Revoluţia misoginilor: femeia, un instrument, ca şi limba

Să ne înţelegem, în limba română când e vorba de persoane fizice naţionalităţile la genul feminin se fac de regulă după următoare regulă:
- adăugarea la forma de masculin a sufixului "că", cu, pe alocuri unele vocale de legătură ce le preced.

Exemple: ungur-oaică, chinez-oaică, turc-oaică, român-că (nu românoaică, please!!!), belgian-că, egipteancă, american-că, franţuz-oaică, bulgăroai-că, evrei-că, sârboai-că, nemţ-oaică, ceh-oaică, englez-oaică şi în cele din urmă, spaniol-oaică

Excepţie - adăugarea la forma de masculin a sufixului "ă", ca şi în cazul limbilor ţărilor respective.

Exemple: irlandez-ă, finlandez-ă, slovacă-ă, austriac-ă, portughez-ă, islandez-ă, albanez-ă, danez-ă,

Prin urmare, atunci când vorbim de o persoană fizică trebuie să ţinem cont de această regulă dar mai ales de excepţia care îi stă alături. Vorbim aşadar despre o "doamnă spanioloaică" şi nu despre una spaniolă. Să ne imaginăm cum ar suna: doamna chineză, doamna americană, doamna ungară, doamna română... Bleah...

Iată însă în cele ce urmează, aici, manifestul revoluţionar al celor care vor să ne înveţe că femeia este pe picior de egalitate cu limba, adică un instrument...

Au fost multe frumuseti care i-au cazut la asternut seducatorului actor roman Ion Dichiseanu, una dintre acestea fiind bomba sexy a anilor a50, spaniola Sara Montiel.

The Trinity Killers - sleeping with chips, featuring Bambi şi 28 de câini... şi Oana Roman pe final

Mi-a trecut prin cap o imagine şi uite, nu mai pot să scap de ea. Este vorba despre o fantezie mai veche, legată de cum dorm vedetele şi nu numai. Cum o dormi Denisa şi Raluca, de la Bambi, în ce poziţie, cu ce gadget (dacă au aşa ceva) şi cu ce vestimentaţie? Preferabil ar fi să aibă, pentru că altfel nu mai au nici un farmec, două tute goale. Asta cică ar fi fantezia mea. Akritura are altele cu: Gheorghe Zamfir, Dan Puric şi Tudor Gheorghe - (în ordinea asta) trei generaţii de bărbaţi cu harfă la cap - Sfânta Trinitate: tata, fiu, sfântu dus. The Trinity Killers. Cică: oare care doarme la perete? Eu sunt curios care doarme între ei? Până la urmă cred că sunt curios şi care dintre ei doarme şi care nu. Indiferent de fanteziile pur masculine ale Akriturii, o întrebare este comună: bumbac sau saten? Sau poate flauşel? De aici poţi duce fantezia mai departe, şi să te întrebi cum fac oamenii ăştia toţi când visează, dar să nu deviem de la subiect.

Citesc aici că, citez:“Mânâncă cu mine şi dorm în pat cu mine. Nu sunt stăpânul lor, sunt tatăl lor”, ne-a mai spus naistul de origine română. "Exact cum v-am spus eu, Gheorghe Zamfir, prima generaţia împătată. Cred că am uitat să vă spun că vorbea despre nişte câini pe care i-a pripăşit în jurul casei: "Până astăzi am 28 de căţei în curte." Permiteţi-mi acum să am o altă fantezie, dincolo de cea a Akriturii, care nu include cei 28 de câini şi anume fantezia dormitului lângă chipuri. Printre cele 28 de chipuri cu care Zamfir doarme în pat. Vă daţi seama că acesta poate fi trackuit la orice oră din zi şi din noapte? Oare nu cumva chestia asta cu câinii în pat ascunde ceva mai profund, cum ar fi un reality show pe care îl face maestrul, şi pentru a nu plăti impozit s-a înconjurat de câini?

Şi uite-aşa, de la una ajung la alta. Oare cum arată Oana Roman dormind? Printre chipsuri de pildă. Printre chipsurile revărsate din 28 de pungi. Cu smântână şi usturoi, cu chili, cu brânză şi cu slănină afumată. Şi cu pui la rotisor, de ce nu? Îmi imaginez ceva gen American Beauty, doar că din tavan cad cipsuri.

Avertisment pentru băieţii şi fetele de la Tabu. În cazul unui pictorial vă înfiinţaţi cu caşcavalul la Vasile în poartă!

Un prieten mai găseşti, însă un câine greu

După o îndelungată sclavie a negrului şi a femeii, iată a venit şi vremea în care vom sclavagi câinii. Câinii fără stăpân, fireşte. După care, vor veni ani frumoşi, în care câinii se vor bucura fără măsură de drepturile care acum le sunt înstrăinate. Aşa s-a întâmplat şi cu negrii şi cu femeile... Probabil că în nomenclator va apărea jobul intitulat bouncing hunter, un amestec polifuncţional de detectiv particular, ulterior torţionar şi în cele din urmă hingher. E bine că se deschid noi locuri de muncă. Îmi imaginez că este vorba despre cineva care se infiltrează în cartiere, sub mai multe aspecte fizice: copil (orice meserie este bine să o înveţi de mic), adolescent de tip bully, domn îmbrăcat calitativ aşteptând tramvaiul, aurolac-boschetar, bătrân/bătrână pe bancă mâncând un covrig sau lucrător la cablu. Omul îşi face notiţe după care trage concluzia: câine fără stăpân, şo pă iel. E bine într-un fel pentru bătrânii din cartiere, pentru că mai are cine să le care şi lor o pâine, un lapte, să le ia un ziar sau un pachet de ţigări. E posibil să fie şi câteva babe perverse care să profite de lucrătorul din proximitate, dar cel mai sănătos pentru naţia noastră ar fi să le ignorăm.

Sunt atenţionat că nu merge aşa, de ce am merita norocul de a avea un aghiotant la fiecare cvartal de bloc. Nu. Câinele e ridicat de un hingher, şi dus la adăpost. Acolo, dacă în răstimp de nu ştiu câte zile nimeni nu îl revendică, ţac-pac, capul pe eşafod sau capul la pungă. Acum să luăm situaţia că se întâmplă să îmi fugă câinele, şi nu am timp să îl caut la adăpost în termenul acela. Şi mi-l omoară. Ce mai pot face? Vin cu scutire de la şefu, cum că am fost "în misiune"? Nu pre... Aici sper să intervină gherila urbană, formată din "oamenii de nerând", pentru că aşa am citit azi, că "majoritatea oamenilor de rând sunt de acord cu eutanasierea bietelor animale" şi să revendice bietele animale. Să se ducă pe rând pensionarii la întâmplare, în adăposturi "măi bobiţă măi, păi cine te-a pus să scapi din lesă" şi hap se ia câinele acasă. Fiind mulţi, diverşi şi prin rotaţie, hingherii nu se vor prinde. La un anumit interval de timp, se travestesc, pentru a bate şi mai puţin la ochi, oricum în intervalul ăsta numărul voluntarilor va creşte, pentru că, certamente, românul este a dog person.

Şi uite aşa, această nouă lege care prevede eutanasierea câinilor fără stăpân poate deveni un neverending story...

Păcatele părinţilor şi talentul copiilor - o poveste despre lupta de "clase"

Copii de bani gata, cam ăsta e topicul de faţă. Totul a început de o emisiune TVR1 în care A.G. Weinberger a adus în emisiunea sa, Acadeaua un puşti talentat. Andrei Bălaşa, liderul grupului rock "PhenomenOn". Imaginaţi-vă că băieţii în cauză nu (nepotul pictorului Sabin Bălaşa) au mai mult de 16 ani şi cântă rock, destul de puternic. Am intrat şi eu pe youtube să văd ulterior clipul la piesa lor "Bagă riffu". Am înţeles că puştiul respectiv are bani, are vreo 12 chitare şi potenţă financiară, prin urmare orice produs marca aceasta nu poate fi decât impecabil realizat. Asta se vede şi în clip, se aude şi în muzică. Faptul că Andrei Bălaşa este încă elev la liceul de muzică iarăşi se simte, pentru că ceea ce cântă pare desprins de pe băncile şcoli. De asemenea nu mă miră că este fan declarat Blackmore, câtă vreme riffurile chitarei nu aduc nimic nou, dincolo de linia clasică. Ar fi fost haios să declare că e fan Tony Iommi şi să sune mai departe ca la o lecţie de arpegiu... Aşadar verdictul meu a fost: au reuşit să treacă de zona penibilului. Dar nici vorbă de mari talente, de virtuozitate sau de originalitate. Iar vocea solistului este indiscutabil promiţătoare, dar să nu uităm că în curând va intra în schimbare.

De fapt altceva mi-a atras interesul. Un comentariu pe pagina de youtube. "Sincer , fara suparare la adresa formatiei dar sunteti dovada vie ca banii fac totul. Adica sa fim un pic seriosi aveti niste scule pe care alti la varsta voastra doar viseaza sa aibe. Nu spun ca nu sunteti talentati dar mai aveti foarte mult de lucru sa faceti o piesa ca lumea. Is multe alte formatii in Romania de varsta voastra care din cauza ca nu au bani si scule raman underground desi is mai buni ca voi de 10000 de ori. " Prin urmare vocea poporului. Recunoaştem că mişcaţi dar nu pentru că aţi avea talent, ci pentru că tăticul sau mămica vă îmbracă la zi, vă cumpără chitare, tobe, amplifuri şi altele şi pe urmă bagă bani în apariţiile video. Şi s-a rezolvat treaba. Ăsta e poporul. De aici înţeleg că Florin Piersic Jr. sau Mihai Constantin sunt mari astăzi doar pentru că au avut norocul să fie fiii lui Piersic şi George Constantin. Iar Duban, Costin Mărculescu sau Mitoşeru (deşi părinţii au fost ambii actori), neavând părinţi bine ancoraţi nu au reuşit să urce pe scara valorică. Aici mă revolt. Duban a avut şansa lui, Mărculescu de asemenea. Nu au valoare pentru că nu au, nu pentru că nu ar fi putut sări în trenul succesului. După revoluţie se difuzează film românesc în draci. Aproape orice film românesc. V-aţi întrebat vreodată ce s-a ales de filmul în care Andrei Duban joacă rolul principal: "Acţiunea Zuzuc" care nu cred să se fi difuzat până acum de prea multe ori pe sticlă? Nu cred că mai are vreun rost să lungesc pelteaua. continui să cred că principalul avantaj al acestor copii de bani gata este jump-startul, accesul la informaţie şi nou, faptul că pot porni proiectul de îndată ce au studiul de fezabilitate în faţa ochilor. Am intuit mişcarea asta de la începutul anilor 90, ca un deja vu. Se mai întâmplase în perioada paşoptistă, când tinerii intelectuali români remarcabili proveneau în proporţie covârşitoare din pătura burgheză. Studii în străinătate, posibilităţi materiale, cei care au reuşit au făcut-o ca la carte. Am prevăzut că şi la noi în scurt timp intelectualitatea va fi în mare parte compusă din odraslele celor potenţi, pentru că aceştia îşi permit cărţi (destul de scumpe astăzi), calculatoare competitive, scule de laborator sau alte dotări tehnice, deloc accesibile oricui. Evident că vor exista şi piloşi, dar mulţi dintre cei care reuşesc cu brio vor fi aceia care nu s-au confruntat cu "problema zilei de mâine". Fiindcă indiferent ce vor spune idealiştii, te dezvolţi mult mai greu dacă nu ai timp de studiat decât 3 ore pe zi, în rest trebuind să îţi asiguri traiul. Să-l acuz acum pe Andrei Bălaşa că are trupă rock şi clipuri de calitate doar pentru că este nepotul lui Sabin Bălaşa şi că a trăit de mic în bunăstare este dovada unor refulări necontrolate. Să aduc în discuţie underground-ul iar mi se pare o aberaţie, mai ales că avem şi contra-argumente. Punk-ul şi grunge-ul stau mărturie că până la urmă nu calitatea sculei te ţine în underground, ci talentul, iar statul lui Cobain în underground nu a fost decât un schimb prelungit şi reuşit de experienţă.

În concluzie, copii de bani gata au fost, sunt şi vor tot fi. Că unii dintre ei se piţiponcizează sau se cocălăresc, acest lucru nu poate fi controlat. Iar dacă fagocitează banii părinţilor pentru a deveni somităţi nu pricep de ce m-aş revolta, de parcă mi-ar lua mie de la gură sau fiului meu de la gură. Iarăşi murim de grija altuia şi dacă e mai bun ca noi asta se întâmplă pentru că nu a mâncat salam cu soia. Time-out!

Phenomenon şi "Bagă riffu":

Sunt "damanii" români sau ei sunt universali şi atunci românul e universal?

Da este un cuvând slav, da? Fără îndoială. Atunci dacă da este un cuvânt de origine slavă, îmi pot permite să mă întreb cum se aprobau tracii pe vremea când slavizarea era un gadget ipotetic? Mă frământă treaba asta de sâmbătă. Ce ziceau ei domne când trebuiau să spună DA şi habar nu aveau de asta, să mă lumineze şi pe mine cineva. Vulgarizând acum puţin problematica şi punând intenţionat influenţa slavă veche pe picior de egalitate cu Rusia cu al său potenţial ocupaţionist, problema noastră este că am acceptat da-ul slavon în detrimentul particulei străvechi, indiferent care o fi fost aceea.

Se pot spune multe despre români, dar că ar fi "yesmani" asta nu, niciodată. Dacă însă totuşi se ţine mult la această noţiune de: docil, aprobator, slugarnic... şamd, atunci să ni se zică "damani". Şi dacă stau să mă gândesc bine totul ni se trage de la momentul în care, vrând să pară cosmopolit, un strămoş al nostru a spus cu enfază: DA. Şi mai am o bănuială vagă, că isprava asta nu îi aparţine vreunui tip cu şcoală, ci unui cocalar al vremii sale. E ca acum. Nociv nu mi se pare faptul că un tip educat mai strecoară în discursul său câte un "input" sau feedback", ci că mulţi melteni pentru care Asimov este mai departe un fotbalist la Dinamo Kiev îi dau repetate upercuturi omuleţului meu cu "man", respectiv "manule".

Aşadar revin la întrebarea de început, care chiar nu era una retorică: cum spuneau strămoşii noştri, înainte de slavizare atunci când vroiau să spună da? Sau au spus nu până când de plictiseală au scăpat un da şi în clipa aceea s-au slavizat instantaneu?

Piţurcă, chelner la Nea Iancu'

"- Hei, Piţurcă! strigă el. Unde eşti, mânzule?

Un băieţaş vioi şi curăţel, cu şorţ alb dinainte, răsare ca din pământ.

- Piţurcă, tată, ia să ne frigi tu un ficăţel de văcuţă... Aveţi proaspăt?

- Este! răspunde prompt, flăcăiaşul.

- Bun! şi adu-ne, puiule, o juma de pelinişor extra. Ai înţeles?

- Vine!...

Băiatul o zbugheşte ca glonţul din puşcă.

- Repede, Piţurcă, tată, că te omor!"

Mihail Drumeş - Elevul Dima dintr-a şaptea

Liviu Ioan Stoiciu a primit o corecţie întâmplător corectă

Cunosc pe cineva care acum vreo 4 ani a călătorit cu trenul dinspre Bacău spre Bucureşti, tren în care la Focşani s-a urcat "poetul" Liviu Ioan Stoiciu, însoţit de o domniţă. O să aflaţi imediat de ce am zis "poetul însoţit de o domniţă" şi nu "o domniţă însoţită de poetul Liviu Ioan Stoiciu". Evident, părinţii domnişoarei nu ştiau cu cine umblă juna lor fiică, cum nu ştiau nici că stimabila era gravidă cu acelaşi individ, căci dacă ar fi aflat probabil că i-ar fi făcut tinerei viaţa un coşmar, lucru de care aceasta se temea îngrozitor. Ce l-a supărat peste poate pe acest cunoscut al meu a fost nu diferenţa mare de vârstă dintre cei doi, ci faptul că "poetul" s-a arătat absolut nepăsător la grijile fetei. Din vorbele sale reieşea că "nu e sfârşitul lumii" şi că, matură, aceasta ar trebui să îşi poarte singură de grijă.

Acest Liviu Ioan Stoiciu ca om nu merită nici un fel de interes iar ca poet probabil puţin mai mult decât al celorlalţi anonimi pe care îi mai păstoreşte din când în când pe îndoielnicul site de subcultură http://www.agonia.ro/. Pentru gâsculiţele şi căprioarele de acolo însă să ai o relaţie cu Liviu Ioan Stoiciu este mult mai bine decât cu Marius Marian Şolea, Paul Bogdan sau Radu Herinean.

La Iaşi, pe garduri au fost întinse afişe cu poeme româneşti, probabil din dorinţa de a populariza cultura română. Cineva, şi din câte ştiu cunoştinţa asta a mea nu a părăsit capitala în ultima vreme, i-a ars lui Stoiciu ochii şi gura. O parte din mine se revoltă pentru că nu mi se pare normal să întinezi tot ceea ce nu cunoşti sau te depăşeşte, pentru că mă îndoiesc că mutilatorul ştia câte ceva despre acest pretins poet român contemporan. Dacă s-ar fi atins de Bacovi, Nichita sau Cărtărescu probabil că i-aş fi călcat în picioare cu cel 120 kg pe care le posed. Cealaltă parte însă zâmbeşte satisfăcută. L-au ajuns blestemele domniţei seduse şi abandonate!

Primele graffiti-uri

Termenul iniţial de grafitti făcea referire la inscripţiile sau desenele figurative descoperite pe zidurile vechilor morminte sau ruine, cum ar fi la Catacombele Romei sau la Pompei. Termenul a evoluat spre a include orice motiv grafic aplicat pe anumite suprafeţe, într-o manieră considerată vandalică. Singura sursă cunoscută de apartenenţă a limbii safaite este de natură graffiti: inscripţii zgâriate pe suprafaţa stâncilor din deşertul predominant bazaltic din sudul Siriei, estul Iordaniei şi nordul Arabiei Saudite. Limba safaită datează din secolul 1 a.d până în secolul 4 a.d.

Primul exemplu atestat de graffiti în "stil modern" s-a păstrat în Efes, oraş din Grecia antică. Ghizii locali consideră că este vorba despre o reclamă pentru prostituţie. Plasat în apropierea unui mozaic şi a unei poteci de piatră, graffiti-ul cu pricina indică o urmă de palmă sub formă de inimă, alături de o urmă de picior şi de un număr. Se crede că acest lucru trebuia să indice apropierea unui bordel, amprenta palmei simbolizând plata.

Vechii romani ciopleau graffiti-uri pe ziduri şi monumente, câteva exemple păstrându-se în Egipt. Erupţia Vezuviului a conservat graffiti-uri în Pompei, printre acestea blesteme în latină, incantaţii magice, declaraţii de dragoste, alfabeturi, slogane politice şi celebre citate literare. Una dintre inscripţii menţionează adresa unei femei pe numele său Novellia Primigenia din Nuceria, o prostituată de o mare frumuseţe, ale cărei servicii erau mult solicitate. Un alt graffiti semnifică un falus alături de textul: 'mansueta tene': "Manevrează cu grijă".

Dezamăgirea în dragoste a fost şi aceasta aşternută pe zidurile antichităţii:

Quisquis amat. veniat. Veneri volo frangere costas
fustibus et lumbos debilitare deae.
Si potest illa mihi tenerum pertundere pectus
quit ego non possim caput illae frangere fuste?

Cine iubeşte pleacă-n iad. Aş vrea să-i rup coastele lui Venus
cu un toiag şi şoldurile să i le îndoi.
Dacă ea îmi poate frânge inima fragilă
de ce să nu-i sparg şi eu ţeasta debilă?
-CIL IV, 1284.

"Românul JOHN", un om care respinge libertatea

Am urmărit secvenţe din expoziţia “Freedom for Lazy People!” a grafferilor Nuclear Fairy (Linda Barkasz), IRLO (Laurenţiu Alexandrescu) şi Omar (Marwan Anbaki), deschisă în galeria de artă a ICR NY, sub conducerea Corinei Şuteu, fragmente administrate cu ură şi tendenţiozitate de către un individ, să-i spunem: "românul JOHN". "De altfel, nume precum “Nuclear Fairy”, “IRLO” şi “Omar” nici pe departe nu sună a fi tradiţionale româneşti." - zice "românul JOHN".

"Românul John", evident, ca orice român verde devine deosebit de agresiv atunci când nu înţelege ceva, iar sistemul său imunitar începe să pulseze, intonând mai întâi panicat iar mai apoi agonic şi urlând: "atac la români şi la ţara românească". Vorba lui Octavian Cotescu, în Buletin de Bucureşti: "număr până la 5 şi respir adânc".

Lipsit de informaţii cu privire la evoluţia culturii, "românul JOHN" se comportă în sălile Galeriei de Artă a ICR NY ca un copil extaziat de incredibila libertate vizuală ce i se oferă, reprimat însă la timp de un individ refulat, care probabil are grijă să îşi repete în fiecare dimineaţă, ca pe tatălnostru: "eu sunt "românul JOHN", am două diplome şi precis aş mai avea vreo nouă dacă aş vrea, sunt mare regizor, am un ochi cinematografic după care s-a inspirat Von Trier când a pus bazele camerei mobile în "Dogma Films" şi pentru România sunt gata să îmi dau şi sufletul, dar să fie la New York". De fapt "românul JOHN" sunt doi: bunul şi geamănul său rău. Bunul exultă "uite un manechin de cârpă cu puţă", geamănul său rău îl reprimă: "cum să îţi permiţi în cultura românească să prezinţi ceva cu puţă?" Se pare însă că doar anumite astfel de organe sunt acceptate de "românul JOHN", cum ar fi organul lui Cătălin Botezatu, căruia îi dedică ulterior un scurt interviu. Exact ca în The Fan, "românul JOHN" aproape că îl siluieşte pe Botezatu să repete: "sunt mândru că sunt român". Mai spuneţi o dată să vă audă românii noştri de aici: sunt mândru că sunt român! După care, Bote aduce un elogiu organului scârbavnic, probabil luat de val: "Românul este potent!" Upsi... Oare "românul JOHN" ştie...

Să revin însă: "românul JOHN" pun pariu că nu a înţeles nimic din titlul expoziţiei "Freedom for Lazy People!" Nu a înţeles că, grafittiul prin excelenţă "free", şi preponderent la periferia urbanului constituie latură importantă a undergoundului grafic. Habar nu are ce anume făcea Basquiat, cum anume era perceput în epocă Dali, Miro sau Picasso. Habar nu are că expoziţia în sine se adresează celor care, din diferite motive, în cazul "românului JOHN" eticheta fiind principalul nu calcă prin periferiile New Yorkului. Habar nu are "românul JOHN" că este un lazy people, cu gusturi care nu îi strică reputaţia.

Că i s-a adus libertatea la nas şi el i-a dat o palmă peste ochi...