Aurora: Cristi Puiu + pușca sa = Un duo formidabil

Ei bine, filmul meu românesc preferat pe 2011 a câștigat Gopo. Nu trageți concluzia că e ceva nemaipomenit premiul ăsta. Nu este încă, dar are șanse să devină. Deocamdată este pur și simplu bine pentru că am ocazia să spun două vorbe despre ”Aurora”, filmul lui Cristi Puiu.

Meritul ”Aurorei” este că, deși ca idee pare geamănul filmului lui Joel Schumacher ”Falling Down”, cu Michael Douglas, pentru cine își mai aduce aminte, ca abordare reușește să speculeze și să exploateze maniera prin care tu ca spectatori ajungi să te identifici într-atât cu protagonistul, încât deznodământul din final îți pică mănușa. Nu mai ești undeva sus, contemplând pierderea eroului principal cu inima frântă, ci de la nivelul ochiului tău dai socoteală simplu și firesc, pentru un fapt de domeniul senzaționalului, scris cu litere stridente în colțul de sus al imaginii de pe televizor. Flaubertian vorbind, Viorel ești tu și briefingul este lipsit de strălucire, de glamour-ul pe care ni-l imaginăm de multe ori că ar înconjura personalitățile celor certați cu legea. Îl mai țineți minte pe Mickey Knox, outlaw-ul din ”Natural Born Killers” al lui Oliver Stone? Viorel este tot ce nu e Mickey. Introvertit, pragmatic, fugind de gesturile patetice și ample și mai presus de toate foarte zgârcit când vine vorba de violență. Nici măcar cea vizuală nu pot spune că l-ar caracteriza, bătutul obrazului atunci când cere restituirea banilor împrumutați făcând toți banii. Iar acum vin împușcăturile, care au meritul de a mă face să tresar, cum n-am tresărit nici la ”Comando” și nici la ”Saving Private Ryan”. Este ceva în chimia acestor explozii, iar Cristi Puiu poate că ar trebui să le dea lecții lui Clint Eastwood și chiar lui Spielberg, a cărui scenă cu execuția fetei cu pistolul la tâmplă, în lagăr din ”Lista lui Schindler” mi se păruse la ora aceea execuția cinematografică perfectă, atât la nivel vizual cât și audio.

Complicitatea de mai bine de două ore și jumătate cu Viorel nu te vor face nici să îl iubești, nici să îi găsești circumstanțe atenuante. Te fac să descrii cele întâmplate ca în ”O'Malley's Bar" o capodoperă narativă de pe Murder Ballads, albumul lui Nick Cave, să le relatezi cu lux de amănunte, ca și Puiu de altfel, transformându-l pe Viorel într-un erou romantic. Pentru că asta este, un erou romantic, angajat și care respinge compromisul de orice fel. Pentru el frecventele derapări în căsnicie, relațiile mult prea uzate dintre soți sau implicarea celor de afară în problemele specifice cuplului îi provoacă scârbă. La începutul dragostei, cum ar spune de undeva din neant Nichita, așa ceva nu intrase în scenariu, nici avocații și nici socrii. Acum a venit vremea reparației. Într-o lume fără avocați și socri, dragostea are toate șansele să reziste, după ispășirea pedepsei, firește iar Viorel se implică pentru a recupera ceea ce de drept îi aparține numai lui, fiind doar dat cu împrumut: un vis de fericire.

Iar acum, odată autodenunțat se vede pus în fața unei situații neprevăzute: repetarea alienantă a anamnezei, ca într-un tandem de gângavi. Mărturisirea cu seninătate a crimei este paralela spirituală a justificării din prima jumătate a filmului cu privire la motivele care îl aduc pe Viorel în ipostaza jenantă de a-și cere înapoi banii împrumutați. Atunci una dintre bancnotele restituite era ruptă, acum garanția fericirii fusese compromisă.

Un om și pușca sa, un duo formidabil...