Despre inocenții care devenim cu toții

Asta scria ieri pe tricoul roz al unei doamne respectabile, la pasajul Victoria. Pe moment am regretat că nu am imortalizat momentul, acum însă am realizat că nu e nici o pierdere, din moment ce inscripția cu pricina se regăsește la discreție pe net. Până la urmă, cunoscându-i destul de bine pe cei de vârsta a treia, educați în spiritul limbii franceze, ruse sau germane, tricoul aici de față devine mai mult decât atractiv în momentul în care singurul cuvânt pe înțelesul lor este ”innocent”. Și nici nu ar putea fi altfel, cu un astfel de tricou, decât inocenți. Bătrânii noștri au o inocență pe care în alte țări nu o mai întâlnești. De fapt vorbesc aici despre o sobrietate falsă, despre o maleabilitate ieșită din comun și dictată în primul rând de nevoie de a supraviețui. Bătrânii noștri vorbesc, vorbesc mult. Dacă s-ar face un sondaj cu privire la gradul de socializare la oamenii în vârstă sunt convins că vârsta a treia din România ar ieși pe locul fruntaș. Probabil că mai contează și sensul de raportare la întreg, micro sau macro? La noi e micro. Bătrânii noștri sunt obligați, prin natura conjuncturii să se poziționeze micro, să se plaseze în centrul amănuntelor.

Să vă dau un exemplu. Mămica a redactat o plângere pentru Administrația Cimitirelor pentru o placă funerară de marmură, spartă, dar voi reveni ulterior cu amănunte. Interesant este că în aceste rânduri se încadra, armonios substantivul ”ghețișoară”. Pentru cine nu știe, ghețișoara este probabil planta cea mai pretabilă de pus pe morminte, pentru că, decentă, dar deloc atrăgătoare, aceasta nu prezintă riscul de a fi furată, sau bestializată. Plăcile de marmură însă NU. După ce mămica a trecut în plângere toate detaliile a venit rândul ”ghețișoarei”. Care fusese plantată și îngrijită cu multă grijă. Acesta este universul micro. Evident, și mie mi-a sunat comic la început, după care am încercat să înțeleg de ce această raportare la ”ghețișoară”. Aceasta este realitatea lor imediată. Dacă în occident socialul le permite pensionarilor să gândească macro, administrativul micro fiind realizat de la sine, la noi, fără micro nu poți accede la macro. Odată scufundat în micro însă, pensionarii noștri nu mai ajung să trăiască elegant, în macro. Dincolo de realitățile majore, palpabile, ”ghețișoara” devine martorul existenței lor cotidiene. ”Ghețișoara” relatează o zi din existența lor. Cum a fost dezrădăcinată, cum a fost învelită cu grijă în hârtie de ziar: ”mai ai nevoie de ziarele ălea vechi?”, cum au fost puse rând pe rând în punga colorată de rafie împletită, cât să nu se ”accidenteze”, iar apoi, transportată la cimitir, cum a fost lăsată pe mormânt până ce a adus într-un pet de 2 litri tăiat la gură cât să devină un adevărat vas apă de la bazinul din cimitir în care colcăie apă verde iar apoi replantată și udată. Dacă la nemți de pildă pensionarii au povești cotidiene legate de excursii, ai noștri se pot lăuda cu o ”aventură de tip ghețișoară”, cu o pisică ce tocmai a prins o vrăbiuță, cu un canar evadat în balconul de vizavi: ”doamna B., doamna B., păsărica dumneavoastră e la mine!” și, evident, cu sinopsisul telenovelei în curs.

Scuzați nostalgia, dar sintagma cu ”jucăriile stricate” poate fi declarată loc comun. În România anilor 2011, care din punct de vedere economic a ieșit din criză...