Mişto studenţie am avut, la Budapesta, din care pot spune că nu a lipsit nimic. Fac parte din generaţia în care lipsa banilor nu constituia o problemă, dacă erai dispus să munceşti aceştia nu te ocoleau prea mult. Prin urmare, repet: nu am dus lipsă de nimic. Îmi amintesc însă cu multă nostalgie această perioadă în primul rând datorită momentelor amuzante, care au întotdeauna rolul să solidifice anumite amintiri. Una dintre acestea este legată de tentativele mele involuntare de a preda limba română. La căminul facultăţii ELTE o dată pe an, vreme de o săptămână în cap se organizau zilele căminului, cu băutură, mâncare, muzică (în principal rock şi blues) din belşug şi cu gagici, dornice de momente de neuitat. Circula pe atunci un soi de urban legend, conform căreia, dacă erai prins la facultate în oricare dintre acele zile, seara, întors acasă îţi revenea sarcina nescrisă de a spăla uşa de reziduurile organice cu care erai gratulat. Am respectat cu sfinţenie această lege nescrisă şi prin urmare nu am fost supus niciodată acestor cazne.Se făcea că în ultima seară a acestor "orgii", de fapt în zorii următoarei zile trebuia să plec acasă într-o scurtă vacanţă. Prin urmare, ca niciodată pe la ora 22.00 m-am retras pentru a mă odihni până la ora 4 când urma să plec spre gara. Înainte de această însă, colegii de cameră, doi la număr şi năstruşnici peste poate m-au rugat să îi învăţ ceva în româneşte. Nu foarte lucid, de fapt destul de aburit le-am zis la plesneală: "la Cabana TreiBrazi eu mă cac, tu te razi". Şi am uitat momentul, convins fiind că eleganţa acestora de a îmi arăta respectul lor nu va putea face faţă paharelor nemăsurate de tărie şi bere pe care le aveau de supus. În toiul minunatului somn, sunt trezit de Peti, cel mai silitor dintre colegii de cameră, care plana deasupra patului meu ca un spectru, sprijinit cu o mână de perete şi intonându-mi ceva nemaiauzit. Suna curat româneşte în felul următor: "la Cabana TreiBrazi eu mă cac, tu razii". Nu mi-a mai priit să dorm, am continuat cheful prin holurile căminului şi am plecat la gară, nu înainte de a le corecta gramatica colegilor mei, chiar dacă noul mesaj era, deşi eliptic, corect gramatical. Enunţa o realitate dură, aceea de a îndura chinuri grele în instanţa unui WC unic.
La întoarcere, sunt interpelat de o altă colegă din România, fata nu era de nasul nostru şi nu consuma cămin, care, ca fapt divers, îmi aduce la cunoştinţă o experienţă stranie, cu trei tineri unguri cu chef într-un refugiu de autobuz, mult după miezul nopţii, care cântau un ciudat cântecel turistic despre Cabana TreiBrazi. Am uitat să vă spun că acolo unde erau colegii mei erau şi pişcoturi de pavaj, căci, deh, aveau băieţii un fetiş. La beţie adunau pişcoturi de pavaj pe care ulterior le adăposteau în camera noastră. Aşadar, trei tineri afumaţi, cu pietroaie după ei, de parcă îndeplineau un neştiut supliciu cântând în gura mare: "La Cabana TreiBrazi eu mă cac, tu razii." Am râs trist. Pe de o parte îmi făcusem datoria faţă de patrie, popularizând limba română, chiar s-ar putea spune nu aşa cum se întâmplă de obicei, cu trivialităţi... Din nefericire mai reuşisem ceva nedorit: inhibasem elanul turiştilor maghiari către România. Dezlănţuisem o nouă legendă urbană legată de dotările sanitare insuficiente ale Cabanei TreiBrazi, conform căreia cabana cu pricina ar fi fost dotată cu un singur WC, încât combustia generată de necesităţile simultane poate duce uşor la multiple razii sincrone, ceea ce transformă respectivul edificiu într-o adevărată garnizoană pichetată cu asiduitate. Ce ţi-e şi cu oralitatea asta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu