Nu există. Sunt falsuri demografice. Zilele trecute am auzit pe cineva disperat că din cauza vederii slabe de o lună nu mai citise o carte. Persoana asta este acel 5%, câtă vreme 95% au scuze întotdeauna când trece viața pe lângă ei fără să citească, fără să asculte un concert live, fără să vadă un film sau să schimbe păreri cu semenii lor. Manifestul lui Vlase este declarația de independență a 5% dintre români, oamenii care știu ce cântă Zob, mai bune sau mai rele și care știu că aceasta nu este o trupă din Republica Moldova.

Cred că v-am plictisit. Vreți să știți ce mai zice Vlase în același articol? Dacă da, iată: "Stufstock un festival care îţi dă o senzatie de libertate, Vama este locul unde te simti cu adevarat liber aşa că vă aşteptam cu drag într-un numar cat mai mare". Nu pot să bag mâna în foc că Vlase nu ar fi bipolar, dar nu mă pot face nici că ignor că a rămas același om sensibil, profund, care de fiecare dată când simte că a deraiat de la profilul de rebel scoate câte o înjurătură printre dinți sau ridică degetul mijlociu, a frondă. După ce îi face pe unii români idioți, Vlase își drege glasul, își pune cămașa de mătase fină, cravata, pantofii de lac și butonii de aur și ne invită pe restul, pe neidioți la concert. Sau ne invită pe restul, pe idioți. Ca și în cazul Revoluției, nici în ceea ce privește idioțenia nu vom afla niciodată adevărul. Acum, că Ceaușescu a întins bocancii, singura noastră speranță stă în Vlase. Și în bocancii lui de punker... Să și-i scoată pe la nasul nostru și să ne dea verdictul: monșer, ești idiot! Sau poate că nu!

luni, august 23, 2010

Titus Steel, unul și același cu fiul lui Vespasian, față cu destinul

Uite ce, râdem, glumim, povestim, dar să nu îndrăzniți să mă întrebați vreodată ce căutam pe pagina asta. Important este că, în căutările mele, am descoperit un adevăr la care puțini dintre noi ne-am gândit vreodată, și anume că Titus Steel este unul și același cu acel Titus (Flavius Vespasianus), eroul de legendă care a terminat Colosseumul și al cărui tată a pus bazele vespasienei. Cum de mi-am dat seama? Simplu, din Click și din cele declarate de Zoltan Nagy, care, pun pariu că nu s-a gândit o clipă că v-a devoala o astfel de colosală taină:

"Nu sunt foarte mulţi băieţi care vor să filmeze în România. De obicei, pentru o fată este mai uşor să filmeze. Sunt aceşti doi băieţi Titus şi Mugur dar în primul rând Titus, care într-adevăr a filmat în anul 200 în Germania, a mai precizat Zoltan”.

Că în anul 200 Titus a fost trăitor al Germaniei, nici asta nu știam și încă o dată îi mulțumesc lui Zoli și pentru această informație, de care chiar nu aveam nevoie. Un fel de ”nu, mulțumesc!”. Ceea ce este într-adevăr util în declarația acestui mogul porno este informația cu privire la om și destinul său. De unde trag eu concluzia că, conform destinului lui Titus de a ”săvârși” cosntrucții neterminate și Titus (Steel) va duce la bun sfârșit construirea Casei Radio. Acum nu-mi mai rămâne decât să cer o ”audiență” la Măruță și să-i arăt că sunt mai tare decât Carmen Harra...

Un 23 august de vis

Dragilor, azi am întârziat cu scrisul, dar iată, sper să mă recompensez, mai cu seamă că mai am o datorie și pentru nostalgicii zilei de 23 august. Nu v-am uitat, sunt conștient că suntem mulți la număr, excluzându-i pe cei care, între timp, au căzut pradă alzheimer-ului. Deci, una de 23 august!

Se întâmpla să fiu prin clasa a X-a B și nu mai exista scăpare de la mitingul de 23 august. Suntem luați cu arcanul, duși pe 23 (August - stadionul), actualmente Lia Manoliu cu un autobuz dezafectat. Să vă explic ce însemna prin 87 ”dezafectat”. Caroseria de un jeg suprem, intens cercetată de bricege și lame, podeaua cu cauciucul tăiat și rașchetat pe alocuri până la tablă, telescoapele de la uși unse intens în straturi peste care se așternuse în strat gros praful. Evident, cei care nu aveam loc pe scaune stăteam pe ciuci, pe scări și ne simțeam minunat. Repetăm trei zile un număr care, rupt din context pare un soi de ritual de supremă închinăciune solară, cu atât mai mult cu cât ni se dau și gadgeturi în dotare. Globul pâmântesc în mărime nenaturală, din carton, numai bun de flendurat deasupra capului.

În momentul zero, în ziua de 23 august, când din 35 rămăseserăm vreo 20, pe o căldură teribilă ni se înmânează în locul unde trebuia să ne facem numărul câte un glob pământesc, același glob pământesc, numai că de această dată pare umplut. La o zguduire preventivă, balastul din interior, inexistent la repetiții contrabalansează, încercând să își facă singur dreptate. Crăpând puțin portița, decupată pe undeva prin dreptul Africii, ne simțim dintr-o dată importanți scamatori. Înăuntru porumbei albi. Un coleg, sursa de umor involuntar a grupului, fotbalist amator dar mai profesionist ca mulți fotbaliști profesioniști din ziua de azi se gândește că lumea a devenit într-o clipă mai frumoasă. Ia globul și începe să îl jongleze în fel și chip, pe picior, pe genunchi și pe cap până în momentul când se așteaptă de la noi coregrafia cu pricina. Și acum momentul adevărului. Deschidem portița, sute de porumbei albi se năpustesc spre cer, mai puțin al lui colegu', care, după câteva zbateri chinuite din aripi cade lat la picioarele sale. Nu știu cum s-a văzut pe ecranele televizoarelor, nu știu dacă s-a observat acolo, în mijlocul nostru un epicentru al dezastrului, cert este că, intrat în panică colegu' apucă pasărea cu gâtul letargic și o aruncă în vârful văzduhului. Să știți că nu au existat consecințe criminale, nici deportări, nici arderi cu țigara și nici exmatriculări. Absolut nimic. Am râs cu toții, a zâmbit până și responsabilul cu coregrafia. Ce mai puteai să zici la o astfel de ispravă.

Arc peste timp, am constatat ulterior că exercițiul cu mingea medicinală a ajuns la mare modă. Ba mai mult, nu mare mi-a fost mirarea să constat la un moment dat o reclamă cu un copil frustrat care aruncă cu puiul de găină înspre cer și strigă: ”zboară puiule, zboară”, încât mi-am permis să mă întreb dacă nu cumva acest scenariu îi aparține vreunuia dintre noi. Nici până azi nu am aflat. Și chiar așa să fi fost, tot nu aș fi aflat întregul adevăr, pentru că, nu-i așa, nu face bine să povestim cu seninătate întâmplări fericite despre 23 august...

joi, august 19, 2010

Hollywood, înalt Castratul de Ozon

Am mai învăţat astăzi ceva, dar poate că ar fi mai bine să o ţin pentru mine şi de-abia târziu, peste ani, să las această taină scrisă pe un hrisov. Învăţămintele lui VasileSensual către fiii săi. Sau poate că e bine să îmi ajut ţara şi să pun şi eu umărul la propăşirea sa? Hai să vă zic totuşi ce am învăţat, cu speranţa că oamenii vor trece la treabă. Ieri am urmărit la TV nişte romi francofoni care explicau într-o franceză originală cât de rău e în România, unde nu ai nimic, justificând astfel de ce nici în ruptul capului nu vor să se întoarcă în patria de adopţie (România). Pe urmă, mult mai târziu, o tânără descrie minunatul sistem sanitar din Italia, motivând şi ea, astfel, de ce nu ar naşte în România nici în ruptul capului. La ora aceea nu înţelesesem decât aversiunea pe care o au semenii noştri pentru patrie. Astăzi însă răsfoiesc presa şi iată ce găsesc aici. Un articol în care Lili Sandu ne explică cam cât este ea de fericită acum alături de noul iubit şi de America viselor sale. Evident, în cele din urmă nu aflăm cât de fericită şi cum o fericeşte iubitul, dar înţelegem cum o fericeşte America. „E o mare diferenţă între viaţa din România şi cea din America. De când mă trezesc dimineaţa şi văd scris «Hollywood» pe dealuri acolo, deja îmi încep ziua mult mai bine."

În clipa asta am înţeles de ce mulţi dintre noi suntem depresivi în România. Ne trezim dimineaţa, ne vine să ne batem şeful, să îi facem o glumă colocvială sau măcar să îi scuipăm în mâncare, ne vine să îl batem pe controlorul RATB care ştie el mai bine decât noi că biletul de maşină a fost falsificat, ajungem chiar să ne aplecăm după o pietricică cu care să îi desfacem ventilul de la maşină vecinului care iar a parcat în locul tău, cât despre imaginile multiplicate ale românilor noştri de pe sticlă, habar nu au câtă importanţă are această peliculă subţire şi transparentă obstrucţionând diversele ce se îndreptau spre ţintă. Asta pentru că ne lipsesc literele acelea din care este compus cuvântul HOLLYWOOD. Te uiţi dimineaţă şi brusc te calmezi. HOLLYWOOD, ce încântare! Slavă ţie, frate mai mare pentru-această încântare. De aia americanii ăştia sunt altfel, pentru că se relaxează uitându-se pe geam înspre dealuri. Şi nici nu îşi dau seama că îi sunt deja datori vânduţi lui Hugh Heffner că le-a scăpat literele de la casare...

TO DO

Pentru că nu am nici cea mai mică intenţie să îmi părăsesc definitiv ţara, la anul, când ajung acasă la Odobeşti promit să mă urc pe "Dealul Cetăţuii", în vârful stratului de ozon, cu 9 litere sub braţ. Odată montate, voi dormi poate puţin neliniştit noaptea aceea, arzând de nerăbdare ca a doua zi, când ies în curte să simt cum mă învăluie "maibinele".

Chiloţii Ce Strîng

Au fost lansaţi chiloţii C String, plini de avantaje. Unul dintre acestea ar fi că sunt uni-măsură. S-au dus vremurile când cumpăram chiloţi după talie şi şolduri, adio, de-acum încolo toate doamnele şi domnişoarele vor fi condamnate să poarte chiloţi Ce Strîng, aşa cum le este şi numele. Dezavantajul este că strâng, dar am convingerea că se poate trece peste acest aspect câtă vreme astfel ne asigurăm că nu o iau razna în apa mării şi că doamnele nu se vor trezi goale de la brâu în jos purtând însă pe cap o minunată cordeluţă de dantelă.

Pe de altă parte mai putem observa ceva, deloc de neglijat. Faptul că nu e bine să faci glume, pentru că nu ştii când îi vine cuiva să le pună în practică şi uite aşa ajungi să fii chiar tu o glumă. Cât am râs de "chiloţii de tablă" şi iată, au venit vremurile când tabla se camuflează pervers sub un înveliş de dantelă. Vom purta cu toţii chiloţi de tablă.

În ceea ce priveşte chiloţii Ce Strîng pentru bărbaţi nu am nici o îndoială că aceştia nu se vor mai baza atât de mult pe tablă cât pe cartoanele de ouă, capitonate fireşte în tot felul de materiale sofisticate. Vorba ceea: la vremuri noi, ouă noi!

miercuri, august 18, 2010

Câțiva monștri sacri care și-au uscat chiloții la același soare cu ai noștri (chiloți naționali)

Sunt momente în viață când ajunge să ți se rupă de tot și îți vine să-ți bagi picioarele a la grande finesse în toate convențiile, dogmele și gentlemen agreement-urile pe care le-ai semnat cu sânge de prost. Se aude declicul și de aici încolo începe să îți miroasă alauri și roșii storcite. Și poate a cartofi stricați și rahat. Mai țineți minte ”Falling Down”, filmul lui Schumacher cu Michael Douglas în rolul principal, când, pentru că așa l-a bătut pe el soarele în cap se hotărăște să pornească război cu toți corporatiștii și nu numai? Sună patetic, dar cred că lucșii soarelui lui Camus se îndreaptă spre propria-mi retină. Nu voi trivializa vorbind despre tragedia de la Giulești, nu e locul și nu e momentul.

Totul a pornit de la necrologul lui Herman Leonard. Nu e o tragedie că nu știți cine este Herman Leonard, pentru că nu e vina voastră. Ei bine, Herman Leonard, decedat pe 14 august 2010 este probabil cel mai mare fotograf al marilor nume din jazz. În 1948 Leonard își deschide în Greenwich Village din New York, pe Sullivan Street, la numărul 220 primul său studio de fotografie. Aici artistul lucrează ca freelancer pentru diferite reviste, petrecându-și amiezele la Royal Roost și ulterior la Birdland, fotografiind legende ale muzicii precum Dexter Gordon, Charlie Parker, Dizzy Gillespie, Billie Holiday, Duke Ellington, Miles Davis și alții. La vremea aceea numărul cadrelor era limitat, însă folosind negative de sticlă Leonard reușește să crească sensibilitatea obiectivelor sale, prin expunerea acestora la vapori de mercur. O să ziceți acum: ce vrea boul ăsta. Boul ăsta nu vroia decât să vă spună că Herman Leonard ăsta era român. Da, da, ați auzit bine, român. Născut șa 6 martie 1923 la Allentown, Pennsylvania, din părinți români: Joseph Leonard și Rose Morrison, emigranți din Iași. Eu unul nu am auzit până acum de nici un proiect îndreptat spre glorificarea valorilor românești din străinătate. Irving Layton, probabil unul dintre cei mai mari poeți canadieni, mentorul lui Leonard Cohen s-a născut la 12 martie 1912 sub numele de Israel Pincu Lazarovitch în Târgu Neamţ, din părinți evrei, Moses și Klara Lazarovitch. Harvey Keitel s-a născut în Brooklyn, fiu al lui Miriam și Harry Keitel, emigranți evrei din România și Polonia. Winona Laura Horowitz, adică Winona Ryder provine dintr-o familie de emigranți din România și Rusia. Alexander Bălănescu s-a născut în 1954 în București, România. Marisol Nichols, o fată frumoasă care după ”24” s-a gândit să joace și în ”The Gates” este fiica unui tată româno-maghiar și a unei mame cu sânge spaniol și mexican. Art Garfunkel (Aharon Ira ben Yaakov) este fiul lui Rose și Jacob "Jack" Garfunkel, evrei cu bunici paterni emigrați din Iași, România. Julianna Margulies descinde dintr-o familie cu sânge românesc-unguresc și austriac. Natalie Portman are o străbunică evreică din România. Dustin Hoffman este descendentul unei familii evreiești din Ucraina și România. Stanley Kubrick provine dintr-o familie evreiască ai cărei membri provin din Polonia, Austria și România. Și mulți alții...

De ce nu se știu mare parte din aceste detalii? Evit răspunsurile evidente și, dacă mă întrebați, de-a dreptul cretinoide. Din comoditatea celor care ar putea să se implice în astfel de proiecte. De ce Tony Curtis este considerat o valoare națională în Ungaria și Herman Leonard sau Harvey Keitel rămân niște simpli artiști americani? Evit răspunsuri, dar vă dau un indiciu. Săptămâna trecută naționala Ungariei a disputat un amical de fotbal cu... Anglia, pe Wembley. A jucat și România, în aceeași zi, cu o oră mai devreme, dar să vedem, știți cu cine? Cu Turcia...

P.S.

În imagine o puteți vedea pe Amanda Palmer, să zicem o americancă pur-sânge. În spatele ei însă, un naționalist român mândru, cu o pancardă... Sau nu.

Să vină Şarliz inima să-mi stingă!


Ei bine, iată că inevitabilul s-a produs Brandon Flowers a lansat "Crossfire". Acum nu ne mai rămâne decât să ne dorim (şi din acest motiv) să se facă mai repede septembrie şi să înhăţăm mult aşteptatul prim album fără Killers. În orice caz, trebuie să recunosc satisfacţia totală pe care am simţit-o când a apărut Şarliz şi a început să îi rupă pe micuţi. Ce m-a uimit însă este prostia lui Brandon, pe care îl credeam mai deştept. Cât de prost trebuie să fii să cazi una-două în mâinile ningiacilor? Acum, să vă spun drept, dacă aş şti că vine Şarliz să mă salveze, zău dacă nu mi-ar conveni să îmi pun puţin pielea în saramură: să mă suspende cu capul în jos, să îmi bage niscaiva volţi, să facă ce vor ei cu pielea şi oasele mele, numai să apară odată Şarliz şi să scoată untul din micuţi. Tocmai am fost informat de acasă că: o să dormi la şarliz! Singura problemă este ca nu cumva, profitând de un moment de slăbiciune al "vigilantei" să îşi facă apariţia în scenă Pensionara Porno (Baba Porno), care să culeagă ea toţi laurii. Eşti vlăguită fato? Las-o pe bunica acum până îţi tragi tu sufletul.

marți, august 17, 2010

Rimer Cardillo expune "Cupi" la Kiscelli Muzeum din Budapesta

Născut în 1944 în Uruguay, sculptorul şi artistul specializat în grafică şi instalaţii Rimer Cardillo are în palmares premiile Guggenheim şi Pollock şi o mulţime de expoziţii în jurul lumii. De această dată, spre bucuria mea Cardillo a poposit şi la Budapesta, dar nu oriunde, ci la Kiscelli Muzeum, un loc cu atît mai drag mie cu cât un foarte mare artist, un bun prieten şi un om căruia îi voi purta etern recunoştinţă, pictorul Sorin Dumitrescu a împodobit în 1995 "cripta" acestui aşezământ-muzeu, frescele sale religioase rămânând până în ziua de azi pictate pe pereţii de piatră. La etajul superior al acestei cripte, în capela Trinitariană propriu-zisă, Rimer Cardillo îşi demonstrează talentul şi imaginaţia prin trei instalaţii "de pământ", sub genericul "Cupi".


Trei piramide de pământ, nisip, respectiv pietriş, acoperite cu solzi de teracotă care prezintă în relief păsări, crustacee sau tatu spun totul despre "bogăţia" pământului pe care călcăm, de data aceasta la loc sigur, într-o capelă părăsită, sugerând poate chiar mai mult decât trebuie postapocalipsa naturii. Mi-am amintit cadre din "Book of Eli"... Mai multe despre Rimer Cardillo şi expoziţia sa din Budapesta aici, sau la Budapesta. Dacă puteţi veni până aici pentru un concert la Sziget, credeţi-mă, merită să faceţi drumul ăsta şi pentru Cardillo. Până pe 5 septembrie!

Îmi place să cred că mulţi ani de-acum, un arheolog norocos care va scoate la iveală păsările şi animalele din teracotă ale lui Cardillo va opina că vertebratele terestre au fost dintotdeauna nevertebrate şi nu că o linguriţă de cafea de la MacDonalds este nu ştiu ce obiect de cult.

Uite-un spârc, un muc şi-un bou, trei feluri de bibelou

Michael Wayne Edwards, Faur Isaia şi Cristian Păvălucă. La prima vedere lucrurile sunt simple: doi români şi un american, la a doua însă situaţia se complică pentru că toţi trei aruncă cu diverse obiecte. Edwards aruncă cu ce "îi vine la mână", Faur Isaia, acest hibrid între o fabrică şi un personaj des pomenit la nunţi (şi nu numai) aruncă cu cerneală iar al treilea, Păvălucă cu brânză scumpă şi colorată, pe care, pe nedrept ne grăbim să o numim "brânză stricată". Românii noştri au deja o ţintă, foştii preşedinţi ai României: Constantinescu şi Iliescu. Americanul are şi el: femeile. Acum să ne întrebăm cu toţii: cu ce aruncă totuşi Michael Wayne Edwards. Cu spermă. Cu sperma sa. La Gazetă ziariştii noştri nu sunt prea darnici cu informaţia, ni se oferă o poză şi ni se prezintă dereglarea personajului. Nici un fel de investigaţie, prin urmare e cazul să ne implicăm noi puţin.

Ceea se se observă cu ochiul liber însă este că românul este mai poet şi americanul mai pragmatic, ca să nu spun "cu mult mai pragmatic". Isaia aruncă cu cerneală, mă rog, mi-e clar că el este un spirit mai romantic. Păvălucă dă cu brânză scumpă, de fapt după cum declara acesta mai de mult: cu cea mai puturoasă brânză din Montreal. Ambii români investesc în pasiunea lor, mai mult sau mai puţin. Edwards este chivernisit. De ce să arunce banii pe prostii când poate produce singur materialul de impact, cu atât mai mult cu cât în sfârşit a descoperit şi o metodă de a îmbina plăcutul cu utilul. Dar a muncit pentru ducerea la bun sfârşit a misiunii zale. Se scrie în articol că "Bărbatul strângea lichidul seminal timp de câteva zile şi apoi ieşea pe stradă şi-şi lua la ţintă victimele, la întâmplare". Bănuiesc că dacă ar fi fost întrebat "în timpul lucrului" ce produce replica sa ar fi fost "lucrez la un proiect". Un proiect natural. După o ţâră de masturbare, Edwards îşi introducea lichidul seminal în frigider. Tot ce le doresc celor cu acces la frigiderul lui Edwards este să nu îi fi cerut o cană cu lapte, sau dacă au făcut acest lucru, le doresc să fi fost refuzaţi. În caz contrar, cred că are mai multe victime la activ decât crede poliţia din Washington.

Motivaţia lui Edwards rămâne însă pe mai departe neelucidată. Înclin să cred însă că a dorit, ca şi cei doi români ai noştri să le lase doamnelor o amintire, gest care altfel i s-ar fi refuzat, prin urmare a apelat la pulverizarea lichidului seminal pe hainele acestora, în magazine. Pentru că de pulverizare este vorba (to spray) şi în nici un caz de "împroşcare", cum scrie la ziar. Dar ai noştri, ca de obicei "simt enorm şi văd monstruos". Până la urmă poate că la expertiză sperma depistată nici nu era a lui Edwards, ci a vreunui angajat la firma de parfumuri care a dorit să se răzbune pe toate femeile cochete din lume. Şi uite ce a ieşit. Edwards a dorit doar să le facă să miroasă frumos şi când colo a ieşit drept obsedat. Pentru că un lucru e evident, în supermagazine nu toţi mirosim frumos. Şi Edwards încearcă să dreagă această problemă sudoripară. Dacă ar fi aruncat cu muci atunci nu aş mai fi avut nici un dubiu cu privire la semnalementele patologice ale americanului, dar aşa...

Oana Lis, azi femeie de showbiz mâine poate în showroom

"Oana Lis este una dintre femeile din showbiz-ul românesc care se mândreşte cu corpul său " se zice în Libertatea şi uite aşa am o nouă dilemă: de ce Oana Lis în showbiz-ul românesc şi dacă chiar acolo este locul ei încerc să înţeleg termenul de showbiz la români. Nu îmi amintesc nici de vreun album lansat de această respectabilă doamnă, nici de vreun film în care a jucat, nici de vreo carte scrisă sau vreun ciclu de emisiuni moderate de aceasta. În cazul ăsta îmi permit să mă întreb ce înţelege românul din showbiz.

Primul răspuns care îmi vine în cap este că: face show. De la administratorul de bloc la pensionarii sensibili şi animalele lor năzdrăvane (sau chiar ale noastre) toţi suntem în showbiz. Diferenţa o face unu cu o cameră video sau cu un aparat foto, de aici încolo toţi devenim profesionişti - vezi fiica lui Lis (poate că e mai bine pentru sănătatea naţiunii să trăim cu toţii cu convingerea că Oana Lis este fiica!!!). Fără obiective suntem cu toţii doar amatori, nedescoperiţi. În cazul acesta se poate spune că Oana Lis este colegă de breaslă cu Mihaela Rădulescu, cu Răzvan şi cu Dani , aceştia fiind şi ei lucrători în showbizul românesc. Diacronic vorbind, Oana Lis, dacă cei din presă i-ar fi descoperit mai devreme această vocaţie ar fi putut fi colegă şi cu Iosif Sava, Tudor Vornicu sau Aristide Buhoiu, dacă aceşti formatori ai showbizului românesc nu s-ar fi grăbit să întindă bocancii. Sau chiar cu Toma Caragiu.

Nu vi se pare că până la urmă, asocierea Oanei Lis cu celelalte nume implicate în această "branşă" face bine mentalului românesc colectiv? Mie da. Măcar acum vom înţelege cu toţii mai uşor care ar trebui să fie diferenţa între showbiz şi freakshow. Poate că e vorba doar de o confuzie din cauza particulei show din ambele cuvinte. Să oprim genocidul, până nu e prea târziu. Îi vine unuia vreo idee mortală şi o expune pe Oana Lis într-un showroom, mai ales că, în ceea ce o priveşte air-bagurile fac parte din dotarea elementară. Aş zice că se libvrează şi cu spoilere, dar deocamdată acesta este doar un zvon...

Schimbă consoana şi ai "brandul" (Gaga versus Zaga)


"Stilul Zaga există dinaintea stilului Gaga. Ideea a început odată cu lansarea albumului "Zig-Zagga Extravaganza", în 2004 zice Loredana aici şi bine face. Reuşeşte astfel să îndepărteze echivocul şi să facă lumină într-un domeniu atât de întunecat că nici câteva sute de mineri cu lămpaşele şi sculele lor din dotare nu ar fi putut reabilita lucşii. De fapt dacă stau să mă gândesc mai bine, vina este tot a presei, ca întotdeauna, ignorantă la tot ce înseamnă adevăratele valori româneşti. Cunosc "stilul Gaga" de ceva vreme şi profit de această ocazie pentru a-i mulţumi Loredanei pentru că prin curajul său repară o nedreptate. Până la urmă am fost derutat de o simplă consoană (G în loc de Z) şi m-am obişnuit cu ideea că se gumeşte Gaga, când colo Zaga era cuvântul de ordine. Din păcate mediatizarea incompletă a dus la această confuzie ridicată la rangul de brand.

Acum fac eforturi majore pentru a nu mă lăsa păcălit de G-ul american, în speranţa că prin implicarea mea minoră voi putea să restabilesc echilibrul între valorile româneşti şi cele americane. Deocamdată revăd "hituri" de altădată şi sunt fermecat de noua interpretare: "Zone în 50 seconds", "Zone with the wind", "Zet (Z) Smart", "American Zigolo", "Forrest Zump", "The Zame", "Zamer", "Zlen or Zlenda?".

Acum, mulţumită Loredanei, mi-e clar că mai întâi a fost Zaga şi de-abia pe urmă a apărut Gaga, graţie ignoranţei celor care ar fi putut face ceva. La faza cu oul şi găina tot nu am primit încă răspuns, dar în ritmul în care loredana s-a pus pe dezvălui sunt mari şanse ca tot vedeta să facă ordine şi în încurcatele iţe ale galinaceelor. Cu răbdare am convingerea că le rezolvăm pe toate.

duminică, august 08, 2010

Ioana Bogdan - omul, discursul și susținătorii săi

Am îndoieli, deseori mi se întâmplă să am îndoieli că nu toate raționamentele mele sunt întemeiate, însă se întâmplă acest lucru prea târziu pentru a le mai retracta. Iar atunci, în clipa aceea, îmi vine să dau fuga și să repar ceva, așa cum mi se mai întâmplă uneori, în timpul vreunui meci de fotbal, să schițez eu, aiurea, șutul la poartă... Același reflex mi-a dat târcoale și în ceea ce privește postul anterior în care vorbeam despre Ioana Bogdan - Regina Calamburului. Până la urmă cine sunt eu să îmi dau cu părerea cu privire la valoarea îndoielnică a acestei dudui, cică scriitoare? Până să scriu eu ceva în care să dreg busuiocul, iată că scrie Ioana Bogdan, pe blogul ei, adică aici o chestie în cursul căreia nu aduce nici un argument împotriva acuzelor mele legate de prețiozitatea măriei sale, ba mai mult, mi le reconfirmă prin intermedul unei expozițiuni de filozofie și logică personală, din care citez: ”Despre atenţie, eu ştiu că înseamnă atunci când te concentrezi şi gândeşti, în acelaşi timp, în aceeaşi direcţie.” Mi-au dat lacrimile la formularea cu ”înseamnă atunci când”, pentru că mi-am amintit de referatele de la română, din generală. Prin urmare, considerațiunile estetice aduse condeiului Ioanei Bogdan erau întemeiate. Atunci de ce îmi răspunde, o fi oare masochistă? Simplu, ca să îmi facă câteva complimente. Unul ar fi că am un blog activ și des updatat, în comparație cu al domniei sale. E o ușoară mirare și invidie în reproșul Ioanei Bogdan, dar până la urmă aceasta își revine și concluzionează că mă bucur de acest privilegiu pentru că nu gândesc prea mult. Alt compliment este indirect, un fel de luck of the irish. Norocul prostului, eu, care nu gândesc deloc, m-am defecat în scăldătoare când alții miroaseau a ambrozie și acum iată, devoalez stângăciile de exprimare ale domniei sale. ”Unele mă plictisesc înfiorător, cum ar fi al dumneavoastră, deşi am văzut că munciţi din greu la el, poate pentru că nici nu gândiţi prea mult, săracul de dumneavoastră.”

