Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

luni, februarie 01, 2010

Tudor Gheorghe, agentul secret al maneliştilor

A făcut cineva vreodată un studiu cu privire la ce se întâmplă atunci când un artist îţi infirmă aşteptările? A calculat vreodată cineva cu cât la sută cresc accidentele în ţară, în ce proporţie se strică lumea la stomac sau dacă se întâmplă pe timpul iernii dacă nu cumva post-dezamăgire se pune pe nins în draci? La Budapesta ninge de sâmbătă, zăpada trecând de jumătate de metru şi asta numai pentru că mi-am schimbat impresia bună pe care o aveam despre Tudor Gheorghe. Am influenţat natura. Omul ăsta, pe care îl consideram artist, se dovedeşte a fi artist doar pentru cei "inteligenţi", cel puţin asta declară aici. Pentru ceilalţi probabil că rămâne un chel cu mustaţă, care nu este niciodată simpatic, amabil, glumeţ, dând senzaţia că simpla sa ieşire în lume constituie o corvoadă de nedescris. Genul acela care pare constant stricat la stomac sau îndurând stoic câte un abces. "Spectacolele mele nu sunt facute pentru oamenii care nu gandesc", spune la un moment dat Tudor Gheorghe. Nu mi-am pus niciodată problema că aş fi peste medie de inteligent din moment ce îmi plăcea Tudor Gheorghe, mai ales pentru că versurile cântecelor sale vechi nu aparţineau unor poeţi români care necesitau lectura cu dexul în mână sau cu un manual de curente filozofice. În ceea ce priveşte compoziţia, aici sunt întru totul convins că nu îţi trebuie o inteligenţă ieşită din comun pentru a asculta câteva acorduri la cobză. Dacă însă Tudor Gheorghe are, după propria sa spusă un public elevat, atunci de astăzi mă voi delimita de acesta, cel puţin din spirit de frondă. Nichita Stănescu nu îşi categorisea publicul, iar Marin Sorescu cu atât mai puţin.

Mai grav mi se pare însă că omul acesta, care deocamdată nu pare să fie decât snob se erijează în formator de opinie, declarând sus şi tare că "preferă maneaua hip-hop-ului" deoarece: "Maneaua are o istorie nationala, hip-hop-ul nu are nimic comun cu Romania". E ca şi cum i-ai spune unui lepros să nu încerce un tratament nou pentru că tocmai s-a obişnuit cu vechea stare de fapt. Sunt nevoit să revin la individul chel şi cu mustaţă, care nu zâmbeşte niciodată pe stradă şi pe care, mai mult ca sigur tinerii din ziua de azi îl agasează, probabil pentru că ei nu fac nimic din ceea ce "maestrul" făcea în tinereţe. În mod cert nu are habar de universul de după blocuri şi de zbaterea de fiecare zi a tinerilor, unii dintre ei căzând în neant, alţii supravieţuind şi ieşind ca uleiul la suprafaţă în ciuda gurilor rele care considerau că "nu gândesc". Habar nu are de versurile angajante, militante, de jocurile de cuvinte şi de idealurile celor ce pun toate acestea pe ritmuri de hip-hop. Habar nu are că în momentul de faţă singurii artişti din România care se mai implică social sunt hip-hoperii. Oricum Tudor Gheorghe nu cunoaşte termenul "social", fiind prin excelenţă un artist pasiv, în mijlocul unei orchestre filarmonice. Îşi apără cu alte cuvinte spatele, căci dacă publicul se supără şi vrea să îi tragă o chelfăneală bună artistului nu ştie cu cine să înceapă. Bine, dar tinerii ăştia înjură. Atât vede Tudor Gheorghe şi este suficient. Maneliştii vorbesc frumos iar "pe la spate, pe la spate" se referă, cum de nu mi-am dat seama, la îndemnuri pentru kinetoterapeuti. Nu vreau un masaj pe piept ci unul "pe la spate, pe la spate".

Cu alte cuvinte, m-am descărcat şi m-am delimitat definitiv de Tudor Gheorghe. Nu îmi plac snobii şi când vine vorba despre artişti sunt cu atât mai sensibil la comportamentul acestora. Saptămâna trecută am cunoscut un "artist" român de prestigiu, aş putea spune, care s-a declarat jignit când l-am numit "artist". Pentru că el nu se crede artist. Şi pentru că nu cere ca publicul să gândească prea mult la muzica sa ci pur şi simplu să existe. Dar e drept, vorbim despre un jazz-man şi nu despre un cobzar cu câteva rolişoare în teatru! Am terminat, se poate opri ninsoarea.

Niciun comentariu:

Pleased to meet you, hope you guess my name...