Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

luni, ianuarie 11, 2010

The Tea Party - singurătatea rockerului fără uniformă

Jeff Martin – vocal, chitară, sitar, banjo, mandolină, bumbek, Stuart Chatwood – chitară bas, chitară, clape, percuții,mandolină, violoncel, tamburină, pedale bas și Jeff Burrows – tobe, percuție, djembe au format Tea Party în 1990, în Toronto ca urmare a unei sesiuni maraton de înregistrări în Studiourile Cherry Beach Rehearsal. Cei trei mai cântaseră împreună în adolescență în mai multe trupe, numai că de această dată formula avea să se păstreze vreme de 15 ani. De la bun început intenția este de a sonda limitele rockului și bluesului progresiv, dincolo de nivelul la care ajunseseră predecesorii lor britanici, partizani ai pieselor epice, elaborate și pigmentate cu sonorități exotice. De altfel înclinația psihedelică a trupei este enunțată încă din titulatură, ”the tea party” fiind numele cercului în care gravitau beatnicii Kerouac, Burroughs și Ginsberg, mari consumatori de hașiș.

De îndată ce pun în 1991 bazele propriei companii, Eternal Discs, Martin, Chatwood și Burrows își lansează albumul omonim, ”The Tea Party”, produs de însuși Martin din dorința de a deține controlul artistic.

În 1993 trupa convinge într-atât încât sunt abordați de EMI Music Canada, alături de care vor lansa cel de-al doilea album, ”Splendor Solis” pe care pornirile orientale nu mai sunt reprimate, de aici încolo dumbek-ul devenind unul dintre instrumentele nelipsite din soundul grupului. Pe lângă albumul de platină obținut, discul este nominalizat la premiile Juno pentru ”Cel mai bun album hard-rock”. În 1994 sunt unanim recunoscuți de Australia, care le adoptă single-ul ”Save Me”, postul australian de radio Triple J declarându-și susținerea și facilitându-le primul turneu australian. ”Splendor Solis” își trage sevele din rock și blues și pentru prima oară se face referire în presă la Led Zeppelin, pentru virtuozitate și la Jim Morrison pentru maniera în care Martin se folosește atât de voce, cât și de unele versuri de pe album. Reacția lui Chatwood este una viguroasă, negând cu vehemență epigonismul și clasificare drept ”trupă retro”. ”Faptul că Jeff este bariton rock nu justifică lenea criticilor care se mulțumesc să îl considere un imitator al lui Morrison”.

Deja cu un sound caracteristic, cei trei își extind recuzita orientală pigmentându-și cel de-al treilea LP, ”The Edges of Twilight” cu orchestrație de sorginte indiană și din Orientul Mijlociu. ”Sister Awake”, cel de-al treilea single de pe album este chintesența acestei deveniri, melanjul ideal dintre rock și world music, din care nu lipsește chitara, sitarul, armonica și dumbek-ul. Vânzările de la ”Edges of Twilight” depășesc 270.000 de unități, acesta fiind unanim considerat vârful succesului comercial pentru The Tea Party, grup care avea să fie încă o dată nominalizat pentru premiile Juno, atât la categoria ”Cel mai bun album rock”, cât și la ”Grupul anului”. Ulterior Burrows declară că: ”de fapt am vrut să ducem mai departe conceptul de pe Splendor Solis, încercând să adunăm laolaltă în muzica noastră mai multe stiluri de world music. În capul nostru vroiam să aducem într-un album rock cam ceea ce aducea Peter Gabriel într-unul pop, adică diverse culturi, percuție și sunete exotice.

La întoarcerea din turneele canadiene, europene și australiene, The Tea Party înregistrează în 1996 ”Alhambra”, album pe care sunt transpuse în manieră acustică piesele de pe ”Edges of Twilight”, ceea ce va da naștere unui scurt turneu canadian intitulat Alhambra Acoustic and Eclectic. Britanicul Roy Harper, respectat în egală măsură de Page, Plant și de cei de la Pink Floyd care îi vor pune la dispoziție ”Have a Cigar” le recunoaște imediat talentul, oferindu-se să recite un poem pe ”Alhambra” și chiar să intepreteze vocal ”Time”.

În 1997 lansează ”Transmission”, o galerie de piese agresive, susținute pentru prima oară de un bagaj electronic considerabil, care reflectă întrucâtva tensiunile din jurul grupului: managerii sunt concediați iar acuzele orientate în direcția casei de discuri care nu i-ar susține suficient nu mai pot fi stăvilite. Deși nu se bucură de un mare succes, singurele două piese remarcabile fiind ”Temptation” și ”Transmission”, cel de-al cincilea album este important pentru că pune bazele unei noi linii, prezente de acum în următoarele albume. Soundul este aproape industrial, mult mai tributar de această dată celor de la Nine Inch Nails decât lui Led Zeppelin iar versurile au la bază reflecții și inserturi din Huxley, Orwell sau Piranesi. Pe lângă dublul album de platină obținut, The Tea Party câștigă pentru prima dată un Juno la categoria ”Albumul rock blockbuster al anului”.

Cel de-al șaselea album, ”Triptych”, lansat în 1999 profită de la bun început de clasarea primului single ”Heaven Coming Down” pe prima poziție în preferințele ascultătorilor radio canadieni. Maturându-se în jurul blues-ului, orchestrația celor de la The Tea Party devine factorul hotărâtor care îi va face pe cei de la Triple J să le înregistreze și să le difuzeze unul dintre concertele acestui turneu, ”Live at the Enmore Theatre” devenind astfel singurul album live al grupului.

Lansat în 2000, ”Tangents: The Tea Party Collection” iar ulterior o compilație DVD de video-clipuri (remixată de Martin în surround sound) și intitulată ”Illuminations” reflectă maturitatea la care ajunsese The Tea Party înainte de ”The Interzone Mantras” ce va fi lansat în 2001. Acesta din urmă alternează miraculos imagini desprinse din Crowley, Bulgakov sau Wenders cu mitologia greacă, fiind rodul unei vacanțe petrecută de Martin la Praga. La ora aceea liniile melodice erau deja ”forjate” și aproape definitive.

Un an mai târziu, Martin, Chatwood și Burrows pornesc într-un turneu canadian însoțiți pentru prima oară de o orchestră simfonică. Atât ”The Interzone Mantras” cât și ”Seven Circles”, lansat în 2004, și de altfel ultimul album The Tea Party surprind formația canadiană revenind la sound-ul inițial, cu o maturitate și o siguranță a interpretării dezarmante, chiar dacă din punctul de vedere al vânzărilor aceste două cântece de lebădă se înscriu mult sub ”Triptych”. ”Seven Circles” este dedicat lui Steve Hoffman, managerul trupei, decedat în 2003 urmare a unui cancer la plămâni. ”Oceans”, un panegiric clasic pentru The Tea Party este compusă de Martin chiar la aflarea tristei vești și va fi folosită ca single promoțional, prin intermediul căruia grupul încerca să atragă atenția cu privire la Fundația Steven Hoffman.

De asemenea, pentru prima oară și paradoxal și pentru ultima oară pentru The Tea Party, Martin va cânta în duet. Holly McNarland îl secondează pe ”Wishing You Would Stay”, o voce special aleasă pentru a contrapuncta tonul baritonal al solistului. Într-o cheie soft, avem aici de-a face cu o baladă undeva între Nightwish și Evanescence, un fel de embrion australian al goticului nordic.
Oarecum completându-și căutările, în 2005 The Tea Party își prezintă oficial dezintegrarea, acuzând diferențele artistice. Imediat Martin își anunță începutul carierei solo. Ducându-și mai departe pasiunea pentru sunetele orientale, Chatwood compune în 2006 coloana sonoră a jocului video Prince of Persia, produs de Ubisoft Montreal. Burrows se alătură lui Geddy Lee și Alex Lifeson, de la Rush pentru experimentul cu Big Dirty Band, ulterior, în 2008 formând alături de Edwin (I Mother Earth), Mike Turner (Our Lady Peace) și Amir Epstein trupa Crash Karma, care și-a lansat primul album pe 1 iulie 2009. Cât despre Martin, deja unanim considerat un alter ego al lui Jim Morrison (chiar s-a spus că The Tea Party ar arăta ca un Led Zeppelin cu Jim Morrison solist vocal), acesta se mută în Irlanda și lansează în 2006 ”Exile and the Kingdom”. Urmează câteva turnee europene, canadiene și australiene și două albume live, ”Live in Brisbane”, noiembrie 2006 și ”Live in Dublin”, mai 2007. În momentul de față Jeff Martin a pus bazele unui nou grup intitulat The Armada.

Ascultând acum The Tea Party vom realiza că, din nefericire aceștia au apărut mult prea târziu pentru a se bucura de respectul de care au profitat din plin alte trupe, mult mai superficiale, dar profund ancorate în trend. Dezicându-se atât de ”uniformele” heavy-metal sau rock, Martin, Chatwood și Burrows, arborând un look casual, au încercat să revoluționeze rock-ul progresiv, psihedelic și vizionar într-un moment istoric în care agresivitatea noului este dezavuată iar idolii rock se usucă în diorame prețioase.

Niciun comentariu:

Pleased to meet you, hope you guess my name...