Multe pofte și una bună...

Sunt un gurmand. Puține sunt mâncărurile care au scăpat papilelor mele gustative, pe zi ce trece din ce în ce mai puține. Dacă v-aș spune că am mâncat până și câine, probabil că mare parte dintre voi m-ați urî sincer și nu ați mai accesa niciodată această pagină inumană. Ei bine...

*

am mâncat câine. Mai precis cârnați de câine. Eram în cămin, în Budapesta în perioada (scurtă din fericire) când am avut coleg de cameră un vietnamez. Mic și-al dracului, l-aș putea descrie în câteva cuminte, dar al dracului în sensul de vindicativ, nu de percutant sau direct. Episodul cu cârnații de câine a avut loc urmare a unei relații încordate ce nu părea să se mai aplaneze. Omul era mizer iar acest lucru chiar mă deranja, dacă ajunsesem eu să îl acuz de asemenea lucruri, care nu mă pot considera întocmai o zână a curățeniei... M-am luat de el, totul ok, vietnamezul mic și cu orez printre dinți numai zâmbet și împăcare cu parkinsonul prematur. Puțin mai târziu, când chiar uitasem că e bine să fii prevăzător la umorul sau răzbunarea vietnamezului, micuțul mă servește cu cârnați. Frumoși, lucioși, uleioși și sățioși. Și eu pun botul. Și pe măsură ce mâncam îi deveneam vietnamezului din ce în ce mai simpatic, mânca-i-aș gura lui. A fost bun?, mă întreabă talpa iadului și atunci mi se aprinde beculețul cel cu contactul oxidat. Există o dimensiune a ridicolului? Poți fi cel mai ridicol, mai ridicol sau ușor ridicol?, fiindcă dacă răspunsul este unul afirmativ cred că am reușit atunci să par doar ușor ridicol. Cu un reflex care altădată mă făcuse să îmi înfig mâinile în pandișpanul abia scos din cuptor, care se prelingea galopant către podea, din dorința sinceră de a mai salva ce era de salvat, dar dublat totuși, salvator, de o prezență de spirit care mă îndemnase să îmi extrag încheieturile de îndată ce aluatul aburind lua forma mâinilor mele i-am spus triumfător micuțului torționar:

- Știu ce am mâncat!

Nu că a fost bun, nu că a fost rău! Eram conștient. Evitasem ridicolul definitiv printr-o comutare asupra papilelor mele gustative. Oricât de prost fusesem să cred în bunele intenții ale micuțului, papilele mele răspunseseră prompt la chemare și generaseră din toții porii alarme disperate cu mesajul: CĂȚEL, CĂȚEL, CĂȚEL. Recunoscusem produsul. Parcă nu mai era chiar râsul ingenuu al vietnamezului, cu toate acestea continua să savureze anecdota culinară la care m-a supus. Așadar mâncasem câine.

*

Dar să revin. Nu refuz mâncărurile interesante. Îmi amintesc cu o oarecare nostalgie de cartea de bucate a mamei, moștenită la rândul ei de la bunica, o carte de bucate oarecum neobișnuită dacă țin cont că era de fapt un caiet foarte gros plin cu rețete fel de fel, scrise de mână și pe alocuri cu alte hârtii și hârtiuțe lipite sau prinse cu agrafe, încât ajunsese să arate că o adevărată carte de vrăji. Refuz însă alchimia gătitului. Nu pentru că mi-ar fi teamă de eșec - nu sunt genul - ci fiindcă mi se pare că în cazul meu nu funcționează. Sunt un pofticios, trebuie să îmi dau eu cu părerea în legătură cu fiecare ingredient în stare pură. Prin urmare gust puțină carne macră, puțină brânză, un pic de unt cu sare, puțină salată, câteva procente din ouă și tot așa. (Cu BebeBebe nu îmi merge căci este mereu promptă și îmi dă peste mână!) Prin urmare până când mâncarea e gata eu unul m-am săturat. Bine, o să ziceți, dar nu gătesc numai pentru mine! Corect, numai că odată sătul, bănuiesc că nu îi este nimănui străină atitudinea pe care o ai deja față de mâncare. BLEAHHHH! Asta mi se întâmplă și mie. Și atunci devin inventiv într-o variantă criminală și felul respectiv o ia razna, devenind aproape o armă de ucidere în masă. Dacă eu tot nu mai îmi pot permite...

De fapt toată filozofia asta ieftină a pornit de la o întrebare care mă macină de ieri: cum adică Poftă bună la finalul fiecărei rețete? Ce vrea să zică bucătăreasa prin această urare de încheiere? Să fie oare un fel de incantație sau doar un sfat prietenesc cu privire la neîmplinirea ”poftelor lăuntrice” mai înainte ca mâncarea să fie gata? Mă gândesc că există o oarecare similitudine între ”poftă bună” și ”fir întins”. Din perspectivă personală cred în ultima variantă: Stăpâniți-vă poftele până la degustarea produsului FINIT! Nu voi fi niciodată un bun bucătar. Nu mă pot stăpâni. ”nu mă pot abține, nu mă pot abține, nu mă pot abține NU!”