Nu plecați! Stați că nu am terminat! Până acum nu lămurisem decât faza cu stângăciile recunoscute de Ioana Bogdan. Ce ne facem însă când susținătorii îi sunt cel mult de valoarea sa? Păi avem două varianta posibile: ori râdem până nu mai putem, ori punem de un cenaclu de poezie în care, pentru a avea și noi loc aruncăm mici amabilități amfitrioanei Ioana Bogdan. Și uite așa, pe lângă erorile evidente de limbă română, și nu erori de typo, cei doi ”ultraortodocși” români: Lil și Ilie decretează o aberație de zile mari, de un bigotism periculos, o chemare la arme! Sunt găsit vinovat că mă numesc VasileSensual, pentru că în felul acesta atentez la bunul renume al Sfântului Vasile. WTF. Mi-e frică de oamenii ăștia. Mi-e teamă de cei care ajung să nu ne mai lase să inventăm, să improvizăm, să ne jucăm. Mi-e scârbă de semidocții care, pentru că ei au auzit de rățoiul Donald trag concluzia că McDonald este anexa acestuia.
Lil
Cum poate cineva să-şi boteze blogul “Vasile senzual”, când Sfântul Vasile cel Mare a exceleat prin asceză?

Asta explică multe sofisme. Şi heirupisme din context.

Dacă bărbaţii sunt în concediu, m-am gândit că cineva trebuie să ia atitudine. Parafrazez:
“Mie nu mi-a părut nicicând nedreptatea un lucru mărunt”.

La drepturi egale, riscuri egale!



Ilie
Supscri
u la cele de mai sus dar sa stiti ca barbatii adevarati nu au disparut si ca stiu sa ia atitudine.

Vasile senzual este o palma adusa curateniei noastre ortodoxe asa cum sunt strainii care isi boteaza copii Jesus care sunt hoti si traficanti si procseneti.

Sa facem ceva!

Aceștia sunt așadar susținătorii Ioanei Bogdan, aceștia sunt oamenii care gândesc, împreună cu Regina Calamburului. Cei care vor să facă ceva, să impună o nouă ordine mondială: a bigotismului și a cretinismului. Și și-au găsit să se ia de mine. Taman de mine!

vineri, august 06, 2010

Dinamo - the backdoor men

Revelaţii peste revelaţii: dumnezeu nu dă cu parul. Aseară încă o dovadă grăitoare: Dinamo, corcituri plouate cu pretenţie de pedigree. Calificaţi în cupe în detrimentul Rapidului, invitaţi la masa celor bogaţi pe uşa din spate, câinii au reuşit să facă în aşa fel încât să fie daţi afară tot pe unde au intrat - pe uşa din spate. O dovadă în plus că nu poţi fi domn peste noapte, oricât de bine ai simula, până la urmă tot îţi vine să te scobeşti în nas, să faci biluţe, sa te scarpini între degetele mari de la picioare sau între oricare dintre degetele de la picioare. Până la urmă tot ajungi în situaţia când trebuie să deschizi uşa unei doamne şi tu îi dai drumul în nasul cucoanei, pentru că, deh, nu ai exerciţiul bunului simţ. Pentru 3-0 sec de aseară Hajduk Split merită o scrisoare de felicitări din partea Rapidului, pentru restabilirea dreptăţii, pentru că aseară, croaţii au făcut ce nu a reuşit o Ligă naţională. Îmi pare rău că am pierdut din competiţii o echipă românească, dar îmi pare bine că Dinamo se întoarce acolo unde îi este locul, pe scara de serviciu. Îmi pare rău pentru Andone, pentru cei câţiva prieteni dinamovişti care au ajuns să spere în minuni fără voia lor. Adevărul este că suntem o societate manipulată de televiziuni şi de presă, prin urmare, după ce tot aud de valoare încep să creadă că o au şi nu este deloc aşa. Şi apropo de televiziune...

Tot aseară am râs şi de amatorismul comentatorilor de la Digi TV. Dacă ar fi comentat orice personaj neavizat, mi s-ar fi părut normal să fie introduse licenţe. În loc de Torje spun Piticul Porno, în loc de Dănciulescu spun Danciu, în loc de Cristea spun Prinţul. Aici însă nu mai e vorba de bun simţ, ci de meserie. Poţi fi simpatic prin informaţie, prin calitate, prin glumele de calitate. Dar nu te faci simpatic bătându-te pe burtă cu actorii. Faptul că aseară Adrian Cristea nu a fost scos din "Prinţul" echivalează cu un critic de teatru care, în paginile unei reviste de specialitate îl elogiază pe marele Gheorghe Dinică numindu-l GIGI. Evident, am exagerat pentru a ieşi mai bine în relief porcăria de aseară, nu s-a inventat picior de egalitate între Cristea şi Dinică. Până la urmă, chiar dacă comentatorul nu era dinamovist şi încerca tot felul de tertipuri ca să îi umilească pe câini, nu are scuze pentru replici de genul: "Prinţul la balon!" Îmi imaginez că cineva care habar nu are de porecla dată acestui băiat de mingi ajunge să creadă că Prinţul Duda s-a apucat de fotbal. "Marceleee, vino dragă repede la televizor că l-a băgat Dinamo în teren pe Prinţu' Radu (Duda)!"

În concluzie, în asentimentul celorlalţi cronicari nărozi, opinez şi eu că de-acum încolo Dinamo se va concentra mai bine pe campionatul intern. Pentru ca la anul să se califice iar într-o cupă europeană în detrimentul altei echipe merituoase. În orice caz, aseară dumnezeu a fost Rapidist.

P.S.

Who let the dogs out? Who who who?

joi, august 05, 2010

Rolul unui unchi simpatic în educaţia copiilor...

Zilele trecute cu sau fără voia noastră am ajuns la topicul "funny uncle" pe care l-am dezbătut îndelung cu Doamna Doamna şi cu Domnu Domnu, cu faciesul său impenetrabil. Ştiam cu toţii ce înseamnă termenul ăsta, în slang. Paradoxal, dicţionarele de specialitate evită termenul consacrat de legendele urbane, conform cărora individul cu pricina este cel puţin homosexual şi cel mult pedofil, punând mai mult accentul pe "ciudăţenie": Another euphemism for the "confirmed bachelor" in a family or group. Although not necessarily a reference to homosexuality, it could be that the "uncle" in question is just eccentric, effeminate or prefers the company of his cats. It does not have pedophiliac connotations nor does it imply the man in question is of otherwise questionable character. Până la urmă treaba stă în felul următor: e de dorit sau nu să creşti în prezenţa unui "unchi simpatic"? Şi cu această ocazie mi-am amintit de un cântec Pet Shop Boys: "Your Funny Uncle", de fapt un B-side toată viaţa lui, dar o piesă muzical vorbind specială. Chiar dacă mulţi vor recunoaşte linia de la "The Other Woman" - mă gândesc mai ales la varianta Nina Simone, ce rămâne din piesa PSB sunt versurile. Este un atu al lor, sinceritatea şi asta m-a şi cucerit, dacă ţin cont de faptul că în sinea mea am fost şi rămân iubitor de rock, blues şi jazz.

E un lucru pe care l-am reproşat mai tinerilor "gay" din muzică, făcând abstracţie de muzica lor, mai bună sau mai proastă - lipsa sincerităţii. Lucrul ăsta ţine de demnitate: să ieşi din clozet. Deşi muzica nu i-am înţeles-o niciodată are respectul meu Jimmy Sommerville. La fel şi Boy George. Oarecum şi Elton John, chiar dacă s-a extras ceva mai târziu din debara. K.D. Lang idem. Despre Rob Halford ce să mai zic? Să ai curajul să recunoşti în anii 80 că eşti gay, când fiecare nu ştia cum să se mai ascundă şi să îşi umple existenţa cu alibi-uri, doar-doar ar mai stărui câţiva ani în chip de poster pe pereţii adolescentelor, mi se pare, dincolo de exibiţionismul de care oricum cei de mai sus nu pot fi acuzaţi prea mult (poate excepţie Boy George) o declaraţie de independenţă. Cei de la Pet Shop Boys au respectul meu. Uman vorbind ei îşi merită clasa din care fac parte. Dar să revin la textul de la "Your Funny Uncle". E dramatic. Este o diagnoză a statutului de gay în Marea Britanie a anilor 80, undeva în sectorul Jimmy Sommerville "Smalltown Boy", un "studiu" asupra singurătăţii, al singularităţii şi al acceptării. Este revelaţia "de a nu fi singur", momentul în care funny uncle, "stopped to stand, to smile and speak of you directly like you did everything correctly". Cu minim de indicii şi de cuvinte, PSB reuşesc să vorbească în câteva strofe despre înstrăinare, îndepărtare, curaj şi asumare. Britanicii ştiu, după părerea mea, cel mai bine sa vorbească despre scheletul din debara. Mă gândesc acum la "Being Human", unul dintre serialele mele preferate, britanic prin excelenţă pe care celor care nu l-au urmărit îl recomand din suflet. Un film despre singurătate, despre singularitate şi despre solidaritate în statutul de paria. Cum altfel ar trebui să stea lucrurile, într-o căsuţă locuită de un vampir, un vârcolac şi o fantomă?

Iată mai jos piesa PSB - "Your Funny Uncle" şi versurile.




A windy day
The cars in slow formation
Not far away
A final destination
One mother's son
His father's distant gaze, regretting
Where they went wrong
He always found it too upsetting

Me and my friend
We lived our lives completely
From start to end
You and your friend, so sweetly
With strength and pride
In spite of everything, and swimming
Against the tide
To obstinately hope of winning

And at the end
Your funny uncle staring
At all your friends
With military bearing
And stopped to stand
To smile and speak of you directly
Goodbye, shake hands
Like you did everything correctly

To wipe away the tears
No more pain, no fear
No sorrow or dying
No waiting or crying
These former things have passed away
Another life begins today

miercuri, august 04, 2010

Ioana Bogdan - regina Calamburului

Îmi arătam mai demult uimirea cu privire la Ioana Bogdan, o domniţă care moderase o emisiune cu Draga Olteanu-Matei, Sergiu Nicolaescu şi George Mihăiţă şi care ieşise al naibii de şifonată, la final, cum dealtfel este natural şi sănătos să termini, dar nu o emisiune TV. Ei bine, de atunci linkul la filmuleţul cu pricina a fost şters, Ioana Bogdan mi-a dat o replică pe blog-ul ei şi mi-a profeţit cum că datorită publicităţii sale mie îmi va creşte traficul. Acum, dat fiind că în ultima vreme din ce în ce mai mulţi caută pe blogul meu articolul respectiv, m-am gândit să îi întorc serviciul Ioanei Bogdan şi să îi fac trafic.

Aşadar, a se deschide blogul domniţei la ultimul post Familia, prima biserică. Iată, talentul poeticesc al Ioanei Bogdan asmute din nou metafora împotriva logicii. Adică dacă eu nu am familie, sunt orfan, abandonat, vai mama mea, devine logic să se spună că sunt ateu. Sau că biserica de mai târziu, în loc să fie la mine a doua biserică a prima biserică, pentru că, din nefericire, şi în comparaţie cu alţii eu unul nu am avut parte de o familie. "Biserica, prima biserică." Trec peste asta şi iată ce descopăr: filozofie tati, filozofie şi nu altceva:

"Îmi plac familiile numeroase. Fără să fiu o familistă, adică o habotnică a conceputului de familie. De fapt, îmi plac familiile. Pentru că nu mi le pot imagina altfel decât numeroase şi întemeiate pe un anumit soi de comunicare şi dedicaţie. Am fost singură la părinţi şi ai mei, destul de împrăştiaţi şi necomunicativi. Aşa că mă simt confortabil în interiorul familiilor unde rolul fiecărui membru e bine delimitat, unic cumva. Într-o “familie” din trei membri lucrurile stau întotdeauna la fel. Odrasla e în centrul atenţiei sau nu e. Dacă părinţii divorţează, e limpede. Centrul nu există, n-a existat niciodată. Familia n-a existat. De “familiile” fără copii nici nu mai vorbesc. Cumva, continuitatea pe pământ trebuie asigurată. "

Am bolduit ce era de bolduit - fermecătoarele prestaţii ale Ioanei Bogdan. Memorabilă rămâne figura de stil "habotnică a conceptului de familie". Păi ce înseamnă "habotnic"? Este cel care respectă cu strictețe prescripțiile religiei. Prescripţiile religiei familiei... Nu vi se pare cam baroc, cam prea baroc pentru cineva care ar trebui să ne vorbească simplu despre cum vede ea familia? Ceea ce urmează însă mi se pare şi mai crăcănat. Asta e din ciclul cu cei patru apostoli, până la urmă doi. Sau altfel zis "Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire". Sau altfel zis: un meci de fotbal se desfăşoară întotdeauna la fel. Poate ţine 90 de minute, sau în cazul prelungirilor 120. Dacă urmează şi penaltiuri mai punem nişte minute.

Nu am răbdare să citesc până la capăt stupizenia asta cu familia. Sincer să fiu, acum, după ce am găsit regina - Ioana Bogdan, regina calamburului dictat de prea multa ei preţiozitate - chiar nu mă mai interesează programul ei zilnic, o regină rămâne o regină chiar şi când sughite. Cu o regină lucrurile stau întotdeauna la fel. E întotdeauna în centrul atenţiei, sau nu e...

Buba mică - de dorit faţă de buba mare

Aflăm de aici despre cele "32 de cazuri de ciumă bubomică şi pulmonară, în Peru". Iată un titlu comprehensiv şi totodată captivant, în ciuda dezgustului şi a temei pe care, de înţeles, o răspândesc. Nici nu mai ştiu ce să cred, dacă este de dorit ca termenii medicali să apară descriptiv în foile de scandal, citite de marea masă, sau să îşi păstreze echivocul sub forma eclectică a definiţiei medicale. Preferăm să citim despre impetigo sau despre buba dulce? Diabeticii probabil vor alege termenul medical, câtă vreme iubitorii de dulciuri pe cel popular, pentru că, până la urmă orice rahat devine mult mai tentant cu puţină ciocolată sau frişcă pe deasupra. Dacă citeşti despre impetigo nu prea ai motive să te alarmezi, cel mult să consulţi câteva dicţionare, câtă vreme, faţă cu buba dulce brusc realizezi că este posibil să fii masochist.


În ceea ce priveşte însă articolul din Libertatea, echivocul rămâne. Tot nu pot să prezint procentual câţi la sută dintre noi rămânem calmi şi câţi ne alarmăm aflând că ciuma bubomică se răspândeşte. Ciuma e de rău, aici nu mai există nici un dubiu că deja ne-a crescut tensiunea, însă când citim că de fapt este vorba despre o ciumă "bubo-mică" este foarte posibil să ne mai relaxăm puţin. Până la urmă, dacă bubele nu sunt mari, chiar dacă e vorba de ciumă nu poate să fie ceva chiar atât de catastrofal că facem bube mici. Le facem în fiecare vară de la ţânţari, şi în ultima vreme s-au cam obrăznicit şi ăştia, prin urmare nu aş zice ca bubele de la ei sunt chiar atât de mici.


Etimologic vorbind de asemenea observăm ceva interesant în definiţia populară a acestei molime: imperativul. Sesizez şi aici reminiscenţe ale "sindromului Stockholm". În urma suferinţei, victima se adresează familiar, opresorului, prin imperativul: bubo! Nu: "măi bubo!", "făh bubo!" sau "bre bubo!", ci pur şi simplu "bubo!", semn al respectului, indice de netăgăduit al nebătutului pe burtă cu afecţiunea...

luni, august 02, 2010

Aurel Botezan s-a rătăcit, mai nasol c-a şi răcit (în acelaşi timp)

Am inaugurat mai demult o rubrică dedicată inegalabilului poet Aurel Botezan, pe care lumea l-a uitat pe nedrept sau nici măcar nu a apucat să îl cunoască pentru a-l putea uita, de data asta pe drept cuvânt.
Iată încă un poem al acestuia:

"Totul pulsa ca un fugar sfârşit

De-o cursă infinită

Lumea vedea cu groază cazanul

Ce nu-şi mai suporta capacul ferecat

Dar dacă...?

Blestem pe tine, om,

Acum, când văd că rodu-mi,

Speranţa, mândria şi iubirea

Mă fac să uit de toate

Celelalte griji lumeşti,

Vii tu şi te-nfiripi

În cuiburile minţii-mi

Şi-a nopţilor odihnă

O, tu-ndoială crudă

Şi veşnic blestemată,

Cu hulpăvie, acuma mi-o răpeşti!"

(Încotro?)

Întrebări fireşti, de natură gramaticală:

Pe cine, ce?

Întrebări fireşti de natură fizică:

Mai pulsezi dacă eşti sfârşit?

Întrebări fireşti de natură vizuală:

Asta cu cazanul care nu îşi mai suportă capacul ferecat nu e din Muppets? Sau din Sesame Street? Îmi amintesc că acolo ieşea un monstru păros din tomberon...

Răspunsuri posibile: se mai întâmplă!

Pleased to meet you, hope you guess my name...