Cu prietenie de la Ion Ionescu...

A fost o perioadă când făceam de câteva ori pe an ”naveta” București-Budapesta cu trenul. Pe atunci nu eram atât de comod și reușeam să văd partea plină a paharului, iar acum iată, culeg roadele, depanând amintiri. De regulă plecam de la București după-amiaza, în jurul orei 16.00, cu un tren care ajungea la Budapesta în zorii zilei. Dacă reușeam să trec peste emoțiile legate de legendele urbane cu privire la hoții din tren, deosebit de inventivi de altfel, drumul era liniștit și mă bucuram de cele mai multe ori de un compartiment gol-goluț. Am întâlnit oameni interesanți și despre ei am să vă povestesc câte ceva.

Pe la Brașov a intrat în compartiment un tip cam pe la 40 de ani, pe care puteam citi: noi te facem pe tine. Prin urmare, refugiat în colțul meu de lângă geam am făcut tot posibilul sa nu îl privesc în ochi și să par cât mai dezinteresat de prezența sa. După ceva drum, sparge tăcerea și mă întreabă:

- Unde mergi?

Mergi, nu mergeți.

- La Budapesta, îi zic.

- Muncești, mă întreabă el?

- Nu, învăț.

Gândindu-mă că e sănătos să nu îl tratez chiar cu dezinteres, întreb și eu:

- Dumneavoastră? În Italia, la muncă.

Mi-e clar, vom călători împreună până în zori. Asta e. Îmi scot discman-ul și aleg din rucsac un CD din multele pe care le căram pe atunci cu mine. Original! Nu apuc însă să îi dau drumul că îl aud:

- Câte de-ăstea nu am furat eu din Ungaria? Intri în magazin cu folie de poleială la tine și cauți un colț în care nu sunt camere și nici oglinzi și acolo învelești cedeul. La ieșire nu mai piuie nici un filtru, treci de paznici ca prin brânză.

Zâmbesc. Nimic mai mult. Încep să îmi pun probleme serioase legate de mesajul pe care îl transmit, eu și cu rucsacul meu plin cu muzică, din moment ce mi se bat apropouri legate de produse furate.

Îi dau drumul și reușesc circa o oră să scap de conversația interlopă.

Mi se face foame, scot sandwishul pregătit de mama și îl întreb, politicos dacă nu vrea și el. Remarc o schimbare. Îi sunt brusc mult mai simpatic.

- Câtă carne de-asta nu am furat eu din Italia... Vidată. Să vezi ce făceam. Intram în supermarketuri și crestam cu o lamă cele mai frumoase pungi vidate cu carne. Pe urmă ieșeam și plecam la alt supermarket și tot așa până la prânz. Pe la 1 la italieni e o regulă. Verifică frigiderele dacă pachetele cu carne sunt în vid. Ce nu e în vid se pune în lădițe și se scoate în curtea din spate și eu mă duceam și umpleam traista. Pe la 5 terminam, vreo săptămână nu îmi mai trebuia mâncare.

Mănânc și plâng. Mănânc. Se lasă liniștea. Nu avem subiecte comune.

În cele din urmă îmi dau seama că e momentul să încep să citesc. Nu mai există nici un pericol să fiu întrerupt. Scot o carte, tot așa, una dintre multele cu care am făcut naveta și dau să citesc. Surpriză, mă mai așteaptă o confesiune.

- Auzi, zice. Am furat și cărți să știi, dar nu multe că nu aveam ce să fac cu ele, dar au fost câteva care mi-au plăcut. De fapt le-am împrumutat și nu le-am mai dat înapoi.

Ar trebui să îl întreb care anume, dar realizez că asta ar deschide cutia Pandorei. Tac și ascult.

- Problema era că pe prima pagină se semnase proprietarul domne. Și atunci ce am făcut eu? Acolo scria cu pix albastru, să zicem, Ion Ionescu. Și eu am scris frumos deasupra: Cu prietenie de la Ion Ionescu.

Am zâmbit. Asta era haioasă. Mi-am amintit de unul dintre profesorii mei din Budapesta care considera că: hoțul de cărți nu e hoț. Interlocutorul meu însă nu prea le avea cu cărțile.