Am o întrebare, vorba lui Mo către FOCA: e sănătos să crezi în justiţie? Nu săriţi pe mine, staţi să vedeţi. Eu aş opina că nu, că este absolut periculos şi nerealist să crezi în justiţie. Că este mult mai sănătos să speri că în ziua în care procurorul va pune mâna pe dosarul tău va fi fericit: satisfăcut sexual, la o zi după ce a luat şpagă sau proaspăt posesorul unei maşini noi-nouţe, chiar cu fundiţă roz, de la cel/cea cu care speră să se însoare/mărite. Merge mai bine la femei, pentru că mă gândesc precis la o femeie. Nicoleta Luca. Ea este femeia care dacă este în toane bune face dreptate, dacă nu îmi transmite un sec: "Vă rog să contactaţi purtătorul de cuvînt al instituţiei". Nu vreau să sune fatalist, dar dacă intri sub incidenţa legii, în România actuală eşti aproape pierdut. Începi să te lupţi cu un corp străin, neidentificat deocamdată ca parametri biologici, căruia nu ştii unde să îi aplici lovitura fatală. Nu ai efectiv cui să te adresezi, nimeni nerăspunzând decât de un anumit demers, care oricum, pentru tine nu are nicio relevanţă: unul ţi-a luat dosarul de la registratură, altul ţi-a luat dosarul de acolo şi l-a dus mai departe la doamna cutare, de la doamna cutare se duce la arhivă, de acolo la procuroare, de la procuroare la şefu, pe traseu la purtătorul de cuvânt şi tot aşa. Vorbim despre un aberant telefon fără fir. Uitasem să spun că între timp, dosarul deshis ţine şi locul feţei de masă pe care procuroarea şi colegii, eventual o femeie de serviciu cu grădină mănâncă brânză cu roşii şi castraveciori.Cazul concret care îmi trezeşte fatalismul poate fi citit în Evenimentul Zilei, aici. Pe scurt, o fată de 17 ani, violată în repetate rânduri de tatăl său este acum, când face cunoscut calvarul prin care trece, tratată cu indiferenţă (de fapt chiar cu cinism) de procurorul de caz, Nicoleta Luca, care îl şi eliberează pe părintele violator pe motiv că fata "a tăcut prea mult". Trag de aici concluzia că Nicoleta Luca este în posesia unui algoritm care ar contoariza limita acceptabilă a toleranţei". Să ne spună şi nouă cum calculează domnia sa, "limita de rupere" a fiecărui om. Nu de alta, dar poate va reuşi să calculeze şi cam când opinia publică din România se va revolta, făcând încă o dată să explodeze mămăliga, tot la Timişoara.
Se mai invocă dovezile insuficiente. Dacă doar moartea sau naşterea unui copil conceput în incest reprezintă suficienţa, atunci da, Nicoleta Luca poate să doarmă liniştită noaptea, pentru că încă nu s-a ajuns la aşa ceva. Încă.
Înclin şi eu să cred ca fata este totuşi vinovată. Vinovată ca în scrisoarea pe care o publică Georgeta Petrovici nu se regăsesc câteva cuvinte cheie, care ar fi făcut-o pe procuroarea care a citit dosarul în diagonală să se gândească de două ori: Jean Monnet, parlamentar, deputat, ministru sau măcar cămătar sau recuperator. Sau poate că fata este absolvită de vină, pentru că în declaraţia sa tatăl incestuos a avut grijă să scrie că este "ministrul de interne al familiei sale".
În concluzie, cred din ce în ce mai puţin într-o justiţie corectă, câtă vreme nimeni nu poate fi tras la răspundere. De aceea nu voi face acum un apel la corectitudine, ci la "conservare". Moare jurnalismul de investigaţii în România. Jurnalişti precum Georgeta Petrovici, care se implică, care practică profesia asta fiindcă vor ei să facă lumină sunt în plină extincţie. Ajutaţi-o pe Georgeta Petrovici şi pe semenii ei să nu ajungă să scrie despre piţipoance şi cocalari! Despre dive inexistente. Despre macho-mani de mahala. Ajutaţi România să devină un organism responsabil! Făceţi-ne să ne înfiorăm la ideea că în locul Monicăi, fata de 17 ani violată de un tată dement ar fi putut fi copilul nostru şi nu să răsuflăm uşuraţi că am scăpat de tragedie. Să ne umfle şi pe noi plânsul ca pe Bono când a avut de cântat în "Do they know it's Christmas?" versul 'Well, tonight, thank God it's them, instead of you!'...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu