Mai ţineţi minte cartea de vizită a lui Stere Borcea, "tatăl lui Cristi Borcea"? De ce vă întreb de fapt asta? Pentru că mie personal mi se pare că în adâncul acestei bucăţele de hârtie cartonată, de calitate mai bună sau mai proastă, după bugetul fiecăruia sălăşluieşte un izvor de veleitarism şi de mândrie paternă. Cu alte cuvinte, "domnu' Stere", tatăl la Cristi Borcea a realizat, nu ştim cu ce doză de regret că fiul său a ajuns mai celebru. Cu alte cuvinte, fiul i-a luat-o înaintea tatălui. Acum tatăl, probabil din dorinţa de a rămâne mai departe în cărţi a renunţat la egoul personal preferând mândria paternă: "Îl vedeţi, e fiu-meu şi sunt mândru de el!" Omul e un veleitar, la vremuri noi, oameni noi. Sus cu Cristi Borcea!
Acum, ca să vedeţi minune, citeam că zilele trecute o americancă, cine alta decât o americancă şi-a scos ciunga din gură. E vorba despre "ciungabăieţi". Minunea acum intervine, că scosul gumiţei gumela ar putea fi cel mult o minune care a ţinut puţin. Şi scoate ea accesoriul din gură şi când colo: chipul mântuitorului, nu altceva. Aici iar îmi sună a mândrie paternă. Din când în când Dumnezeu se gândeşte să mai lucreze puţin la imaginea sa, dar, precum tatăl lui Borcea, apelează de fiecare dată la imaginea fiului. Ceva de genul: "l-am băgat pe fiu-meu pe tavanul cu infiltraţii al unei case, într-un cocean de porumb, într-un iepuraş de praf... Ce-ar fi dacă acum l-aş impregna pe o ciungă?" Zis şi făcut. Pentru că, mai ales zilele ăstea, fiul a fost într-un con de atenţie şi trebuia să profite.
Sociologie de un hermeneutism cumplit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu