Blues-ul muzical

Mai ţineţi minte anii '80 în România, când mergeam la petreceri cu dorinţa fierbinte de a dansa cât mai multe "bluesuri" cu gagicile bengoase? Ele erau slowuri toată ziua, bluesurile nu gagicile, slavă domnului că a inventat letargia doar de la 40 de grade Celsius în sus, dar pentru noi era totuna, ideea de bază fiind să ne lipim cât mai pătimaş organele de cele ale domnişoarelor în cauză. Dansul, proiecţia pe verticală a ceea ce de obicei facem pe orizontală, cum bine spunea Freud, este, credeţi-mă, o necesitate.

S-a văzut şi în cazul articolului din Clic unde se scrie că: "Robert Turcescu nu a ratat nici un blues muzical, “valsând” cu Oana Sârbu pe melodiile colegilor de breaslă. " Descopăr cu surprindere că există mai multe tipuri de blues-uri, şi sunt curios prin ce se disting cele care nu sunt muzicale. Eu cred că autoarea articolului, Cristina Herea, fie-i DEX-ul de râs să-i fie, confundă blues-urile şi bluzele... Şi mai e ceva. Blues-ul, adică nu ăla al negrilor de pe plantaţiile de bumbac, cântec de inimă grea, ci acela cu organ la organ, şăuldăr tu şăuldăr, se dansează cuminţel, fără mişcări spectaculoase. E aiurea să vorbim despre valsări în blues, incorect. Bluezăm nu valsăm. În ceea ce o priveşte pe Oana Sârbu şi pe Turcescu, ei îşi pot permite multe, aşa că le-aş propune să mai rupă monotonia dansând un rock'n roll sănătos, eventual piesa aceea..., Liceenii rock'n roll ...