Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

miercuri, noiembrie 09, 2011

Profeţiile unui bătrân retrograd şi nostalgic - The night they drove all music down...

Am îmbătrânit, sunt un moş libidinos, cu amintiri de neuitat şi cu vicioase nostalgii. Sunt un moş periculos pentru tineretul din ziua de azi, cu porniri nesănătoase, nocive şi greu de stăpânit. Muzica este viaţa mea, vorba unor preţioşi-preţioase de pe plaiurile noastre. Îmi amintesc de casetele ORWO, de benzile de magnetofon, tot ORWO (acestea fiind cele mai ieftine). Îmi amintesc de muzicile pe care cu greu puneam mâna în anii 80, de vinilul "Born in the USA" al lui Bruce Springsteen pe care cu greu l-am returnat, de vinilul "Back in Black", pe care aş fi putut să îl înstrăinez de la un dobitoc, care, habar nu aveam, îl furase de la BebeBebe şi se dădea că e al lui, în felul ăsta făcând ca astăzi acest disc să rămână în posesia proprietarilor de drept. De Cindy Lauper, tot vinil, de fapt 2. De dublul vinil cu "Love Songs" de la Beatles sau de "Brown Sugar" de la Rolling Stones, ambele după o coadă de zile mari la magazinul Sofia. De primul meu disc cu KISS, luat de la bişniţari din faţă de la Muzica. De caseta "Flash Gordon - OST", originală, pe care am agăţat-o, ceea ce m-a făcut ca o noapte întreagă să muncesc la descarcerarea ei din cas, după care am trecut la lipit, făcând în aşa fel încât să nu se simtă diferenţa. De compilaţiile tâmpite pe care le făceau colegii din liceu, cu mult mai mult acces la muzica de peste ocean decât aveam eu, încât strângeam câte 10-12 bucăţi după care făceam de o casetă pe gustul meu. Îndepărtam Sandra şi Sam Fox şi C.C.Catch şi Modern Talking şi Cliff Richard (mă exaspera deja "Some Peooopleeeeeeeee") şi Bad Boys Blue şi BZN şi rămâneam cu Mick Jagger - "Ruthless People" sau Tina Turner - "We Don't Need Another Hero", sau rockăieli ceva mai comestibile: Guns, Motley Crue, Poison, Kiss ş.a.m.d. Dădeam năvală în cutiile de câte zece casete BASF ale lui Casi, verişoară-mea şi făceam slalom printre educaţia pe care oricât s-a străduit nu a reuşit să mi-o impună, legată de muzica negrilor, pentru a extrage câte un Pet Shop Boys, Eurythmics sau Talking Heads. Şi nu în ultimul rând erau emisiunile de radio de la miezul nopţii de la Radio Europa Liberă, unde, cu brum sau fără brum reuşeam să aflu noutăţi. Cam aşa s-a făcut cultura mea muzicală. Pe urmă, când a năvălit peste noi piaţa liberă m-am autosufocat cu metale şi rock clasic. Astfel am reconstituit din cenuşă etapele pe care le-am ars.


Aseară la Vocea României am avut un mic şoc. Mai întâi doi tineri spuneau că nu au cântat în viaţa lor o piesă a celor de la Beatles. Smiley concluzionează că un astfel de om şi-a trăit viaţa de pomană. Subscriu. Sunt fan declarat Rolling Stones, dar Beatles a existat întotdeauna alături, nu avea cum să nu existe, mai ales că era vorba despre o muzică fredonabilă şi facilă. Cum să nu fi fredonat odată în viaţa ta "Hey Jude"? Refuz să accept acest lucru ca reper actual. Că tinerii din ziua de azi nu au habar de aşa ceva. Înţeleg că în gaşca lor nu se gustă aşa ceva dar totuşi... Să trag de aici concluzia că a doua generaţie a pus stăpânire pe oraş ? Sau că suntem mai manelişti decât credem? Chiar, mă întreb dacă la recensământ s-a recenzat şi numărul celor care ascultă manele? Sau că părinţii nu mai au timp să stea de vorbă cu copiii lor pe un background de Dylan, sau Louis Armstrong sau Cohen?


Pentru sănătatea mentală a fiului meu, refuz să îi hrănesc posibila viitoare ignoranţă de grup conform căreia muzica pop a început odată cu Enrique Iglesias, Justin Bieber, Drake, Eminem, Rihanna, Maroon5 sau clubberi de doi lei. Nici nu m-aş fi supărat prea tare dacă cele două fătuci de aseară ar fi întrebat dacă nu cumva Annie Lennox e rudă cu Lennox Lewis, măcar le plăcea sportul, sau le contaminaseră părinţii. Pentru ele "Why" de la Annie Lennox era la fel de nou ca şi "Zen", jurnalul lui Cărtărescu. O să îmi spuneţi că sunt eu exagerat şi nemilos. Aşa o fi. Măcar lupt pentru ceva! Încerc să nu îmbătrânesc mut. Să uit să mai comunic, pentru că nu mai împărtăşim aceleaşi coduri de limbaj. Să mă trezesc la 70 de ani că, la un concert Rolling Stones, pe stadion, în afara mea vor mai fi cel mult zece octogenari şi paznicul care moţăie în colţul intrării, privindu-şi nervos ceasul. Când se termină mizeria asta, să pun lacătul şi să plec şi eu, ca tot omu la o bere?

Niciun comentariu:

Pleased to meet you, hope you guess my name...