Efectul de bumerang, cu alte cuvinte orice gest al tău se întoarce mai devreme sau mai târziu cu o forţă cel puţin egală cu iniţială. Aşadar sâmbăta trecută, toate bune şi frumoase, zi pe care am aşteptat-o de o săptămână, fericit că nimic nu mă va mişca din bârlogul meu. Şi iată că, pe nepusă masă, în jurul prânzului un minunat mesaj pe YM în care eram anunţat că a intervenit o "semiurgenţă". Evident că m-am resemnat repejor cu ideea că din nou voi pleca pe drumuri, problema era că de o jumătate de oră nu mai primeam nici o veste legată de această "semiurgenţă". Până la urmă aflu că de fapt era o glumă a Directorului X. După încă o jumătate de oră mi-am revenit şi atunci am aflat de la BebeBebe ceea ce nu realizasem de unul singur. Că "efectul de bumerang" şi-a făcut simţită prezenţa.
Cu ani în urmă le-am făcut ceva asemănător părinţilor, când am ajuns acasă de la afişarea rezultatelor de admitere la facultate. Ei nu mizau prea mult pe un eventual succes, dat fiindcă dădeam la filologie la doar câteva luni după ce mă hotărâsem să renunţ să îi mai calc pe sistem pe profesorii care îmi corectau lucrările de admitere la medicină şi într-un fel începusem şi eu să cred că sunt dator cu încă un eşec. Nu a fost să fie, după ce m-am căutat pe lista celor picaţi am început cu coada listei admişilor şi nu eram. Era logic să cred că dintr-un motiv sau altul lucrările mele fuseseră anulate. Până la urmă mi-am luat inima în dinţi şi m-am uitat şi pe lista mică şi surpriză, fusesem admis. Cu zero orgoliu spun povestea complet: primul. Prin urmare m-am gândit eu că dacă tot am suferit, altruist vorbind este normal să îi fac acum şi pe ai mei să sufere, în acelaşi timp poate şi din dorinţa de a reconstrui atmosfera apocaliptică care se declanşa în familia noastră la fiecare eşec de-al meu. Părea să înceapă o nouă perioadă şi îmi doream o renaştere prin foc. Aşadar am intrat în casă şi le-am spus senin că am picat. Ca să contrabalansez cu adevărul am insistat chiar să îi conving nu numai că am ratat admiterea dar şi că eram ultimul de pe lista respinşilor. Ai mei au încetat să mai raţioneze, poate din dragostea lor enormă pentru mine, care îi oprea să mă creadă mitoman şi paranoic pe deasupra, doar le spusesem după ce dădusem cele trei examene că mai mult ca sigur voi intra. O jumătate de oră a durat mica noastră dramă, cu ai mei resemnaţi, căutând soluţii pentru viitorul meu, al dracului de înceţoşat, mai cu seamă că picând la admitere urma inerent să plec în armată - spaima mamei. În cele din urmă mi-am luat inima în dinţi şi le-am spus, la fel de senin că am intrat. Evident că le-a mai trebuit o jumătate de oră să priceapă că de data asta nu îi mai mint şi le spun adevărul gol-goluţ. Au urmat zile de fericire totală. Ai mei nici măcar o secundă nu s-au gândit să verifice lista admişilor, prin urmare preferau să aştepte până în septembrie verdictul: este fiul nostru mitoman?
Întâmplarea de sâmbăta trecută mi-a amintit de poantele mele tâmpite şi am înţeles că voi mai avea multe de ispăşit până când să îmi spăl păcatele. Asta pentru că mai am şi altele, cel puţin la fel de idioate şi potenţiale provocatoare de infarct. Şi nici nu pot garanta că nu aş mai emana glume cel puţin la fel de proaste ca asta cu admiterea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu