Galeria de "bătrâni" a României

După 64 de ani de viaţă "bătrâneţea" a învins şi îmi vine în minte aforismul acela cu bătrânii ce ar trebui cumpăraţi, la care noi, verzi şi pus pe glume proaste adăugam ceva legat de maidegraba lor vânzare. Mircea Lucescu, atunci când mulţi îl priveau ca pe un fel de exponat nobil, de colecţie a coborât din dioramă şi le-a dat fiori reci celor care se obişnuiseră să se măscărească în faţa acestor eroi anchilozaţi în glorie. Aproape cinematografic, nea Mircea, aşa cum singur acceptă să i se spună, om sobru, lipsit de excese şi de gesturi bruşte începe să ţopăie, sfidându-şi vârsta. Triumful spiritului. Asta am văzut aseara. Un antrenor calculat, modest, scump la vorbe dar nu silentiostampist într-un gen de tristă amintire, care şi-a permis ca în momentul de glorie să transmită un mesaj. Că vârsta nu înseamnă nimic şi că povestea merge mai departe.

Îl respectam pe nea Mircea şi fără trofeul de aseara obţinut cu Şahtior, pentru că este conceput din aceeaşi stofă ca şi Sir Alex Ferguson, un boier de înaltă clasă pe care statul acasă îl înfioară. Şi prin urmare dă o fugă pe stadion nu pentru a bifa o ieşire la aer curat, ci pentru că organismul lui i-o cere. Dincolo de gazon devine acelaşi om normal, acelaşi bunic grijuliu, acelaşi om dintr-o bucată. Mi se pare că în cazul acestora sportul nu mai este o alternativă, ci parte integrantă dintr-o existenţă sănătoasă. Îl respectam pe nea Mircea pentru că, după mine, el a oferit pentru prima oară profilul antrenorului ideal pentru Rapid şi după cum s-a văzut, cu câteva excepţii triste din păcate, undeva în sinea sa spiritul Rapidului urlă după un antrenor de acest gen. A fost Răzvan Lucescu, un tip matur şi echilibrat cu aparenţă de puşti, Rednic, nu departe de profil, apoi Rada, după mine încă efervescent iar acum Viorel Hizo "dulăul", care seamănă periculos cu Mircea Lucescu. Poate o să spuneţi că o astfel de comparaţie nu îşi are locul. Poate aşa e. Eu unul însă simt că ceva din maturitatea acestor oameni, din profilul generaţiei Lucescu, Dinu, Hizo, poate chiar Boloni, sau chiar Ienei face bine generaţiei actuale. Oamenii ăstia, conectaţi încă la trecut aduc cu ei ceva stenic care generaţiei actuale de antrenori români îi lipseşte. Umor, joie de vivre, carisma, o anumită reţinere în a poza în atotştiutori (Dinu este uneori "excepţional"...) şi ceea ce mi se pare special, o sete teribilă de a se autoeduca pentru a fi conectaţi la tehnologia prezentului (Viorel Hizo este dependent de Yahoo Messenger!).

Viorel Hizo vine la emisiunea de la GSP pe jos, alergând, lăsându-şi maşina într-o benzinărie din apropiere pentru că traficul nu i-ar fi permis să ajungă la timp şi este destins, pus pe glume. Punctual şi cu un simţ al respectului pe care tinerii antrenori români îl exclud (excepţie Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu şi Răzvan Lucescu), după considerentul "mă vor, să mă aştepte, sunt prins în trafic". Ei bine, nu! Întâmplător unui astfel de comportament "tip dulăul" i se spune marketing, deşi din tată în fiu i s-a tot spus respect. Respectă-i pe ceilalţi pentru a fi şi tu respectat. Să învăţăm de la bătrâni. Mircea Lucescu a fluturat steagul României nu din obligaţie, ci pentru că sângele său a strigat. Este un gest pe care îl aşteaptă de o viaţă şi iată, aseară a câştigat o echipă şi foarte multe drapele. Ucraina, aşa cum e ea, cu bune şi cu rele zvâcneşte european. Ceea ce mi se pare îmbucurător este că în subconştientul său Copos a făcut un gest legitim pentru Rapid. A adus un alt "bătrân". Nostalgia Lucescu nu i-a dat pace. Acum să nu credeţi că mă îmbăt cu apă rece, după victoria cu Steaua este posibil ca "dulăul" să mai fie şi învins, poate chiar cu Craiova, dar important rămâne omul. Hizo, ca şi Lucescu trebuie lăsat să îşi construiască echipa.

Dacă vreţi să fim răutăcioşi să formulăm astfel: daţi-le mai mult timp bătrânilor! Ei au reacţiile puţin mai întârziate. Spun asta din dorinţa de a îi vedea aruncându-şi ca un resort palmele nevăzute spre scărfârlia mea. Părinteşte şi totuşi imposibil de anticipat. Nu îi zoriţi. Sunt mult mai tineri decât par, vor cântări mult mai bine gafele celor fragezi şi nu vor face un capăt de ţară din micile coborâşuri. Pentru că vârsta, pardon, experienţa de viaţă, le permite.

Mircea Lucescu are în palmares o cupă UEFA - Şahtior Doneţk (2009), Supercupa Europei (200o), şapte titluri de campion câştigate cu Dinamo (1990), Rapid (1999), Galatasaray (2002), Beşiktaş (2003) şi Şahtior Doneţk (2005, 2006 şi 2008). Lucescu a mai câştigat trei Cupe ale României, una a Ucrainei şi două Supercupe ale Ucrainei. The rest is yet to come.