Modernitatea ne oferă gadget-uri, care mai de care mai pe gustul fiecăruia dintre noi. Avizi de nou, le acceptăm, evident. Cu gadgetul nostru, fiecare în parte ne simțim mai bogați și mai stăpâni pe ”micul nostru secret”. De exemplu să ne concentrăm pe muzică. Acum câteva decenii dacă aveam un radio, unul singur în casă eram cei mai tari. Nu ne puteam permite mai multe radiouri bune și ca să fim drepți ar trebui să nu uităm și că nici mare ofertă nu aveam ca să ajungem în situația în care să ne batem pe ”radiodifuzoare”. Lucrurile au evoluat, am început să ne putem permite câte un ”radiocasetofon”. Unul singur. De regulă alpha male-ul decidea ce se ascultă: rock clasic, simfonică sau disco-pop. Ceilalți trebuiau să se supună. Pe măsură ce am început să ne permitem, am achiziționat, unul, două - gusturile fiecăruia începuseră să își spună cuvântul. Apartamentele micuțe însă nu ne permiteau să ascultăm în paralel, în camere separate ceea ce ne place, prin urmare de cele mai multe ori se întâmpla să folosim al doilea radiocasetofon la petreceri, în timp ce părinții, în camera lor își ascultau radioul. Apoi au apărut sculele mult mai sofisticate. Și cei care am început să ne permitem am început să ne gândim la noi modalități de a ne delimita nișa. De fapt asta apăruse: nișa. Camere noi, improvizații din debarale, din anexele de la garaj, din mansardă. Totul pentru a ne putea asculta muzica, fără să trebuiască să ne intoxicam cu gusturile altora. Sufrageria, locul unde de obicei se afla unicul obiect din casă care scotea sunete armonioase a rămas goală și nepopulată, fiecare membru al familiei văzându-și liniștit de nișa lui. Apoi treptat nișele au câștigat teren. Au apărut posturi de radio dedicate și de televiziune: Taraf TV, Manele și altele. Posturile de rock nu au prins. Prin urmare așa se întâmplă că astăzi, din posturi de nișă cele de muzică populară și de manele au devenit main-stream iar cele de rock un simplu ideal. Și ne mai mirăm că România stă prost în rock, ba chiar și în pop. Când te aștepți cel mai puțin apare nenea din filmulețul de mai jos care face fărâma de naționalism cultural din mine să vibreze, amintindu-mi că încă mai avem valori. ”Nothing Else Matters” al celor de la Metallica la țambal.
Interpretul este încă anonim, un fel de Cenușăreasă a muzicii bune. Îmi doresc să nu se afle niciodată cine este el, pentru că de îndată ce se va afla cred că vom mai pierde un virtuos. Este posibil ca următoarea veste despre respectivul să fie legată de cine știe ce manelist care și-a tras acordeonist. E clar că avem mulți ca domnul din imagine, care se produc, ca în trecutul îndepărtat prin hanuri și alte stabilimente. Cântând genul acesta de muzică este la fel de clar că respectivul nu se va lansa niciodată pe orbita românească a marilor artiști, pentru că așa ceva nu există la noi. Cine ar avea răbdare să asculte ore întregi de astfel de muzică, la televizor. Prea puțini, probabil. În schimb, dacă îl aduci live să cânte 5 minute, mai înainte de aceasta anunțând publicul că tipul în cauză are de spus cine știe ce poveste cu sex, anomalii sexuale eventual sau aventuri cu o fotomodelă toată lumea va sta cu ochii cât cepele. Prin urmare nu ne rămâne decât să constatăm resemnați că da, avem valori, dar că ochiul nostru încă format dă semne de desincronizare cu urechea noastră muzicală. Până când cele două nu se vor mai recunoaște. Nu-mi rămâne decât să mă bucur de ce încă mai percep, chiar dacă soluții de reanimare nu există.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu