Şi vine momentul când, ca un făcut, o venerabilă doamnă ne citeşte (pentru că la genul ăsta de prelegeri se citeşte!!!) despre mama lui Ştefan cel Mare şi, stupoare, după prima pagină începe să lăcrimeze. Era pe acolo vorba despre ce mare om a adus respectiva doamnă pe lume. Eu, strategic aşezat undeva la capătul opus al mesei, îmi lungesc gâtul ca să mă conving dacă e aievea sau doar mi s-a părut. Continuă doamna lectura şi undeva, pe la pagina 3-4, iarăşi dă în plâns, dar măcar de data asta era vorba despre cum nu îi deschide ea uşa când respectivul personaj dă bir cu fugiţii. De data asta plânsul este chiar unul serios, aproape de hohote şi icnituri. Şi imediat , la o pagină diferenţă doamna conferenţiar se porneşte neamule pe un plâns de bocitoare, nu altceva, motivul fiind acum inscripţia de pe monumentul funerar ridicat în cinstea mamei eroine... Doamna se ridică şi tună: "mă scuzaţi, nu mai pot" şi iese pe uşă afară, toată numai un plâns. Deosebit, ziceţi voi că nu! Îmi amintesc prin comparaţie de mine, nesimţitorul, care eram în stare să vorbesc liber ore întregi despre mama lui Brad Bellick fără să dau măcar o lacrimă... Poate cu vârsta voi începe şi eu să le asezonez cu lacrimi şi sughiţuri, oricum, cred că e un semn bun faptul că în ultima vreme au început să mi se umezească ochii la Rocky. Let the good times roll!
P.S.
Dacă credeţi că ştiţi cine e mama, sau măcar cine e personajul de care vă vorbeam, nu ezitaţi să îmi scrieţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu