Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

miercuri, martie 31, 2010

Jimmy Cserkesz şi Mandela (Organic Duo) şi-au urcat Avatarurile în Locomotiva Jazz


Vineri, 26 martie 2010, Budapesta, Kultea. Încă o Locomotivă Jazz, de această dată cu Organic Duo (Jimmy Cserkesz - chitară şi Marius Gagiu/Mandela - flaut) şi iată că întrebarea mea: "este Avatar o ficţiune sau povestea se bazează pe cazuri reale?" a reclamat dintr-o dată un răspuns: Am asistat la un concert în care Avatarurile lui Jimmy şi Mandela au demonstrat cât este de important Avatarul în viaţa noastră, cea de toate zilele, pentru că ceea ce am ascultat depăşea cu mult barierele jazzului şi chiar ale new-age-ului. Este vorba despre compoziţiile celor doi, care sper să poată fi în curând ascultate legal sub brand-ul Organic Duo, piese care mie personal mi-au dat senzaţia că asist la o abordare neoSurmann-Krog. De mult nu am mai avut ocazia să decelez muzică în stare pură la fiecare 10 secunde, de parcă fiecare astfel de secvenţare ar putea uşor constitui o temă muzicală în sine. Senzaţia pe care mi-a lăsat-o Organic Duo este că fiecare alegere muzicală a lăsat în urma sa alte câteva variante posibile şi poate chiar mult mai bune.

Am aflat aşadar, vineri seară, răspunsul la întrebare. Avatar nu este o ficţiune! Ei, Avatarii, există şi se află printre noi. Din păcate lumina albastră este atât de rară în zilele noastre încât nu mai reuşim să îi distingem. Dar există. Jimmy Cserkesz şi Mandela sunt dovada vie. Nu ştiu dacă sunt neapărat panteişti şi sincer, nici nu mă interesează, în mod cert însă au capacitatea de a face muzică din orice.

mulţumiri Rekai pentru copyright

marți, martie 16, 2010

"Bomba sexy" faţă cu echivocul



Sper că aţi urmărit filmuleţul de mai sus. Dacă nu, opriţi-vă acum, vizionaţi-l, după care citiţi mai departe.

Mie personal cel mai mult mi-a plăcut faza cu "cum îţi zic prietenii?" Nu tu un poc, un bum, un vrum, un tic-tac bum, pur şi simplu "uite bomba". Să luăm o altă situaţie, să spunem că unul dintre bunii mei prieteni, uite, Berbecu, de pildă, vine într-o bună dimineaţă la o cafea şi îmi spune: "ştii berbecule, eu sunt Superman". După care iese din local şi pe geam zăresc o siluetă roş-albastră dispărând ca fulgerul din raza mea vizuală. A doua zi, eu în loc să îl salut cum se cuvine, imitând una dintre posturile prin care Superman a devenit celebru, le zic prietenilor mei: uite-l pe ăla care şi-a pus chiloţii invers. Cam aşa şi cu "bomba sexy".

Explicaţii găsesc destule şi acum încerc să le analizez. Una ar fi că spectaculosul nu ne mai uimeşte. Să fii prieten cu o bombă, mai ales una sexy mi se pare ceva fantastic, dar cred că numai mie, pentru că vecinătatea cu atâta fantasy, cu elfi sau cu vampiri, a ajuns să ne facă imuni. În tinereţea mea şi nu chiar acum câteva secole, vecinătatea cu o "personalitate" se cerea sărbătorită. Îmi amintesc de o scenă memorabilă din "Mars Attacks" când în final, Danny DeVito se manifestă zgomotos la întâlnirea cu Tom Jones, interpretându-şi propriul rol, pe care îl întreabă, dând din mânuţe a fericire: "aren't you the one with: It's not unusual to be loved by annyone..." S-au dus acele vremuri. Acum o avem printre noi pe însăşi "bomba sexy" şi o strigăm simplu "bomba". Degradant.

O altă explicaţie ar fi aceea că prietenii în cauză au simţul umorului mult mai dezvoltat, prin urmare preferă abrevierea deoarece astfel reuşesc să se abţină de a exploda în râs. Mai trist este că "bomba sexy" şi-a luat în serios porecla, ceea ce ar putea duce din partea ei la o catastrofală implozie. Ce ar fi fost dacă Hagi şi-ar fi luat în serios porecla de "rege" şi ar fi început să umble pe străzi în hlamidă, cu sceptru şi cu coroană regală pe cap.

Şi o altă explicaţie este aceea că, iată, se pare că simbolismul poate fi nociv. "Bomba sexy" vede "pietricelele" - ce suav vorbeşte dumneaei de svarovschi" - dar nu le înţelege sensul. Simbolismul falusului a derutat-o pe inocenta domniţă. Ca să fiu insinunat m-aş întreba dacă aceasta chiar întreţine relaţii sexuale cu fotbalistul Stelei, sau habar nu are de reprezentarea simbolică a unui falus, deoarece se reyervă pentru astfel de descoperiri pentru noaptea nunţii.

În concluzie empatizez şi eu cu cohortele de cititori care se întreabă de unde până unde "bombă sexy". Cred că răspunsul stă în cerneală. Bombă sau nu, prezenţa acesteia în mondenitatea românească declanşează ejaculări nemăsurate... de cerneală.

Capriciile tehnicii învinse prin contorsionism

Nu sunt de acord cu filmologii care, atunci când se referă la vizionarism cinematografic sunt stricţi şi se limitează doar la filmele SF, încadrând până şi utopiile în această categorie. Spun asta pentru că de curând am realizat că există o doză incredibilă de vizionarism până şi în comedii, şi este cu atât mai trist cu cât genul acesta nu se poate numi comedie SF. Concret, iată despre ce este vorba. V-am povesti într-unul dintre posturile trecute despre "căţelul" care îi apare tatei din când în când pe displayul calculatorului. Ei bine, era vorba evident despre wallpaperul cu căţel pe care n-a avut BebeBebe ce face, instalându-i-l tatei şi care, una doua îi încurca demersurile IT-iste.

Revin acum cu una nouă, chiar fierbinte aş putea spune şi deosebit de savuroasă. Ei bine, aici intervine şi mama, cea care, într-un moment de pierdere a lucidităţii, că nu îi pot spune altfel pune cartea de telefon pe tastatura tatei. Ei bine, acesta este momentul în care s-a declanşat Apocalipsa. Tata revine la calculator şi, surpriză, întreaga imagine îl sfidează, privindu-l cu josul în sus. Disperat, butonează ce butonează şi din greşeală, în cele din urmă reuşeşte să poziţioneze imaginea la doar 90 grade. Tot e bine, îşi zice el, moment în care începe să îmi scrie disperat pe YM s.o.s după s.o.s şi chiar şi câteva simptome ale displayului. Nu mi-e suficient şi încep, evident, să îl descos, întrebându-l cum anume se prezintă imaginea din moment ce el continuă să îmi scrie şi răspunsul lui este: scriu cu capul înclinat. Eu unul nu m-am mai putut grăbi să îl depanez căci intrasem într-o stare imposibilă de descris, cu râsete, sughiţuri şi dureri de stomac, lucru pe care l-a făcut până la urmă BebeBebe, cu neţărmuritul său calm (când nu e vorba de mine, evident).

Pot spune acum că am realizat de ce intrasem în comă de râs. Pentru că mai văzusem scena asta undeva, probabil că într-un film cu Louis de Funes. Atunci mi se păruse burlesc, ceea ce în esenţă, iată, este perfect posibil. Acesta este motivul pentru care, jur solemn ca de acum încolo să iau în serios comediile. Pentru că nu poţi ştii în ce situaţie te pune viitorul.

Fracturi în funcţie de specificul regional românesc

Prin intermediul axei Teodorovici-Lăzărescu ieri am descoperit aici un articol care ar putea revoluţiona Protecţia Muncii în România, aducându-le proteguitorilor multe satisfacţii financiare. Aflăm din scurtul articol publicat în Ziarul de Iaşi că ieşenii cu predilecţie sunt predispuşi să cadă din copaci, lucru care ar trebui luat în seamă atât la angajare cât şi la instructaj. În doar două zile "peste 30 de ieseni au ajuns la spital in stare grava in doar doua zile dupa ce au cazut de la inaltime," ceea ce ne dă de gândit. Iată în cele ce urmează câteva întrebări de bun-simţ care i-ar putea ajuta mult pe angajatori atunci când intervievează pretendenţii la post:
  • - De unde eşti mata de fel?
  • - Ai coardă de protecţie? Dar cască, pioleţi sau crampoane?

Vorba Doamnei Doamna: dacă nu LA REVEDERE. Până la urmă nu ar strica să îi privim pe noii angajaţi ca pe nişte fotbalişti: îl angajez pe Cutare, dar dacă are oasele slabe sau ligamentele varză ce rost are să îi fac contract şi pe urmă să stea mai mult pe tuşă, băgându-mă la alte şi alte cheltuieli.

Poate că nu ar fi rău dacă am porni un sondaj al accidentelor pe regiuni, pentru că în conformitate cu "dogma" promovată de articolul "Zeci de ieseni au ajuns la spital dupa ce au cazut din copaci" ar însemna că specificul regiunilor din România dictează şi un anume profil al accidentelor. Înţeleg că moldovenii sunt predispuşi la căderea din copac, în cazul ăsta cum stă oare treaba cu muntenii, ardelenii sau lipovenii? Odată realizat acest sondaj vom deveni probabil cu toţii mai buni, mai îngăduitori sau dimpotrivă. Te supără colegul moldovean, îl urci repede în copac după care o introduci în peisaj pe "bomba sexy" goală (am o obsesie de ieri mai exact, o obsesie dictată de o prezentare de modă, zice-se, în care respectiva şi-a dat cu sclipici pe jumări). Dând buluc la fructul interzis, moldoveanul se accidentează la coborâre. Dar să nu ne gândim la răzbunări.

Să gândim pozitiv, internaţional. Anii trecuţi o veste făcea înconjurul lumii. Se făcea că Keith Richards, legenda Rolling Stones îşi rupea oasele căzând dintr-un palmier. Acum după ce am citit articolul din ziarul ieşean nu îmi mai rămâne decât să concluzionez că Keith Richards este moldovean. Aproape că nu mai are încotro.

luni, martie 15, 2010

Aurel Botezan, despre alungatul furnicilor

Azi l-am decoperit pe poetul Aurel Botezan, autor al volumului "Poezii", Editura Napoca Star 2000. Presimt că îi voi dedica acestui poet pe nedrept anonim din România mai multe comentarii, deoarece constat că talentul său merită puţină atenţie. Avem aici poemul "Furnica", care, desigur trebuie privit cu multă clemenţă, luându-se în considerare şi anul zămislirii acestui act artistic: 1974. La asemenea ani, asemenea scriitură.


De unde a pornit
Cu uriaşu-n cârcă
Şi unde-i-e hambarul,
Carul ori căruţa?


Poate-a trecut hotare
Şi împărăţii
Şi s-a oprit aici
Puterea să-şi refacă


Lăsaţi-i "prada",
Să nu o alungaţi,
Mai bine între voi
Exemple căutaţi...
Şi despre "pradă",
Şi despre "furnică"...
Şi-atunci veţi înţelege
Toată-nvăţătura...

(Furnica 1974)

La nivelul gestului însă, stau şi mă întreb cine alungă furnici. Înţeleg să alungăm vrăbii, muşte, câinii vagabonzi, dar furnicile... aceste lucruri însă îmi sunt foarte străine. Ştiam de genocid împotriva furnicilor, dar de "speriefurnici", nu. Uitaţi-vă la mine, ditamai omul care n-am ce face, stau şi alung furnici ca să le iau prada. Pe Porno Pitic să zicem că l-aş mai înţelege, dar nici măcar el nu are astfel de porniri, preferând să muncească şi să facă un ban cinstit. Lăsând la o parte acest amănunt, este evident că poemul lui Aurel Botezan are alte ambiţii şi una dintre acestea este de-a dreptul ontologică, clădită în jurul sintagmei: "De unde a pornit?" Poate că cineva ar trebui să îi explice poetului Botezan că şi alte animale merită cel puţin aceeaşi atenţie ca şi furnica, prin urmare cred că ar fi fost mai original dacă în loc de furnică poetul Botezan ar fi ales să dedice un poem antologic pârşului.

"Lumea văzută de Ion B." sau România eternă - faţă şi profil

"Lumea văzută de Ion B.", o producţie HBO România, în regia lui Alexander Nanău este după mine un film documentar care ar trebui să fie însoţit încă de pe copertă de disclaimerul: A NU SE POVESTI! De ce? Pentru că în cel mai bun caz auditorul va crede că este vorba despre un deznodământ "americănesc" şi refuzat din start iar în cel mai bun caz privitorul nu va înţelege, vizionând filmul, de ce a fost minţit. Nu e vorba că ar fi cine ştie ce filozofie în film, dar când ai de-a face cu un personaj ca Ion Bârlădeanu capcanele rezumării la câteva cuvinte apar la tot pasul, încât cea mai bună aproximare a subiectului ar fi ceva de genul: România, ţara tuturor posibilităţilor, numai că atât am auzit sloganul ăsta încât aproape că ne-am bate joc de esenţe. Până la urmă ce e cu acest Ion Bârlădeanu?

Să vă spun eu cine cred că este Ion Bârlădeanu. În primul rând un terorist. Este omul care l-a omorât în repetate rânduri pe Ceauşescu în anii aceia când mulţi dintre noi ne mulţumeam cu câteva bancuri mai curajoase, ba mai mult, la un moment dat a dat dovadă de toleranţă şi chiar de înţelegere, când, în loc să îl trimită la Belu l-a mutat disciplinar "la glumeţi". Ion Bârlădeanu este România, chiar dacă la prima vedere lumea sa pare ruptă din "Misterele Parisului". Lumea lui Bârlădeanu nu este underground-ul României, ci chiar România: mustindă şi lejeră, aproape hedonistă în dependenţa sa de cotidian, conştientă de ancorarea sa în realitate cam cât de conştient era Bârlădeanu de existenţa lui Bosch, fără ranchiună, mai degrabă cinic-nepăsătoare. Ion Bârlădeanu mai reuşeşte ceva, încă o dată paradoxal şi îndreaptă un neajuns mai vechi al României: reuşeşte să încheie un curent artistic fără să rămână o celebritate locală. Să o spun pe cea dreaptă, eu cred că Ion Bârlădeanu l-a răzbunat pe Eminescu. Ultimul romantic i-a dat ştafeta "ultimului pop-artist" recunoscut internaţional. Mă uitam la Ion Bârlădeanu, tuns, bărbierit, dându-şi pantofii stacojii şi geaca de piele cu cremă de pantofi şi nu înţelegeam de ce omul ăsta, cu toată ratarea lui descrisă aproape ca în manual în scrierile lui Cioran îmi este dintr-o dată simpatic. Cred că motivul principal este nonşalanţa. Omul nostru sfidează istoria şi nu o face oricum, aproape că ai zice că Păcală sa reîncarnat. Îi spune poliţistului reformat dintr-un miliţian comunist, care, în faţa camerei de luat vederi făcea eforturi titanice să îi amintească artistului cum pe vremuri îl dusese odată la oraş cu căruţa : "dumneata erai miliţian" iar apoi concluzionează că lumea e interesantă. La fel şi când îşi aminteşte de mamă, cea care îl ameninţase că "va crăpa la oraş". "Ei bine, n-am crăpat". Ion Bârlădeanu m-a făcut să râd sănătos dar şi să mă întristez la tabloul "Gogu cu toporu'". Minunată această lume în care, undeva în subteranele suficienţei descoperim că România avea BD-uri, avea ludic, avea nonconformist şi nu ştia ce să facă cu ele. Minunată această lume în care domnu' Dan şi domnu' Alex, în loc să dea un tun şi să pună mâna pe opera integrală Ion Bârlădeanu investesc.


"Lumea văzută de Ion B." mi-a readus aminte că România merită iubită, aşa cum e ea. Mi-au plăcut metaforele discrete ale filmului (porumbelul presupus mort faţă cu porumbelul supravieţuitor din aceeaşi ghenă unde supravieţuise şi Bărlădeanu) şi încrâncenarea lui Nanău de a nu se deda pateticului (vecina atotştiutoare şi nihilistă este ameninţată cu o invitaţie la vernisajul lui Bârlădeanu, lucru care nu se mai întâmplă).

Am înţeles mai bine că ani de zile am trecut neştiutor prin spatele blocurilor de pe Moşilor fără să am habar că acolo vegetează Bârlădeanu John, pentru cunoscuţi Ion.

vineri, martie 12, 2010

Timişoara îşi ia raţia de modernitate

Ceea ce urmează este scriu de un rapidist, aşadar nu cer decât puţină clemenţă pentru marjele de subiectivism de care voi da dovadă, deşi, trăiesc cu conştiinţa că sunt un tip echilibrat şi că reuşesc să văd mereu jumătatea plină a paharului. Pornind de aici, da, sunt perfect convins că dacă astăzi Rapidul pierde cele trei puncte din meciul cu Timişoara nu este un capăt de lume şi asta nu împiedică deloc echipa să lupte pentru primul loc. De când mă ştiu şi îi ştiu pe suporterii adevăraţi ai Rapidului, echipa asta a oscilat mereu între plăcerea jocului şi neprevăzutul situaţiilor şi pe măsură ce neaşteptatul ne mai dădea o palmă parcă cu atât mai mult ne doream următoarea ocazia ca să vedem până când ne vor ţine ghinioanele. Aş putea concluziona că Rapidul este un fel de tester al absurdului, o echipă fără al cărei optimism şi asumare a calităţii de tester am avea probabil cel puţin în fiecare sezon câte o victimă imatură. Rapidul a ajuns la maturitatea urgisitului, a celui trezit din pumni şi cred că acest lucru se vede şi chiar îi îndeamnă pe cei din jur ca, dacă tot trebuie să fure de undeva să fure de la Rapid. În schimb, pe fondul "noului capitalism", evident, înţeles mioritic, "Rapidul meu" îşi revendică o moralitate care pentru restul lumii nu mai contează. Pe fonul manifestării de înţeles sau nu a unora dintre suporteri de a arunca cu bulgări în jucători, pe cazon, noi venim cu lopeţile de acasă şi curăţăm terenul printre antrenamentele echipei iubite. Cântând. Aproape că miroase a comunism, nu? A comunism subconştient.

În ceea ce priveşte cele trei puncte, nu prea am ce să zic, despre care să nu se fi scris. Dacă s-a greşit, dacă s-a produs o ilegalitate este normal să plătim. Şi dacă nu s-a produs o ilegalitate, tot suntem obişnuiţi să plătim, am învăţat lecţia de la brichetă citire. Acum de suferit nu mai are Rapidul ci Timişoara, pentru care, cred că am mai spus-o, am o stimă la pachet cu CFR Cluj sau Unirea Urziceni, pentru că am considerat dintotdeauna că dacă ceva se poate schimba în bine în fotbalul românesc acest lucru ar trebui aşteptat de la echipele noi, cu coloană vertebrală şi în ciuda "vechimii" sale, Timişoara mi se pare o echipă tânără. De data asta însă Timişoara îşi revendică un loc în rândul "amoralilor" şi se pare că o face cu mare succes. Copilul reclamagiu câştigă. Nu o face însă de dragul corectitudinii, după un meci câştigat, ci după un meci pierdut. Ca şi în "cazul brichetei". Steaua câştigă 3 puncte în momentul când Rapidul conducea. Iar acum, după ce mai marii Timişoarei trâmbiţaseră că în repriza a doua Rapid nu s-a văzut, ceea ce este perfect adevărat, concluzia logică este că 11 timişoreni nu au reuşit să fie mai buni ca Dacian Varga şi Tibi Bălan. Bălan şi Varga au bătut Timişoara, şi nu restul de 9 rapidişti. Bălan şi Varga, doi oameni care nici măcar nu au contribuit la golul dat prematur de Rapid.

Citesc pe forumuri că mulţi suporteri ai Timişoarei cer ca meciul să se rejoace, nedorindu-şi să primească cadou cele trei puncte. Lucrul ăsta mă doare pentru că arată ceva, arată că în ciuda ciocoilor din conducere "spiritul Timişoarei" nu a murit de tot. Ei bine, cu părere de rău pentru "spiritul Timişoarei" eu unul nu mi-aş dori să se rejoace jocul. Să primească Timişoara cele trei puncte, cadou, pomană sau fraudă, nu contează, să le primească. Să îşi ducă aşa crucea, cu conştiinţa că au căzut şi ei sub tăvălug. Să doarmă toţi fanii Timişoarei somn profund la gândul că provincia s-a integrat, că nimeni nu a fost lăsat pe dinafară. Au plâns după trei puncte, să le primească, să considere acest lucru un cadou din partea mărinimoşilor pe care până de curând îi considerau fraţii lor. Am convingerea că nu va muri Rapidul când vrea Timişoara.

miercuri, martie 10, 2010

Păsat în analele stripteasului

Păsat e de... milioane. Într-un interviu recent, dat în Catavencu, un Cornel Păsat, slobod la gură îmi dă de bănuit în ceea ce priveşte o anume obsesie pe care o cultivă în rândul detaşamentului său de striperi. Iată două fragmente din interviul cu Păsat, să vedeţi ce l-a mâncat:

"Rep.: În ce constau efectele speciale din cadrul unui asemenea show? Vă daţi foc la chiloţi sau cum?
C.P.: Nu ne dăm foc la chiloţi, dar să ştii că am avut ideea asta acum cîţiva ani, să ne dăm foc la fund, dar n-am mai făcut-o…
...

Rep.: De ce le-ai interzis băieţilor de la Flamingo Boys să mai facă sex pînă pe 28 februarie? Ajută? Şi, mai ales, cum poţi să îţi dai seama dacă au ţinut cont de sfatul tău?
C.P.: (...) La repetiţii îi văd cît de prezenţi sînt şi cîtă energie a mai rămas în ei. Noi facem duş în aceeaşi locaţie, ne întîlnim la vestiar şi se vede, să ştiţi. Nu trebuie să apelăm la metoda aia veche, cu ligheanul.
Rep.: Care lighean?
C.P.: Păi, înainte, se spune că femeile îşi verificau bărbaţii dacă au fost fideli sau infideli aşezîndu-i cu fundul într-un lighean. Dacă plutea, însemna că au avut acţiune, dacă se ducea la fund, însemna că au fost fideli. Dar nu folosim metoda asta. Nu sînt dictator, să îi urmăresc, să fac poliţie. E mai mult responsabilitatea fiecăruia."

Din primul text reiese clar că avem de-a face cu un Păsat de inspiraţie scatologică, vizual, aflat foarte aproape de limita pirotehniei elaborate cu flatulaţia la flacăra unei brichete de unică folosinţă. Păsat a vrut să îşi dea foc la fund, lui şi băieţilor lui, dar n-a mai făcut-o. În schimb, în al doilea text problema se complică, ambiguul făcându-şi apariţia. Aşadar, pe vremuri femeile verificau infidelitatea bărbaţilor punându-i pe aceştia să stea cu fundul într-un lighean. După care, ceva începe să plutească. Asta nu mai pricep, dar caut repede răspunsul într-o omisiune. Lipseşte apa. Deci e musai ca în lighean să fie apă. Bine, bine şi atunci nu e normal să cred că pornirea scatologică "marca Păsat" se prelungeşte până la secvenţa cu ligheanul, iar cele ce plutesc sunt materii de natură fecale. Aha, acum înţeleg că materiile fecale care plutesc pe ape aparţin unor tipi care au avut parte de acţiune, câtă vreme cele ce se depun pe fundul mărilor şi oceanelor sunt rodul unor sedentari. Din cauza acestora din urmă creşte nivelul mării.

P.S.

Cunosc din literatură testul ligheanului. E mult mai logic şi mai simplu decât reuşeşte să îl redea Păsat. În orice caz confuzia se datorează în primul rând faptului că şi până în ziua de azi "artistul" continuă să vorbeşte cu "e mai multe". Dacă ar fi spus "dacă plutesc" am fi înţeles cu toţii că făcea de fapt referire la... teniile respectivilor în cauză.

A rămâne din sport doar cu "glumele de vestiar"

Sunt de părere că Jiji Pecali ar trebui să intre în cartea recordurilor. Nu fac acum referire la performanţele sale de patron la Steaua pentru că ar însemna că devin cinic şi că îmi pierd sportivitatea, lucru de care sunt foarte mândru. Rămân pe viitor rapidist însă acest lucru nu mă va opri să admir performanţele sau "gesturile speciale" ale anumitor cluburi din ţară. Din păcate de această dată nu poate fi vorba despre vreo performanţă specială a lui Jiji, ci mai degrabă despre "un accident". Jiji Pecali trebuie să intre în Guiness book pentru că până la el nu s-a mai văzut om pe care sportul să îl strice - chiar dacă dimineaţă un nene behăia la TV că sportul în exces duce la ipotenţă... Din toate regulile seculare, scrise şi nescrise ale sportului singurul lucru care s-a prins de Jiji sunt "glumele de vestiar", încât aproape că ajung să cred că patronajul său este supremul sacrificiu pe care îl putea face cineva doar-doar ar ajunge în vestiar, printre sportivi.

Deja nu mai e vorba nici de umor şi nici de bună dispoziţie când vine vorba de bârfele şi "glumele de vestiar" cu care Jiji ne populează anostele zile ale săptămânii. E mai mult de atât, e patologie, este infantilitate clinică, este paradoxul supravieţuirii şi prosperităţii amoralităţii în societatea contemporană. Este în primul rând o imensă doză de nemilă care sfidează umanitatea din fiecare bârfă lătrată de acesta, de la "dezvăluirea" priapismului lui Misică până la incertitudinea legată de sexul lui Neme. În orice caz, parcă şi dincolo de sănătate, din jumătatea de teren a bolii, Misică are stilul lui prin care ştie să închidă gurile. De ce am eu impresia că la gradul românului de teribilism nu puţini sunt aceia care, "ipotenţi" fiind ar da orice să suporte durerile prin care trece Misică la erecţie? În cazul lui Neme, "remarca" tip Jiji pare plagiată de la puştii din spatele blocului, prin urmare, zero originalitate.

Aşadar, Jiji Pecali, repet, merită Oscarul pentru că s-a implicat în sport deşi nu înţelege nimic din acesta şi mai grav este că nu pricepe nici măcar condiţia de bază a acestor "discipline". Respectul. habar nu are cu ce se consumă acest sentiment uman. Să te confunzi cu sportivii doar pentru a intra în contact cu micile lor secrete de vestiar... Dezolant...

vineri, martie 05, 2010

Mâine votez Lora şi Sonny Flame

Mâine este ziua cea mare, urmând să vedem încă o dată dacă ne dăm încă o dată cu tesla în ouă sau dacă de data asta vom reuşi să ne prezentăm la finala Eurovision cu ceva care să merite interesul votanţilor, reuşind astfel să mai ieşim puţin din anonimat. Ca în fiecare an, mai sper şi acum că muzica de calitate va reuşi să adauge the missing link şi să ne facă, pe unii dintre noi măcar să nu îi mai urâm atât de tare pe mamuţi. Până la urmă, între maimuţă şi mamut tot maimuţa aş alege-o, dar parcă aş privi strămoşul elefănţeilor cu mai multă simpatie. Aşadar, ca în nici un alt an, piesele pentru preselecţia Eurovision mi se par în 2010 dezastruoase, catastrofale, apocaliptice, sordide, de toată jena, făcături submediocre, piese care nu ar avea loc nici măcar ca B-side-uri pe albume onorabile. De fapt ele se împart în două clase: corecte muzical însă deloc atractive, mai cu seamă pentru un concurs şi incorecte din toate punctele de vedere. Dintre acestea, după părerea mea una singură se distinge, Lora şi Sonny Flame - "Come along". Nu este genul meu, nu îmi spune nimic însă recunosc un hit de radio comercial şi "Come Along" asta este: un hit de duzină, probabil cu termen de expirare prin octombrie 2010. În orice caz, respectă reţeta cu care avem şanse anul acesta să câştigăm Eurovisionul. Ştiu că sună curajos, dar cântecul ăsta are toate ingredientele. Lora are farmec, ceva talent de actriţă, Sonny Flame este cam ceea ce a refuzat să fie Connect-R (manelist pop ragga), avem ritm etno, pop şi un refren pe care parcă ni-l amintim de undeva. Favorita mea este "Come Along". Dixit.

În altă ordine de idei însă mă tem din nou de decizia finală. Cineva va descoperi că Kamara şi Paula Seling au o piesă cultă şi unde mai punem vocea Paulei sau că Tina, după părerea mea marea nedreptăţită de anul trecut ("Pleacă" avea toate şansele să ne urce pe un loc bun) vine tare din urmă. Mi-e teamă că nici anul ăsta nu se va înţelege că la un concurs te prezinţi cu ce ai mai bun, chiar dacă background-ul nu ajută şi nu cu compensări sau cu jumătăţi de măsură: voce bună - piesă proastă, piesă bună - voce de toată greaţa, linie melodică bună - orchestraţie de sintesizer ieftin, femei bune - muzică zero. Îmi pare rău pentru Tina, care chiar cred că vine din urmă, dar anul acesta s-a simţit lipsa lui Cornel Ilie. Vorbesc despre acel Cornel Ilie, care la nivel carisma-discurs este zero, dar care compune şlagăre probabil şi când îl doare capul, stomacul sau o altă vitală parte anatomică. Anul acesta Lora este pe cai mari şi spun asta nu pentru că mi-ar plăcea "Come Along". Bleah. M-a convins însă cu "Real Man".

Aşadar să vedem împreună dacă merită "Come Along" şi pe urmă să continuăm cu "Real Man".

Votatul e gratis, revin la vorba Doamnei Doamna, ceea ce după părerea ei înseamnă că mâine voi vota şi eu.




Alexandru Andrieş convingător, dar nu folkist!

"Alexandru Andries este un fenomen. Nu de genul Susan Boyle, despre care anul viitor n-o sa mai stie nimeni nimic, ci unul care canta folk de mai bine de trei decenii si are succes cu piese simple si texte asijderea." Am aflat asta de aici. Prin urmare Alexandru Andrieş cântă folk. Asta mi-a dat puţin peste cap prejudecăţile legate de muzica folk, pe care, recunosc, nu o am la inimă. Nu am nimic cu Socaciu, Hruşcă, Şeicaru şi cu alte câteva nume care mi-au marcat adolescenţa şi datorită Cenaclului Flacăra, dar dincolo de memorie nu sunt ataşat de acest gen de muzică, care, în concepţia mea nu face decât să repete la nesfârşit temele clasice ale trubadurilor şi truverilor, e drept, unii dintre ei suprapunând versuri, unele dintre ele remarcabile. În ciuda acestor prejudecăţi Alexandru Andrieş îmi place, aş punea spune că îmi place mult. Asta înseamnă însă că sunt un ipocrit, care de fapt adoră folkul dar îl fac pe nebunul ca să par mai eclectic.

Alexandru Andrieş, după mine nu cântă folk. Nu cântă poate nici jazz în adevăratul sens al cuvântului, şi chiar dacă are uneori furnici pe toată talpa nu pot spune nici că ar cânta rock-n roll. Aşa cum habar n-am ce cântă Tom Waits sau Nick Cave, cred că o să am aceeaşi părere şi despre muzica lui Andrieş: că habar n-am. Una e însă să cânţi pretexte folk şi cu totul alta să cânţi folk. Nicu Alifantis mimează folkul în Poştalionul, la fel şi Vali Sterian cu Iluzia unei insule, însă acestea nu sunt piese folk. Să spui că Andrieş cântă folk e ca şi cum ai opina că nu ştiu ce trupă care are câte o chitară cântă rock. Cred cu tărie că folkul nu este întocmai muzică, ci doar o schemă, un preludiu la ce va să vină. Altfel ar însemna că aproape orice concert MTV din seria "unplugged" ar fi un concert folk, ceea ce mi se pare o mare prostie.

În ceea ce priveşte "Petală", cel mai recent album Andrieş, la care, ca şi la celelalte producţii anterioare contribuie muzicieni unul şi unul, muzicieni de jazz însă numai de folk nu trebuie să spun că îmi place. Este sensibil, ingenios dar nu exagerat de inovator, armonios şi pigmentat cu versuri de calitate, chiar dacă nu foarte jucăuşe, ca în trecut. Este într-un fel logic, dat fiindcă "Petală" vrea să transmită ceva. Că Alexandru Andrieş îmbătrâneşte. Vrea, dacă se poate, să se aşeze la casa lui, în mod sigur la Sibiu, este hotărât să accepte că între cap şi gât doar cel din urmă organ anatomic i s-ar putea potrivi şi că ar fi în stare de orice pentru a stopa excesul de "dor". Pe acest album din urmă Andrieş declară aproape profetic că s-a săturat de "glumit". Şi este foarte convingător. Cu Tiberian, Mântulescu şi Sorin Romanescu alături nici nu ar putea fi altfel. Convingător. Şi posibil şi fără petale.

She loves me, she loves me not...

P.S.

Mi-a ieşit "Petală" din CD-playerul maşinii. Cred că a funcţionat "leapşa" de pe blog...

Efectul de bumerang mi-a amintit de păcatele tinereţii

Efectul de bumerang, cu alte cuvinte orice gest al tău se întoarce mai devreme sau mai târziu cu o forţă cel puţin egală cu iniţială. Aşadar sâmbăta trecută, toate bune şi frumoase, zi pe care am aşteptat-o de o săptămână, fericit că nimic nu mă va mişca din bârlogul meu. Şi iată că, pe nepusă masă, în jurul prânzului un minunat mesaj pe YM în care eram anunţat că a intervenit o "semiurgenţă". Evident că m-am resemnat repejor cu ideea că din nou voi pleca pe drumuri, problema era că de o jumătate de oră nu mai primeam nici o veste legată de această "semiurgenţă". Până la urmă aflu că de fapt era o glumă a Directorului X. După încă o jumătate de oră mi-am revenit şi atunci am aflat de la BebeBebe ceea ce nu realizasem de unul singur. Că "efectul de bumerang" şi-a făcut simţită prezenţa.

Cu ani în urmă le-am făcut ceva asemănător părinţilor, când am ajuns acasă de la afişarea rezultatelor de admitere la facultate. Ei nu mizau prea mult pe un eventual succes, dat fiindcă dădeam la filologie la doar câteva luni după ce mă hotărâsem să renunţ să îi mai calc pe sistem pe profesorii care îmi corectau lucrările de admitere la medicină şi într-un fel începusem şi eu să cred că sunt dator cu încă un eşec. Nu a fost să fie, după ce m-am căutat pe lista celor picaţi am început cu coada listei admişilor şi nu eram. Era logic să cred că dintr-un motiv sau altul lucrările mele fuseseră anulate. Până la urmă mi-am luat inima în dinţi şi m-am uitat şi pe lista mică şi surpriză, fusesem admis. Cu zero orgoliu spun povestea complet: primul. Prin urmare m-am gândit eu că dacă tot am suferit, altruist vorbind este normal să îi fac acum şi pe ai mei să sufere, în acelaşi timp poate şi din dorinţa de a reconstrui atmosfera apocaliptică care se declanşa în familia noastră la fiecare eşec de-al meu. Părea să înceapă o nouă perioadă şi îmi doream o renaştere prin foc. Aşadar am intrat în casă şi le-am spus senin că am picat. Ca să contrabalansez cu adevărul am insistat chiar să îi conving nu numai că am ratat admiterea dar şi că eram ultimul de pe lista respinşilor. Ai mei au încetat să mai raţioneze, poate din dragostea lor enormă pentru mine, care îi oprea să mă creadă mitoman şi paranoic pe deasupra, doar le spusesem după ce dădusem cele trei examene că mai mult ca sigur voi intra. O jumătate de oră a durat mica noastră dramă, cu ai mei resemnaţi, căutând soluţii pentru viitorul meu, al dracului de înceţoşat, mai cu seamă că picând la admitere urma inerent să plec în armată - spaima mamei. În cele din urmă mi-am luat inima în dinţi şi le-am spus, la fel de senin că am intrat. Evident că le-a mai trebuit o jumătate de oră să priceapă că de data asta nu îi mai mint şi le spun adevărul gol-goluţ. Au urmat zile de fericire totală. Ai mei nici măcar o secundă nu s-au gândit să verifice lista admişilor, prin urmare preferau să aştepte până în septembrie verdictul: este fiul nostru mitoman?

Întâmplarea de sâmbăta trecută mi-a amintit de poantele mele tâmpite şi am înţeles că voi mai avea multe de ispăşit până când să îmi spăl păcatele. Asta pentru că mai am şi altele, cel puţin la fel de idioate şi potenţiale provocatoare de infarct. Şi nici nu pot garanta că nu aş mai emana glume cel puţin la fel de proaste ca asta cu admiterea...

miercuri, martie 03, 2010

"Plec pe Marte" şi tristeţea profundă a muzicii suficient de uşoară

"Plec pe Marte" este ultimul hit de la Smiley. Nu ascult genul ăsta de muzică, însă recunosc un hit şi piesa asta împreună cu Cheloo are toate calităţile necesare. Merge şi pe MTV şi pe VH1 şi din păcate merge şi pe Viva. Clipul este corect, poate prea corect, consonant cu versurile, lumină bună, ceva umor, naturaleţe. Încă un succes al găştii Smiley-Moga (Iulian în cazul de faţă) la care acum s-a alăturat Cheloo. Vedeţi-l, o veţi face de cel puţin două ori, creează dependenţă.

Maximilian Boroş de la Baia Mare şi micile sale adevăruri

Am o ură viscerală pe semidocţi. Oamenii ăştia care scriu câte un eseu despre orice şi dacă nu îl scriu, mai grav, se apucă şi te bat la cap cu raţionamentul lor, până când ajungi să îţi doreşti să te ungi cu rahat pe tot corpul ca măcar aşa să îi ţii la distanţă pe semidocţi. Unii dintre ei însă nu se lasă şi cu riscul intoxicării grave şi a icterului mecanic îşi continuă dizertaţia. Îţi doreşti atunci ca întreaga lume să devină brusc nepopulată, o imensitate albă, fără nici o formă, în speranţa că în felul ăsta semidoctul cu pricina nu va avea bază de filozofie. Evident, stratagema este şi falsă, dar şi sinucigaşă aproape pentru că în mod clar semidoctul va începe să discute despre neant. Mă rog, să revin. L-am descoperit pe Maximilian Boroş de la Baia Mare. Mai concret cu volumul său Adevăruri ignorate, editat în 2005 la Editura Dacia. Omul ăsta este o adevărată bombă pe două picioare. Verbozitatea sa pute, fetidul raţionamentelor sale dându-ne alergic lacrimile. Iată un pasaj din Comportamentul contradictoriu.

"Tot astfel, vrem să ne căsătorim, dorim chiar cu ardoare acest lucru, conştienţi fiindcă a sosit timpul, dar nu vrem să renunţăm încă la libertăţile burlăciei..."

Ok, să zicem că ceva adevăruri ar exista aici. Dar atenţie, spre final, nea Boroş revine cu o frază în care principala este dureros de eliptică:

"Înţelegem astfel că cel care doreşte să trăiască liber, să lupte pentru libertatea sa, indiferent de riscurile pe care această luptă le presupune, punându-şi în joc, dacă-i cazul, chiar şi libertatea."

Aoleu, maică, dar nea Boroş rosteşte acum niste adevăruri crunte. Cum ar fi acela că femeia e bună, dar până la măritiş. Mă rog, cine chiar este un apostol al libertăţii trebuie însă să-şi pună în joc, aşa cum însuşi autorul spune, libertatea. M-ar interesa statutul civil al lui Maximilian Boroş, nu de alta, dar ca şi curiozitate cred că merită să ştim cât este acesta de misogin şi în realitate.

Pandele Borină mă trimite cu gândul la Marina Voica

Pandele Borină, poetul zilei de astăzi a scris Tristeţe. Iat-o:

Am o placă veche

Cu valsuri de Chopin

Cântate de Lipati.

Şi nu ştiu cum se-ntâmplă,

C-atunci când le ascult,

Începe-ncet să plouă.

Şi, fără să vreau,

Sunt cuprins

De-o tristeţe caldă,

De care nu m-aş despărţi

Toată viaţa.


Am o placă veche

Cu valsuri de Chopin...

......................................

......................................

Cred că am să produc o pastişă. Voi scrie cu titlul de "original" un poem dedicat Marinei Voica. E suficient să înlocuiesc Chopin cu Marina Voica. Dar ce ne facem la Lipati. Înlocuim şi aici pe Lipati cu... cu... cu... cu Bamby (surorile acelea apocaliptice). Până la urmă ultimele două versuri din poem contează. Bamby vin, pleacă, Marina Voica însă rămâne pentru posteritate, mai ales cu hitul cela cu "Şi afară pulouă, pulouă...

Sindromul Christine cu "Petală" de la Alexandru Andrieş


Asculta mai multe audio Muzica
Poveste simplă care mă face să cred că Christine nu este o simplă plăsmuire, sindromul cu nume de fată existând şi propagându-se cu repeziciune. De vineri deţin cel mai recent album Alexandru Andrieş, "Petală" care este o bijuterie, nu neapărat pentru că aş fi eu mare fan Andrieş, care de altfel şi sunt. Ei bine, dimineaţă acest CD a refuzat să mai iasă din maşină afişându-mi cu îndârjire E R R O R . În ciuda acestei încăpăţânări, CD-ul îmi playază fără probleme, şi mă gândesc că de fapt totul este din cauza mea, pentru că mi-am supărat playerul atunci când am pus pe shuffle "Nu-i nicio glumă".

Mă gândesc că dacă vă ofer spre ascultare piesa asta, dau blestemul mai departe. Poate că la prânz voi avea o surpriză de proporţii.

Pandele Borină - Ceramica ca o femeie

Avem artişti cât cuprinde, din păcate mediatizare nu avem ca să afle tot poporul de valoarea noastră şi implicit de a lor. Eu unul mi-am propus să fac lobby cât cuprinde aici şi voi începe cu un astfel de poet, care şi-a publicat în 1971 volumul versuri de amiazi. Numele său, simplu şi curat româneşte: Pandele Borină.

Astăzi de la Pandele Borină, despre care se spune că ar fi un artist complet: poet dar şi pictor poemul Ceramică

Ceramică de Marginea

Cu reflexe şlefuite

Pe bătătura mâinii,

Ca desenul pe o piatră,

De mormânt voievodal.

Ceramică de Hurez

Cu miros de mânăstire

Şi cu forme de oltence

Pologite lângă vatra

Zămislirilor profane.



Ceramică de Oboga

Cu figuri de Faraoane

Şi ulcioare smălţuite,

Pline de răcoarea nopţii,

Ca şi sânul de femeie.

E clară comparaţia: ceramica ca o femeie. Şi atunci, mă întreb, de ce oare când se sparge câte o piesă de ceramică în casă se spune simplu şi curat româneşte: cioburile aduc fericire?

Pleased to meet you, hope you guess my name...