"Ca om e insuportabil însă e un profesionist desăvârşit." Aud asta de când mă ştiu, tata fiind lucrător în cultură şi mama în sănătate. Ambii au tot avut de-a face cu profesionişti redutabili, însă nu de puţine ori şi-au blestemat zilele până la obţinerea produsului final. Stau acum şi mă gândesc dacă până la urmă scopul scuză mijloacele sau dacă puţină raţiune nu ar fi bine să intervină, punându-le în balanţ pe cele două. Întâlnesc zilnic persoane pe care la nivel uman nu dai doi bani dar care reuşesc să se infiltreze în cercul meu de socializare datorită laturii lor "profesionale". Până la urmă le ierţi păcatele de comportament pentru că, în definitiv, calitatea lor o transcede pe cea umană. Aiurea în tramvai. Este fals, gratuit şi existenţialist cu desăvârşire. Căutăm scuze pentru a merge mai departe, pentru a nu ne înstrăină în fond noi de cercul universal de umanitate. Mă gândesc că în instanţa unei resetări a existenţei oamenii de felul acesta sunt expuşi devorării colective, funcţionalitatea lor profesională pierzându-şi rostul. Nu putem plăti medici, aceştia nu mai pot profesa. Ce să facem cu un individ impertinent, mitocan, egoist atunci când hrana de toate zilele e pe spongi. Îl halim în jurul focului primordial. Şi pe artiştii autosuficienţi şi pe ingineri, pe toţi ce mai. Până la urmă ne epurăm de profesionişti şi ajungem să emanăm soluţii de supraviţuire noi între noi, amatorii simpatici, bine-crescuţi, altruişti. Pot ieşi profesionişti din amatorii cu bun-simţ şi bune intenţii? Înclin să spun că DA. Se poate.Acum se ridică o altă problemă. Ce facem cu breslele cu desăvârşire antipatice? Ce facem cu călăul şi cu torţionarul. Ne mulţumeşte cu ceva un executor amabil?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu