Please allow me to introduce myself I'm a man of wealth and taste...

sâmbătă, ianuarie 02, 2010

”Miruna, o poveste”, povestea necrologului poveștilor

Miruna, o poveste este cartea cu care am trecut pragul dintre 2009 și 2010 și mă felicit pentru alegerea făcută, e de bun augur să intri în noul an cu o poveste spusă cum trebuie, chiar dacă una tristă.

Citind cartea lui Bogdan Suceavă ai senzația că te uiți la un serial de aventuri, liantul dintre episoade fiind vocea narativă și Miruna. De aici încolo, totul devine posibil, ”povestea” are toate aceste drepturi. Prin urmare, un plan real, nu foarte urban, de fapt deloc cyber-urban, coridorul cu prezentul și unul folcloric fantastatic, atemporal. Cand îți organizezi cartea de asemenea manieră, cu intro-uri care să dea apă la moară următoarei povestiri devii doi și fără voia ta unul dintre planuri va străluci în lupta cu celălalt, eclipsându-l. Cortazar, Marquez sau Llosa aproape că și-au clădit reputația pe astfel de anamneze, având însă foarte mare grijă la succedarea planurilor, de fapt făcând tot posibilul ca pretextul să rămână pretext ceea ce nu este și cazul cu Miruna, o poveste. Prezentul este inegal, plat, neatrăgător, descris cu o corectitudine didactică enervantă. Revine cu o frecvență care la un moment dat te va scoate din sărite, întrerupând agresiv cursivitatea unei povești, savuroase, atrăgătoare, mustind a mister și a limbă de poveste. Ca cititor ajungi să îl apreciezi pe Bogdan Suceavă arhaicul, misticul, ignorantul (pentru că nici una dintre poveștile despre Niculae Berca nu își dezvăluie misterul nici măcar acum, în instanțele maturului) și să îl urăști pe celălalt, pe Suceavă cronicarul.

În concluzie, Bogdan Suceavă a reușit în Miruna, o poveste ceea ce și-a propus: să mă facă să resping prezentul, să blamez scriitura sa pentru că în loc să îmi spună povestea cap-coadă mi-a amintit de momentul istoric în care trăiesc rupând-o în episoade în care a avut cel puțin decența să nu bage reclame, să mă facă să constat că poveștile au murit iar în ultimele pagini ale cărții chiar să mă invite să le conduc, alături de acesta și de Miruna pe ultimul lor drum. Am așadar toate drepturile să spun că tocmai ce am citit cea mai nesimțită carte ce mi-a picat vreodată în mână. Glorie eternă lui Suceavă-mitologicul, pentru faptul că matematicianul din el s-a ocupat de logistica impecabilă, de instrumentarul de lucru. De asemenea, nu pot neglija ”momentul Faulkner” (geneza Sutei lui Sutpen) descris de Bogdan Suceavă cu un realism socialist impecabil (secularizarea averilor mănăstirești). Chiar dacă toposurile nu sunt noi, putând recunoaște cu ușurință ba Sadoveanu, ba Voiculescu (fragmentul cu lupul-vârcolac), ba Radu Tudoran, narativul te păcălește frumos. Și rămâi nemulțumit când se termină, neterminată. Miruna, o poveste este o frumoasă carte de vizită a universului folcloric-fantastic și realist românesc, jucând însă mai departe în aceeași ligă cu F.C. Canterbury, Forza Boccaccio sau de la F.C. 1001 Nopți.

Aștept în continuare mitologie românească, pentru că, la capitolul ăsta încă suntem deficitari. Dincolo de Ioan Dan, Vasile Voiculescu, Sadoveanu, Vladimir Colin și paradoxal Rodica Ojog Brașoveanu, fiecare dintre aceștia cu neajunsurile lor, nimeni nu se mai ”aventurează” să spună povești tulburătoare și neînțelese. În concluzie, cu riscul de a fi considerat misogin (fals din start) reafirm: Miruna nu mi-a plăcut, în schimb o poveste este fenomenală.

Niciun comentariu:

Pleased to meet you, hope you guess my name...