Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

vineri, aprilie 30, 2010

Ramona, o tânără regizoare americană de teatru ce ar trebui invitată şi în România

În imagine o aveţi pe Ramona, cea care se prezintă aici ca o tânără speranţă în ale regiei de teatru. Evident, sigur v-a trecut şi vouă prin cap ceea ce i-a trecut şi Doamnei Doamna care mi-a transmis, sever-didactic: oare ce căutai pe net de ai dat tocmai peste numele ăsta. Evident, căutam frumosul nume Ramona, aşa se face că am ajuns aici, iar acum sunt foarte satisfăcut pentru că am mai descoperit o regizoare care ar putea monta cu foarte mult succes, cred eu, în România. Sunt convins că spectacolele acesteia se vor vinde ca pâinea caldă, publicul român interesat de experimental dând buluc în sălile care astfel se vor dovedi mult prea neîncăpătoare.


Am o singură rugăminte! Atunci când o veţi aduce pe Ramona din Statele Unite tocmai în România, vă rog să nu mă săriţi, să vă amintiţi de la cine aţi primit pontul şi eventual să îmi trimiteţi şi mie o invitaţie. Sunt un bun-platnic, aşa că nu vă faceţi griji, nu veţi ieşi în pierdere.


P.S.


Pot să recomand şi un spectacol de teatru interesant de pus în scenă de Ramona? "Monologurile vaginului". Pe afiş ar scrie cu litere imense:


MONOLOGURILE VAGINULUI,


un spectacol de Pula

Zi-le Loredana!

Verde-n faţă: Loredana Groza nu îmi spune absolut nimic! Ba mai mult, ieri am primit şi încurajări pe această temă atunci când, aducându-i la cunoştinţă Doamnei Doamna părerile mele personale, aceasta m-a provocat franc: spune-mi o piesă de-a ei! După care adaugă imediat: dar nu "Bună seara, iubito!" Păi da. Nu ştiu nici una şi chiar credeam că ştiu ceva muzică. Acum nu ştiu ce să zic, poate că e nedrept pentru Loredana să reţin piese precum gara mică, hai mai joacă-te cu mine, şoferul de autocamion, billy joe king, şi afară pulouă pulouă, îmi plac desenele-animate şi să nu cunosc una dintre reuşitele acesteia. Faza e simpla pronunţie a numelui acesteia nu îmi provoacă nimic: nici nu îmi vine să închid radioul dar nici nu mă ambiţionez să mai stau multă vreme în preajma sa. Asta e bine, pentru că mă dezic de orice simptom paranoic.

De fapt, cum mi-a venit asta cu Loredana? Ieri căutam pe google numele domnişoarei din Focşani (consăteanca mea, ce naiba), tovarăşa de viaţă a lui Eugene Hutz de la Gogol Bordello, pentru că poţi găsi orice despre cei doi, mai puţin numele fetei Vrâncioaiei şi aveam şi eu o curiozitate. Şi uite aşa dau peste linkul ăsta unde Loredana declară că "a experimentat mai mult ca Madonna“. Aha. A experimentat ce, mai precis? Îmi aduc aminte de Loredana în anul când debuta la Mamaia, că arăta ca o tânără de pension, cu ochii uşor revoltaţi şi, cel mai important detaliu, "costumată" cu hăinuţe croşetate, mai exact chiar din mohair. Ei bine, aici o cred, asta nu cred să fi experimentat Madonna vreodată. Ei bine, titlul acesta m-a cucerit şi m-a stârnit să parcurg întreg articolul. Şi o să vedeţi de ce nu îmi pare rău. Mai întâi aflu ce înseamnă "tzuki": “«Tzuki» poate să fie un pupic, aşa cum se spune în Ardeal, «te ţuc», dar este şi o lovitură mortală în artele marţiale. Dacă ar fi să combinăm sensurile, pot spune că mi-am dorit ca albumul să fie ca un sărut mortal”, mărturiseşte cântăreaţa." Aoleu, aoleu, asta e mişto de tot. Cu alte cuvinte e un album profund. Îl aştept pe următorul care ar trebui să se numeas "Carata": un atribut al valorii şi totodată o lovitură mortală. Şi continuă Loredana: “Mă bucură că, în cele din urmă, s-a inspirat şi ea din cultura românească, balcanică, ţigănească, sau cum vreţi s-o numiţi, cultură pe care eu o promovez de atâţia ani. E o recunoaştere a valorii muzicii pe care o cânt, iar faptul că ea promovează la nivel mondial acest gen şi acest spirit nu poate fi decât extraordinar pentru mine. Este ca un link către Loredana şi către muzica din această parte a lumii”, declară cântăreaţa. “Am curajul să spun că am experimentat mai mult decât Madonna, cel puţin în ultima perioadă, şi chiar am riscat şi risc mai mult decât ar putea-o ea face”, adaugă Loredana, supranumită “Madonna din România”. Ce faci Loredana? Uite, mă bucur. Ce faci? Mă bucur? Da, de ce? Păi mă bucur pentru că Madonna se inspiră şi ea din ce mă inspir şi eu. Ce profund le zice Madonna din România, care riscă mai mult decât Madonna. Mi-o imaginez riscând enorm şi trecând pe roşu, dar asta nu e neapărat din proprie iniţiativă, ci datorită ochilor săi neliniştiţi şi agitaţi.

Ne apropiem de final, mai precis de momentul când aflăm câte ceva despre gradul de profesionalism al Loredanei: “Am lucrat la acest disc încă din 2007, dar am încheiat înregistrările în această toamnă. Am lucrat cu muzicieni de mare valoare, cum ar fi Alex De Calvarho, un chitarist care a cântat alături de Deep Purple sau Aerosmith, ori Cash, o artistă care cântă împreună cu DMX. Alături de aceştia, am lucrat cu Kenneth McDonald, coproducător al albumului. Am înregistrat în studiouri în care el a lucrat cu Alicia Keys sau George Benson, spre exemplu”, mai spune cântăreaţa." Ce mi-au plăcut mie întotdeauna micile noastre victorii, cum ne împăunăm noi că stăm pe acelaşi scaun pe care a mai stat şi fundul şoferului lui Ozzy sau că bem din aceeaşi cană în care şi-a stins ţigara ţuţărul lui Marley... Şi vine finalul: "Vorbim despre Madonne care se adresează unui public cu totul şi cu totul diferit. Ea cântă unui public planetar, eu, la o scară mai mică." New Age în toată regula cu mai multe Madonne, câte una pentru fiecare gust...

De fapt ce m-a supărat în articolul acesta? Micimea. Provincialismul. Externalizarea "buricului pământului". Poza de divă, când în esenţă singurul merit cu adevărat remarcabil al Loredanei este că, în ciuda neimportanţei produsului său ea continuă să existe. Les Elephants Bizarres, Mono Jacks, The Pixels, The Amsterdams, Urma... Sunt trupe care vor ajunge celebre în afara României înaintea Loredanei. Mă rog, până la urmă "madonna de România" e doar pentru uz intern, cam ca maneaua...

joi, aprilie 29, 2010

A existat Mick Jagger din cele mai vechi timpuri?

Astăzi, 29 aprilie este ziua de naştere a lui Jerry Seinfeld, prin urmare iau leapşa de la Alex Vidia, via Radio Guerilla şi formulez şi eu una în dulcele stil Seinfeld: aţi observat că... Georgia May Jagger, fiica lui Mick cu Jerry Hall seamănă perfect cu Brigitte Bardot?

Asta înseamnă că părinţii lui BB semănau şi ei ca două picături de apă cu Mick şi Jerry? Bine, acum nu trebuie să excludem nici varianta cross-over, conform căreia mama lui BB semăna cu Mick şi tatăl cu Jerry. Şi dacă nu părinţii poate bunicii, poate străbunicii, poate undeva în trecutul familiei lui BB a existat o altă Jerry şi un alt Mick. Poate dacă ne vom uita mai bine pe pereţii de la Altamira vom recunoaşte un personaj bizar, cântându-le mamuţilor...

It's just history repeating...

miercuri, aprilie 28, 2010

Timpul, mare pişicher - un caz cu Dr. Ciomu, concediu medical şi câini luaţi spre eutanasiere

Angoasa zilei de astăzi este TIMPUL cu coloana sonoră de la Floyd, eventual de 1 decembrie cu un air-play masiv marca Corina Chiriac: "opriţitimpulclipaastaminunatăînsufletes-opăstrămsăiubimşisăvisăm". Aşadar Pink Floyd:

And you run and you run to catch up with the sun, but it's sinking
Racing around to come up behind you again
The sun is the same in a relative way, but you're older
Shorter of breath and one day closer to death

...
Home, home again
I like to be here when I can
And when I come home cold and tired
It’s good to warm my bones beside the fire

Nu sunt un obsedat de ore. De ceasuri, evident, nici atât. Singurul lucru pentru care consider că merită să porţi ceas la mână, în ciuda replicii moştenire de familie că: "mâna fără ceas ar fi moartă" este că te ajută să îţi programezi cum trebuie TIMPUL. Îmi marchează aşadar nemărginirea zilelor. E ca un termometru, ce mai - dacă am ajuns la 40 beau nişte apă plată cu gheaţă. Şi ca să nu par foarte ipocrit o să recunosc acum public că duminică mi-am cumpărat un ceas nou, dat fiind că Swatch-ul vechi de la Doamna şi Domnu mă lăsase. Mi-am cumpărat un ceas pentru a-i mai da pace mobilului, dar în acelaşi timp şi pentru că era mişto. Deşi e un Fossil, şi mă declar un mare fan al acestei mărci, acum aflându-mă la al treilea, l-am luat pentru că era retro rău de tot. Dar să revin. Dacă eşti puţin realist, eventual într-o pasă proastă, vei observa cu surprindere că nu ai timp. Nici dacă vrei să îţi petreci zilele cu burta în sus, parazitând, tot nu ai timp, măcar pentru că ţi se face foame sau din motivul celălalt.

Ceea ce mi se pare scandalos, acum, în context social, este că autorităţile nu îţi dau deloc răgazul necesar, semn că nu au înţeles deloc că nu te joci cu timpul. Iată şi cazul care mă tulbură de dimineaţă, şi ţineţi cont că "jaloanele" sunt rupte din realitate şi din ştirile româneşti ale zilei de ieri şi de azi:

Te-ai îmbolnăvit. Se mai întâmplă. Ceri concediu medical. Se mai întâmplă. Îl primeşti. Te duci la medicul tău de familie, surpriză, ai de aşteptat de la 1 la 3 zile, începând din clipa când îţi faci programarea. Nu e de glumit cu boala spontană. Pleci mai departe la alt medic şi la alt medic. Nici o şansă de consult mai repede de următoarele trei zile. În cele din urmă nimereşti la un cabinet unde, surpriză nu e nimeni în sala de aşteptare. Ieşi, fugi la prima biserică şi iei un pumn de tămâie şi o cruce. Cu ele revii, aprinzi tămâia şi cu crucea în mână deschizi uşa cabinetului. Un domn drăguţ, cu părul alb şi chelie, cam la 50 şi ceva te întâmpină. Te consultă şi îţi prescrie o reţetă interminabilă. Ieşi satisfăcut, gândindu-te acum că va începe goana după medicamente. Dai să ieşi din clădire, dar îţi aminteşti că nu ştii la ce medic ai fost şi că e bine să reţii pentru ca, eventual să îl recomanzi şi tu la rândul tău. Fuseseşi la Doctorul Ciomu. Naum Ciomu. Te duci acasă, rupt, după ce te-ai târăt şi până la farmacii pentru a intra în posesia recomandatelor. Bun. Ajungi acasă şi te întâmpină în prag cel mai bun prieten al tău, câinele. Care trebuie scos la plimbare. Ce mişto alternativă, să îţi plimbi câinele în parc la miezul zilei. Nu mai făcuseşi asta de pe vremea liceului, când chiuleai. Până la urmă nu e tocmai rău concediul ăsta medical. Doar că de-abia te ţii pe picioare. Mama ei de răceală! Totul decurge conform planului numai că apar căţelele. Tu nu ţii bine lesa, câinele se zmuceşte şi dispare din sfera ta vizuală. După căutări îndelungi acompaniate de înjurături te întorci blazat şi vlăguit spre casă. Singur. Şase zile continui căutările. Nimic. În a patra, când te întorceai acasă după încă una dintre aceste incursiuni, la intrarea în bloc poliţie şi oameni în alb. Eşti verificat dacă eşti într-adevăr bolnav, după cum spune noua directivă. Vecinii ies la geamuri, în curte. Îşi dau ghionturi: e un prefăcut, chiuleşte de la serviciu. Ghinion de neşansă să nu te prindă "brigada concediaţilor la odihnă acasă". Eşti dus la secţie şi anchetat. Auzi doi poliţişti vorbind despre o altă nouă directivă, de această dată cu privire la câinii comunitari. Stăpânii nerevendicaţi de câini sunt ţinuţi şapte zile în adăposturi după care sunt eutanasiaţi. Scuze, câinii făr stăpân. Intri în panică, deja doar câteva ore te mai despart de ceasul execuţiei. Măcar ştii unde să cauţi. În cele din urmă anchetatorii se înduplecă. Te vor elibera dacă dai o declaraţie că ai minţit, că eşti sănătos şi că vrei să consumi banii statului. O faci şi pe asta, doar să scapi la timp ca să ajungi la adăpost. Îl aştepţi pe cel care trebuie să îţi ia declaraţia, care momentan este pe teren...

Să hotărâm că până la urmă deznodământul este unul fericit. Ajungi la locul execuţiei chiar în clipa când acul atingea blana stufoasă. Până la urmă răsufli uşurat şi simţi nevoia să mulţumeşti cuiva, care a reuşit să dejoace timpul. Domnului Doctor Ciomu, pentru că, primindu-te rapid ţi-a oferit probabil trei zile în plus pentru a-ţi îndeplini misiunea de recuperare. Poliţiştilor pentru că te-au ridicat şi te-au dus la secţie, unde ai aflat locaţia. Dacă eşti supărat pe cineva, nervii tăi se îndreaptă spre comisia de verificare a bolnavilor cu concediu medical. Dacă ar fi venit în prima zi, atunci când umblai pe drumuri după medicamente măcar ar fi crescut şansele să îţi găseşti câinele rapid. Ce le poţi recomanda? Mai multă eficienţă domnilor!

Ca să nu zic că orice om normal în prima zi de concediu sărbătoreşte. Ce dacă acesta poartă numele de concediu medical, tot eliberare de muncă este, şi prin urmare, în prima zi a concediului este cel mai bine să se facă verificările. Aşteptaţi-i până seara şi dacă îi vedeţi că vin împleticindu-se, să nu îi credeţi că ar avea febră. Nici vorbă. În realitate tocmai biruiseră câteva sticle de bere la cârciuma din colţ....

marți, aprilie 27, 2010

Daniel Mafteiu la First Novel Festival, Budapesta 2010 - Triumful absolut al narativului

În perioada 22-25 aprilie 2010 la Budapesta, în aceeaşi locaţie ca în ultimii ani, Complexul Millenaris, a avut loc cea de-a XVII-a ediţie a Târgului Internaţional de Carte, Bookfestival. Anul acesta, Institutul Cultural Român din Budapesta l-a invitat să reprezinte România la First Novel Festival pe Daniel Mafteiu, autorul unui "Mic tratat de management culinar". Alături de "debutantul" român au mai fost prezenţi colegi de breaslă din 16 ţări. Bruno Nassim Aboudrar (Franţa), Ricardo Adolfo (Portugalia), Anela Borcic (Croaţia), Arno Camenisch (Suedia), Fernando Clemot (Spania), Viktor Horvath (Ungaria), Zahary Karabashliev (Bulgaria), Martin Kongstad (Danemarca), Natasa Kramberger (Slovenia), Grete Kutsar (Estonia), Vincent Overeem (Olanda), Malgorzata Rejmer (Polonia), Michaela Rosova (Slovacia), Verena Rossbacher (Austria), Marek Sindelka (Cehia), Giorgio Vasta (Italia). Sâmbătă, 25 aprilie, Daniel Mafteiu a fost prezent la Millenaris la o masă rotundă alături de participanţii la acest eveniment, vorbind despre numărul de volume vândute, tematica volumului şi proiectele de viitor. Într-o atmosferă relaxantă, tânărul prozator român a plăcut, vorbind relaxat, cu umor şi sinceritate. Mafteiu şi Martin Kongstad chiar şi-au strâns mâinile în momentul când moderatorul a vorbit despre cartea cu pretexte culinare a autorului român şi meseria de critic culinar a lui Martin Kongstad.

În altă ordine de idei, "Mic tratat de management culinar", aproape deloc mediatizată în România, dacă excludem presa online s-a bucurat la Târgul de carte budapestan de traducerea câtorva fragmente, atât în maghiară cât şi în engleză, publicate în broşura Festivalului şi este posibil ca în viitor să fie şi tradusă. Interesantă mi se pare mai departe "linia elitistă" de la care literatura română nu s-a hotărât încă să se dezică, motiv care a generat deja divergenţe de opinie atât în critica literară românească a momentului. Consecinţa este că autori care abordează deja trendul actual al literaturii universale devin pe zi ce trece oi negre ale evaluării critice. Trendul actual în proza universală se dezice abrupt de doct, de parabola barocă, de metatext, de hipertext sau de intertext, până la despuierea elementară şi prezentarea nudă a tramei. Ne întoarcem la poveste, la simboluri şi la valorile lor iar astfel cursivitatea textului se angajează să "popularizeze" literatura în rândul celui mai nepregătit public: iubitorii constant în număr mare de BD-uri, iubitorii de film şi nu în ultimă instanţă cititorii ziarelor. Această întoarcere a-rebours, pe alocuri hermeneutică iar pe de altă parte progenitură directă a creative writting-ului se potriveşte mănuşă scriiturii lui Daniel Mafteiu, realizând efectiv conexiuni preponderent sociologice (comportamentale) de la care raportarea spre literar îmbracă estetic mesajul, fără abuzuri decorative. Limbajul devine o armă, cuvintele-valiză ies la rampă şi textul în sine, deşi în aparenţă incredibil de facil se distinge prin profunzimi imediate.

De aici, este evident că pe plan literar se desfăşoară deja un "conflict" de curente şi orientări şi singurii care pot decide deznodământul sunt cititorii, de fapt toleranţa acestora la compromisuri de lectură, de dragul poveştii.

luni, aprilie 26, 2010

Mitocan cu pedigree, un produs finit, la gri

Sâmbătă a fost o zi mişto şi care se merită povestită, în episoade. Primul se referă la o replică pe care, în funcţie de cum o spui poate genera fie reacţii adverse, posibil violente, fie scârbă. Ca de obicei, voi evita să nominalizez, nefiind intereat de stigmatizare ci de evaluarea mecanismului lingvistic al respectivului şi de percepţia colectivă a unei atare replici.

Aşadar, tu eşti invitat din oraşul tău natal să fii oaspetele unui alt oraş. Eşti plimbat, hrănit, ţi se conferă toată atenţia, eşti gâdilat şi în fund dacă e cazul iar la finele zilei ţi se adresează o rugăminte elegantă: spune te rog care sunt asemănările între oraşul tău natal şi oraşul căruia i-ai fost oaspete de frunte. Iar replica ta este: singura asemănare între oraşul meu natal şi acest oraş al cărui oaspete sunt este că ambele încep cu aceeaşi literă. Modalităţile de interpretare, ad-literam sunt, după mine, două. Fie oraşul tău este cvasi-anonim, cam ca oraşul gazdă şi atunci remarca ta da bine a uşor complimente, evident în strânsă legătură şi cu comportamentul tău elogios-umil. Există însă şi cealaltă variantă, în care, vii dintr-o metropolă, arborezi un aer superior şi atunci evident, dacă spui că singura asemănare este că numele ambelor oraşe începe cu aceeaşi literă aroganţa ta ajunge să nu mai aibă limite. Te-ai şters la fund cu toate bunele intenţii şi cu curtoazia gazdelor, fiindcă, ce să spun, tu eşti metropolitan căruia nu poate să îi stea în faţă un orăşel de provincie, cochet, curat, elegant. Tu eşti o putere financiară iar acum, gazdele şi edilii e bine să înţeleagă că nu ei ţi-au făcut un favor că te-au invitat ci tu lor, că ai dat dovadă de o imensă înţelegere, onorându-i du prezenţa.

P.S.

Ca să vedeţi cât e de frumoasă viaţa să vă spun şi continuarea. La aceeaşi întrebare s-a grăbit să răspundă un alt "stranier", venit dintr-o altă metropolă. Iar răspunsul său a fost acesta (nu o luaţi ad-literam, am căutat un înlocuitor pentru obiectul cu care a asemănat cele două oraşe, pentru a potenţa astfel palma dată primului): asemănarea este că atât în oraşul meu natal cât şi aici am întâlnit un muzeu al mitocăniei. Diferenţa este că în oraşul dumneavoastră muzeul datează din secolul XVII iar în oraşul meu acesta a fost înfiinţat în secolul XXI şi, datorită numărului mare al exponatelor, suntem nevoiţi să nu ne limităm la unul singur.

sâmbătă, aprilie 24, 2010

Darwin Deez vs. Ridichile Ridicole

Mi-a picat cu tronc mai întâi cântecul ăsta dobitoc, obsedant, cretin, pueril, imberb, zdrăngăneală disonantă de prea multe chitări, până la urmă sincer în simplitatea lui, ba chiar metaforic iar acum a venit rândul clipului, de-a dreptul surprinzător. (Mi-am amintit de Răzvan, care nu a reușit să mai treacă vreodată peste videoclipul de la ”Planet”, cu Sugarcubes pentru a se reconcilia cu Bjork.) Acum s-o spunem pe aia dreaptă: cât e de onorant să îți faci prietena, iubita sau soția ”detector de radar”? Eu am încercat o dată, în glumă, să îi spun persoanei dragi că e un ”microbuz” și dacă nu era la mijloc simțul umorului acestei persoane sigur bine nu mi-ar fi fost. Și să ne mai mirăm că nenea Darwin Deez e singur pe lume, că e îmbrăcat ca naiba, că e neglijent și că își poartă zulufii lipiți de tâmplă, strâns legați cu o sfoară? După atâtea îmbârligări semidocte, după ani întregi de video-parabole și de bani aruncați pentru MTV, iată că a venit momentul să se facă dreptate prin intermediul acestui minimalist pe caraghioase picioroange. Nu știu dacă azi suntem mai sinceri sau dacă doar am epuizat tot ce era inedit în cultură, cert e că ne întoarcem la rădăcini. Încep să regret din ce în ce mai mult că acționez în relanti...


Încă o dovadă că am avut idei bune. Darwin Deez a îngropat Ridichile Ridicole. Nu o să mai pot fi niciodată original. Nu o să îmi fac niciodată celebri prietenii sau foștii colegi de cămin. Toate perceptele mele absurde, minimaliste și ușor realizabile sunt puse în practică de altul. În curând vom fredona cu toții în cluburi scara măgarului și ne vom arunca membrele într-o scârbă totală.

But you tell me
Over and over and over again, my friend
Ah, you don't believe
We're on the eve
of destruction.

vineri, aprilie 23, 2010

1948 + 62 = 2010 în literatura română

Ieri, la deschiderea Târgului de Carte de la Budapesta m-am întâlnit cu un amic pe care nu îl mai întâlnisem de mai bine de jumătate de deceniu. Îl cunoscusem pe vremea când se chinuia să termine o facultate tehnică, cochetând încă de pe atunci cu literatura. La un moment dat, datorită unor împrejurări sordide şi de tristă amintiri, atât eu cât şi respectivul am părăsit grupul cu pretenţii literare unde ne cunoscuserăm. Între timp băiatul a renunţat la respectiva facultate, a intrat la litere şi actualmente predă la Universitate. Frumos din partea lui. În câteva vorbe trecem la subiect, mă întreabă cu ce mă laud, îi spun că nu mă laud dar că am scos un volum mai de multicel, îl întreb politicos, la rândul meu acelaşi lucru şi îmi spune că încă nu a strâns nimic în volum dar că urmează. Eu îl iscodesc ca prostul şi el îmi spune: un volum de critică literară.

Ei bine, lucrul ăsta mi-a dereglat busola. Agonizând, în colţul ringului, cu ochii umflaţi, cu sângele şiroindu-mi pe nas, cu braţele vlăguite, mai sunt capabil doar să îi spun, din nou cu maxim de politeţe că vârful în critică literară strânsă într-un tom mi se pare că este "Cum să te ratezi ca scriitor", o bijuterie de la Alex Ştefănescu. E ca şi cum în loc să fi ţinut garda la nivelul pieptului şi să îmi cobor căpăţâna în jos m-aş fi descoperit fatal şi aş fi încercat o directă de dreapta. Ignorasem o dată importantă: respectivul face parte dintr-o şcoală care s-a răzvrătit împotriva "maestrului Ştefănescu". De fapt tot ce aveam să îi transmit era că un volum de critică literară în acest moment istoric are valoarea unui volum de gastronomie Radu Anton Roman pentru şcolile de ospătari. Apreciez însă cartea lui Alex Ştefănescu tocmai pentru că transcede genul, pentru că reuşeşte un fusion fericit de pamflet şi de bune moravuri în literatură. Ceea ce a urmat se înscrie în ciclul dialogului mutului cu orbul. Răspunsul respectivului a fost: "ar fi fost mai interesant dacă i-ar fi criticat pe cei consacraţi, plini şi ei de bube." Categoric, cartea lui Alex Ştefănescu este un subprodus, lipsit de marile performanţe ale detectivismului critic din literatură. Prin urmare am înţeles atunci cam cum va arăta volumul de critică al mult mai tânărului critic. Un volum în care esteticul ar fi oferit măsura literarului. Aşadar avem de-a face şi cu un estet.

Lume rară în România actuală. Lume serioasă, pusă pe fapte mari. Noi nu scriem pentru vulg, noi nu ne pierdem zilele şi nopţile cu povestioare despre Tonciu, Bianca Drăguşanu sau blonda penală de la Bambi. Noi vom revoluţia percepţia colectivă (adică elitistă, pentru că restul nu digeră astfel de literatură) cu privire la Florina Ilis, Ruxandra Cesereanu sau Gabriela Adameşteanu. Sau Ana Blandiana. Chiar aşa, acum a venit momentul să înţelegem că ciclul Arpagic nu este decât o lătură şi că "Dimineaţa pierdută" o transcriere a unui seans cu Hortensia Papadat-Bengescu.

Omul de nimic şi profesionistul desăvârşit

"Ca om e insuportabil însă e un profesionist desăvârşit." Aud asta de când mă ştiu, tata fiind lucrător în cultură şi mama în sănătate. Ambii au tot avut de-a face cu profesionişti redutabili, însă nu de puţine ori şi-au blestemat zilele până la obţinerea produsului final. Stau acum şi mă gândesc dacă până la urmă scopul scuză mijloacele sau dacă puţină raţiune nu ar fi bine să intervină, punându-le în balanţ pe cele două. Întâlnesc zilnic persoane pe care la nivel uman nu dai doi bani dar care reuşesc să se infiltreze în cercul meu de socializare datorită laturii lor "profesionale". Până la urmă le ierţi păcatele de comportament pentru că, în definitiv, calitatea lor o transcede pe cea umană. Aiurea în tramvai. Este fals, gratuit şi existenţialist cu desăvârşire. Căutăm scuze pentru a merge mai departe, pentru a nu ne înstrăină în fond noi de cercul universal de umanitate. Mă gândesc că în instanţa unei resetări a existenţei oamenii de felul acesta sunt expuşi devorării colective, funcţionalitatea lor profesională pierzându-şi rostul. Nu putem plăti medici, aceştia nu mai pot profesa. Ce să facem cu un individ impertinent, mitocan, egoist atunci când hrana de toate zilele e pe spongi. Îl halim în jurul focului primordial. Şi pe artiştii autosuficienţi şi pe ingineri, pe toţi ce mai. Până la urmă ne epurăm de profesionişti şi ajungem să emanăm soluţii de supraviţuire noi între noi, amatorii simpatici, bine-crescuţi, altruişti. Pot ieşi profesionişti din amatorii cu bun-simţ şi bune intenţii? Înclin să spun că DA. Se poate.

Acum se ridică o altă problemă. Ce facem cu breslele cu desăvârşire antipatice? Ce facem cu călăul şi cu torţionarul. Ne mulţumeşte cu ceva un executor amabil?

marți, aprilie 20, 2010

Tvrtko Vujity sau cum poate fi independent un jurnalist de investigaţii

Tvrtko Vujity nu este un jurnalist normal, dacă considerăm "jurnalismul de prompter" drept eşantion al normalităţii. Dacă considerăm normal un nene care stă la calculatorul său şi pe baza a doar câtorva informaţii umple pagini întregi, atunci Tvrtko, omul care bate lumea în lung şi în lat infiltrându-se în miezul senzaţionalului nu poate fi normal. Nu poate fi normal pentru că îşi permite luxul de a fi "freelancer", pentru că nu are sponsor, pentru că nu este încartiruit politic şi pentru că nici nu are de gând să fie, câtă vreme îşi poate permite din cărţile, din reportajele, din prestaţiile sale radio sau TV să-şi asigure banii de "expediţii". Contrar aşteptărilor, breasla jurnalistică este mult mai unită decât ne-am aştepta, un soi de: noi, comozii şi ei, nebunii, puţini şi pe cale de dispariţie. Prin urmare, Tvrtko "nu este jurnalist". Aşa zic şi ei.


Acum, după ce joi, 15 aprilie l-am ascultat pe Tvrtko Vujity lansându-şi la ICR Budapesta volumul tradus în limba română "Călătorii în infern", editat de Curtea Veche pot să confirm multe dintre temerile confraţilor săi: Tvrtko nu este un jurnalist normal. Are carisma, este elocvent, cursiv, are umor, este empatic şi, ca argintul viu niciodată nu vorbeşte fără să nu verifice etanşeitatea canalului şi prezenţa de spirit a receptorului. După acest succint protocol saussurian Tvrtko a pus stăpânire pe viziunea ta. Aici situaţia devine delicată, pentru că, dacă ai reuşi să te desprinzi ai sesiza conuri de umbră pe care jurnalistul maghiar de origine croată le evită a la grande finesse. De fapt senzaţionalul lui Tvrtko constă din lucruri pe care acesta alege să le dezvăluie, iar îndoiala veridicităţii spuselor acestuia se construieşte în jurul lucrurilor pe care evită să le dezvăluie. Se poate astfel vorbi despre un echilibru de bun simţ care stă la baza scrierilor şi filmelor sale. Deşi recunosc, pe alocuri uşoare forţări, continui să cred că orice tânăr care visează să practice jurnalismul se visează mai mult sau mai puţin un fel de Tvrtko. Deghizat, aventurier, căutând explicaţii şi alibiuri pentru a-şi duce la bun sfârşit investigaţia. Dincolo de câteva piţipoance care se doresc celebre, lucru care le face să apeleze şi la compromisul cititului de pe prompter, refuz să cred că aceşti Memo ai zilelor noastre nu şi-au început handicapata aventură de-a jurnalismul visându-se posesorii unei anchete neaşteptate, care va schimba mersul lucrurilor. Diferenţa este că Tvrtko a mers până la capăt, cu compromisurile prezenţei în emisiuni uneori de joasă factură, lucru care îi asigură astăzi independenţa financiară. Dacă maneliştii noştri ar face acelaşi lucru, combinat cu muzică lucrată şi de bună calitate, cred că aş ajunge să nu mai am nimic de comentat...

Bun venit în Frumuşica, unde albastră-i pielicica

Iată Primăria Frumuşica (Pretty Woman), o zonă plină de farmec şi legendă... Aşa se prezintă respectivii edili. Bla-bla, lipsit de consistenţă, aceasta este prima ta reacţie, după care urmează surprizele de îndată ce accesezi fotografiile postate. Începi să îţi pui întrebări cu privire la numitorul comun: albastrul. Iată câteva dintre posibilele răspunsuri:

1. Intenţia webmasterilor, subliminală, de a concura pe măsură cu primăria din Voroneţ. Albastrul nostru este mai tare, ba mai mult, este pretutindeni. Datorită acestei îndrăzneli a albastrului de Frumuşica, totul capătă un aspect de sfârşit sau de început de lume, în funcţie şi de starea fiecăruia. Până acum trebuia să ai ochi albaştri ca să poţi vedea lucrurile cu tente de azur. Ei bine, la Frumuşica s-a făcut dreptate: nu trebuie să ai ochiul albastru ca să vezi albastru la tot pasul.

2. Locuitorii din Frumuşica duc mai departe legenda acestor locuri, enunţată de altfel doar la nivel de snoavă chiar pe pagina de început a site-ului: Denumirea comunei îsi are originea de la numele unei frumoase si harnice hangite, FRUMUSICA, la al carei han au poposit de-a lungul timpului, domnitorii Moldovei. A devenit clar, pe aici sigur a trecut şi Steven Thegreat. Ei bine, odraslele Frumuşichii cu diverţi domnitori au moştenit una dintre principalele trăsături ale acestora, albastrul, prin urmare, tot ce nu are pielea albastră la Frumuşica, nu numai că nu e de sânge domnesc, dar în mod cert nu prea are ce căuta pe acolo. Vizitând Frumuşica veâi avea ocazia să vă întâlniţi cu unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale tuturor timpurilor, care, dacă s-ar fi aflat cu un an înainte ar fi redus simţitor din succesul de casă al Avatarului. În imagine puteţi urmări doi oameni ai legii, doi aşa zişi "frumuşici", care, şi-au adaptat până şi uniforma la lumina şi jocurile de albastru de la Frumuşica, potenţând benzile reflectorizante mai ales pe pieptul urmaşelor hangiţei Frumuşica.

3. Din nefericire, unele probleme au rămas mai departe nerezolvate la Frumuşica şi una dintre acestea, după cum se poate observa şi în imaginea cu oamenii legii este încălzirea. Cu siguranţă albastrul nu ţine şi de cald, de aceea, prin toate încăperile din aceasta localitate cu nume de poveste vă veţi întâlni cu tradiţionalul calorifer electric. În aceeaşi cheie, uşor pesimistă oamenii se îmbolnăvesc şi în Frumuşica, ca şi în orice altă comună din România, de unde reiese stringenţa prezenţei caloriferului electric în orice încăpere. Există însă farmacii, cu oamenii cu tenul la fel de albastru, gata să te servească.
4. Nu în ultimul rând, după ce veţi citi prezentarea pe-ndelete veţi înţelege că este loc de mai bine în Frumuşica. Situaţia este destul de albastră. Este şi asta una dintre posibilele explicaţii ale prezenţei nestingherite a albastrului de Frumuşica pe tot cuprinsul acestor plaiuri de legendă...

luni, aprilie 19, 2010

Seara când Stoichiţă mi-a devenit foarte simpatic

Rapid-Steaua: 5-1. De ceva vreme am luat hotărârea că nu voi mai sacrifica nimic în plan personal pentru vreun meci de fotbal din campionatul intern, nici chiar pentru unul al Rapidului. Am citit în diagonală presa, dând un soi de căutare după termeni cheie: bombă, brichetă, amendă, cartonaş roşu, suspendare, meci câştigat la masa verde. Nimic. Începea să fie suspect. Apoi am trecut la aplicarea unui filtru secundar, mai puţin plauzibil dar posibil într-o societate utopică: tampoane murdare, pamperşi, simering, flotor, beţişoare de curăţat în urechi, unghiere, breloc cu grenadă. Erau obiectele care, secundar ar fi putut deveni proiectile menite să întrerupă meciul. Iar nimic. Am trecut la un filtru secundar - animale (vii sau moarte), evident, potenţiale noi proiectile: pisoi, ciori, hamsteri, căţeluşi, melci, broaşte, tritoni, şerpi sau peşte oceanic. Iar nimic. După acest ultim filtru am decis să o iau pe încredere. Scrie mare 5-1, e clar că acesta a fost epilogul meciului şi că: Steaua a mâncat cea mai mare bătaie de până acum, cu atât mai trist cu cât Stoichiţă a avut tupeul să declare că "nu ar fi fost o înfrângere chiar atât de usturătoare", Andone s-a răzbunat pentru primăvara lui 1989 şi că este ca argintul pentru Steaua şi că suporterii Stelei îşi pierd pe zi ce trece raţiunea de a mai visa, folosiţi ca figuraţie ieftină pentru un spectacol de teatru în care toate rolurile sunt interpretate de patronul din Ghencea.

Azi dimineaţă Berbecu îmi sugera că nu e frumos să dau într-un adversar îngenuncheat. Tocmai asta nu aveam de gând să fac. Câtă vreme însă adversarul meu refuză să se ridice de jos şi să îi dea două palme celui care l-a îngenuncheat, pentru a mă înfrunta apoi de la nivelul ochiului, bărbăteşte, cu şanse egale, voi continua să îl privesc cu o milă paternă şi să consider toate argumentele sale nefondate. Poate că ar fi mai elegant să dau în el decât să îi explic, cu superioritate cât de mult a intrat la apă sau că dacă nu va începe să poarte pantofi ortopedici mă voi vedea nevoit să îi încropesc două trepte din lemn, pentru ca, urcându-le să poată face civilizat pipi în wc, fără să stropească colacul. Şi mai e ceva, deloc de neglijat! Nu am auzit până acum prea mulţi stelişti să laude succesul Rapidului. Cum era de aşteptat, noi am câştigat pentru că ei erau la pământ. Ce noroc fenomenal... Şi probabil că dacă îi mai iscodim puţin pe "îngenuncheaţii stelişti" o să aflăm că au fost şi bolnăviori când erau mici...

Rapid-Steaua: 5-1. Stoichiţă mi-a devenit dintr-o dată simpatic. Poate pentru Rapid ar fi benefic dacă ar fi numit antrenor pe viaţă la Steaua. Cred că după meciul de ieri merită să devină un Sir Alex Fergusson din Ghencea...

vineri, aprilie 09, 2010

Tatăl lui Cristi Borcea şi Iisus din Ciungă

Mai ţineţi minte cartea de vizită a lui Stere Borcea, "tatăl lui Cristi Borcea"? De ce vă întreb de fapt asta? Pentru că mie personal mi se pare că în adâncul acestei bucăţele de hârtie cartonată, de calitate mai bună sau mai proastă, după bugetul fiecăruia sălăşluieşte un izvor de veleitarism şi de mândrie paternă. Cu alte cuvinte, "domnu' Stere", tatăl la Cristi Borcea a realizat, nu ştim cu ce doză de regret că fiul său a ajuns mai celebru. Cu alte cuvinte, fiul i-a luat-o înaintea tatălui. Acum tatăl, probabil din dorinţa de a rămâne mai departe în cărţi a renunţat la egoul personal preferând mândria paternă: "Îl vedeţi, e fiu-meu şi sunt mândru de el!" Omul e un veleitar, la vremuri noi, oameni noi. Sus cu Cristi Borcea!


Acum, ca să vedeţi minune, citeam că zilele trecute o americancă, cine alta decât o americancă şi-a scos ciunga din gură. E vorba despre "ciungabăieţi". Minunea acum intervine, că scosul gumiţei gumela ar putea fi cel mult o minune care a ţinut puţin. Şi scoate ea accesoriul din gură şi când colo: chipul mântuitorului, nu altceva. Aici iar îmi sună a mândrie paternă. Din când în când Dumnezeu se gândeşte să mai lucreze puţin la imaginea sa, dar, precum tatăl lui Borcea, apelează de fiecare dată la imaginea fiului. Ceva de genul: "l-am băgat pe fiu-meu pe tavanul cu infiltraţii al unei case, într-un cocean de porumb, într-un iepuraş de praf... Ce-ar fi dacă acum l-aş impregna pe o ciungă?" Zis şi făcut. Pentru că, mai ales zilele ăstea, fiul a fost într-un con de atenţie şi trebuia să profite.



Sociologie de un hermeneutism cumplit...

joi, aprilie 08, 2010

Eu când vreau să fluier nu pot

Sunt un "diavol roşu". Dincolo de Rapid, United este singura echipă din afară pentru care am o stimă aparte, justificată prin mai mulţi factori: sentimentalism, stabilitate, demnitate, consecvenţă. O astfel de echipă îmi permit să spun că anulează în orice microbist setea de a o denigra atunci când se prezintă sub aşteptările tale. După pierderea calificării în semifinală ar fi fost româneşte justificat să încep să scandez: Jos Fergie! sau Afară cu Rooney! Aseară însă mi-a fost imposibil. Imposibil pentru că United-Bayern a fost un spectacol, rezultatul fiind o consecinţă firească a strategiei perfecte aplicată de Bayern. Să conduci cu 3-0 şi să termini meciul cu 3-2, ratând calificarea este încă una dintre suprizele actualei ediţii de Champions League. S-a întâmplat până acum cu toate echipele englezeşti şi nu m-ar mira ca şi diseară Liverpool să reediteze un astfel de scenariu. Dar să revin. Problema nu e cu United ci cu mine. Aseară nu am putut să fiu un huligan. Nu am înjurat, nu am aruncat cu doza de bere în televizorul în care oricum mai aruncasem o dată cu abajurul proiectat de dreapta mea neiertătoare de jucător de wii. Nu am fluierat. Eu când vroiam să fuier, fluieram, acum nu mai pot. Eu când vreau să fluier nu pot! Pur şi simplu nu am mai putut. De ce am devenit placid? De ce am devenit blajin? Oile blajineeee, s-au aşternut la iernat...

Probabil pentru că nu am fost dezamăgit de jocul lui United. Da, nu am fost dezamăgit! Cu două goluri, unul mai frumos ca celălalt Nani a fost o încântare. La 3-1 şi în 10 jucători, nu mă mai aşteptam la nimic. Era clar că vom pierde. 3-2 mă liniştise total. Eu când vreau să fluier nu mai pot! Rezervele introduse nu m-au dezamăgit. Berbatov este un zero absolut de ani buni, deci nici o aşteptare de la bulgăroiul cu ceafa groasă iar Giggs, în ciuda faptului că a rămas un jucător fenomenal nu mai putea salva nimic. Meciul se jucase. Nu m-a dezamăgit nimic. M-au încântat nemţii. Şi-au arătat clasa, răbdarea, viclenia şi s-au răzbunat sportiv pentru acea memorabilă înfrângere din finala de acum mulţi ani. Sigur voi ţine în finală cu Bayern, pentru că sunt convins că va trece de Olympique Lyon, însă nu cred că va fi peste Barcelona. Poate că atunci, nefiind foarte legat emoţional de una dintre finaliste voi reuşi totuşi să fluier...

Numele meu este VasileSensual. Sunt un "diavol roşu" şi când vreau să fluier nu mai pot.


miercuri, aprilie 07, 2010

Kopi Luwak - cacafea de pipisica

Libertatea devoalează cu foarte mult tact o lovitură de zile mari din România, prin care băieţii şi mai deştepţi le-o trag "băieţilor deştepţi" de Dorobanţi. Este, dacă mă gândesc mai bine cam ce se întâmpla în România anilor 80 când alţi deştepţi vindeau câini cu caninii smulşi în locul mieilor. Cică în sfârşit, se găseşte şi la noi Kopi Luwak. De aici încolo, tot ce se scrie în Libertatea este fals, dar cred eu că articolul a fost astfel gândit tocmai pentru a proteja afacerea oneroasă a aşa zişilor importatori. Scrie la gazetă că:


Cafeaua Kopi Luwak, fabricată din excrementele unei pisici indoneziene şi desemnată cea mai bună din lume, se vinde în localurile exclusiviste de pe întreg globul, iar acum a intrat şi pe piaţa Românească. Preţul este de 250 RON cutia de 80 grame sau 190Ron ceaşca.

"Deocamdată este disponibilă doar după ora 18:00, în programul de relaxare, after-work. Este un produs rar, exclusivist, iar atât timp cât băuturile cele mai vândute la noi sunt cele de lux, cred că se va vinde şi această cafea. Clienţii sunt, în general, oameni de afaceri sau persoane care au un venit peste medie", a declarat pentru Gândul Ioana Croitoru, partener la Club Kazeboo din Bucureşti, singurul loc unde se vinde băutura.

Pisica indoneziană nu este pisică iar excrementele acesteia, din care cică s-ar fabrica această neasemuită cafea nu sunt de fapt excremente ci boabele de cafea digerate în stomacul acestui animăluţ, curăţate, spălate şi prăjite ulterior. Când scrii un articol despre un fel de mâncare din excremente, producătorului i se oferă deîndată circumstanţe atenuante pentru a servi chiar excremente. Mă gândesc la un moş libidinos care vine la uşa noastră să reclame că eu, copil, i-aş fi mânjit uşa cu căcat. De fapt e propriul său căcat cu care îşi unge uşa, tocmai pentru ca a doua zi să aibă motive de băgat în seamă. Ar fi fost mult mai costisitor să îşi ungă uşa cu aur şi să vină cu pâra că aş fi uns portiţa cu aur. Dar căcat e pe toate drumurile şi acum cineva este pe cale să se îmbogăţească pe seama snobilor de Dorobanţi.

Sfatul Sensual de astăzi este următorul: vreţi să beţi Kopi Luwak. Profitaţi acum, când încă se află pe stoc. În curând veţi consuma Kopi Luwak care în realitate este o băutură obţinută din excrementele angajaţilor de la Club Kazeboo din Bucureşti...

vineri, aprilie 02, 2010

Sărbători fericite!

Dragilor, dragelor,

în primul rând vă urez din suflet sărbători fericite de Paşte, cu toţi cei dragi alături, cu lumină, căldură şi bună dispoziţie.

În al doilea rând permiteţi-mi să vă urez încă o dată ceea ce v-am urat în primul rând, dar de data aceasta cu glasul puţin mai ridicat.

În al treilea rând daţi-mi voie să strig din toţi rărunchii cele urate în primul rând.

Iar acum, după ce am comis ritualul, introducând cifra magică, lăsaţi-mă, ca între prieteni să vă spun că vă doresc exact ce îmi doresc mie. Să ne fie bine. Să realizăm că e foarte important să nu fim singuri şi cu cât suntem înconjuraţi de mai mulţi prieteni (adevăraţi) cu atât mai mult avem toate şansele să împărţim grijile, dar şi bucuriile, care întregi, în lipsa grijilor ne-ar pune capac. E, dacă vreţi un termen de comparaţie ca acum, când Mutu e lovit din stânga şi din dreapta şi nu găseşte pe nimeni care să împartă necazul cu el. Pentru că nu are prieteni adevăraţi. Pentru că atunci când avea de toate nu l-a interesat de cei din jurul lui care nu aveau sau poate aveau mai puţin. A tras pe nas numai pentru el şi s-a bucurat de femei mişto, toate numai pentru el când ceilalţi trebuiau să se mulţumească cum puteau... Aşa şi cu prietenia. Prin urmare, bucuraţi-vă de cei apropiaţi vouă, în doze decente. Prieteni să avem că de sărbători nu ducem lipsă.

Un Paşte fericit!

De Paştele ăsta mâncăm pasăre...

Mi-am amintit de ceva auzit cu ceva ani în urmă în piaţa din Baia Mare, printre cadavrele mieilor aşteptând găzduirea în tăvile cuptorului. Un puşti, educat destul de religios ia la sigur pe maică-sa întrebând-o dacă nu-i aşa că Domnul Nostru Iisus Hristos învie în fiecare an datorită numărului mare al mieilor sacrificaţi. Evident că femeia a rămas fără replică, dat fiind că noua ipoteză contravenea oarecum principiului că Iisus se sacrifică el însuşi pentru noi, şi, iată, acum, o cohortă de necuvântătoare fac ceea ce nici un biped nu se mai încumetă, după care a explicat ceva de genul: nu scapă nimeni. Păi uite, că acum se taie mieii şi la Crăciun se taie porcul. Iar cel mic intervine prompt spunând: Nu, porcii merită să moară, pentru că sunt porci şi dacă nu sunt tăiaţi la Crăciun se fac mistreţi...

De ce v-am spus asta? Pentru că eu şi cu BebeBebe ne-am hotărât ca anul ăsta să ignorăm mielul. Carnivori fiind însă ne-a dat ghes întrebarea firească: cu ce îl înlocuim. Cu iepurele, zic eu, oricum, de Paşte iepuraşul cam ia faţa mielului. Până la urmă am hotărât de comun acord că ne vom orienta decisiv şi iremediabil spre o păsărică. De ce? Pentru că bebele m-a întrebat retoric: daca gătim iepuraşul de Paşte crezi că mai aduce cadouri? Ca să nu vă lăsăm pe voi toţi fără cadouri, primiţi din partea noastră micul nostru sacrificiu de Paşte. Să nu îmi ziceţi acum că vă lăsăm cu mai puţine ouă la anul că nu ne mai interesează.

20 de dependenţe

Ieri am auzit un topic mişto pe radioul pe care de circa două luni îl ascult cu o pasiune de nebun: Radio Guerilla. Era vorba despre dependenţele pe care le avem cu toţii şi lucrul ăsta mi-a dat de gândit. Aşa că am pornit o listă pe care o aştern aşa cum mi-a venit, într-o ordine aleatorie:
1. Cafea şi ţigări. (De ultimele tot promit cu asiduitate că mă voi lăsa).
2. Meciurile din Champions League vizionate şi comentate prin YM cu Patriarhu.
3. Football Manager 2009.
4.Vilmos (Fuszeres preferabil lui Mezes) şi Eros Pista. (Să nu exagerăm, nu îmi pun EP chiar pe orice, după cum am văzut eu nişte amici nemţi care una-două turnau Nesquick pe orice mâncare, mai ales pe ce nu era defel dulce...).
5. Televizor deschis înainte de somnul cel dulce.
6. Prima zi de Crăciun petrecută în casă.

7. T-shirt-uri cu înscrisuri neobişnuite.
8. Ochelari de soare, mai multe perechi de ochelari de soare pe care îi pot schimba în funcţie de lumină.
9. Baseball caps (adică şepci), tot aşa, pe care să le schimb între ele în funcţie de moment.
10. Şosete cu Snoopy, Garfield sau Ice Age.
11. Pantofi sport Nike, chiar dacă după cel mult un an mi se descos.
12. Cadouri surpriză pe care să le fac altora, de cele mai multe ori neobişnuite.
13. The Smiths, The Rolling Stones, Tom Waits, Nick Cave, Laurie Anderson şi Dan Spătaru.
14. Brânză.
15. Prietenii adevăraţi. (Se ştiu (chiar şi între ei) şi nu sunt mulţi).
16. Revelioanele cu Doamna şi Domnu (care anul ăsta au chiulit).
17. Pernă mică (puişor de pernă cu Cars).
18. Mizerii online pe care le citesc în fiecare dimineaţă la cafea: Cancan, Libertatea, Click.
19. Faulkner.
20. Rapid.

Pleased to meet you, hope you guess my name...