"Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. Şi cum sta el pe gânduri şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine, numai iaca se trezeşte dinaintea lui cu o babă gârbovită de bătrâneţe, care umbla după milostenie.— Da' ce stai aşa pe gânduri, luminate crăişor? zise baba; alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îţi râde din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluieşte baba cu ceva.
— Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu.
— Fecior de crai, vedea-te-aş împărat! Spune babei ce te chinuieşte; că, de unde ştii, poate să-ţi ajute şi ea ceva.
— Mătuşă, ştii ce? Una-i una şi două-s mai multe; lasă-mă-n pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de necaz.
— Luminate crăişor, să nu bănuieşti, dar nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor.
— Ce vorbeşti în dodii, mătuşă? Tocmai de la una ca d-ta ţi-ai găsit să aştept eu ajutor?
— Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate crăişor! Cel-de-sus varsă darul său peste cei neputincioşi; se vede că aşa place sfinţiei-sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă şi stremţuroasă, dar, prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului şi adeseori râd cu hohot de nepriceperea şi slăbiciunea lor. Aşa-i că nu-ţi vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe au mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerii aceştia. Of! crăişorule! crede-mă, că să aibi tu puterea mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite aşa, pe degete, şi toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbeşte gârbova şi neputincioasa! Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit din gură! Luminate crăişor, miluieşte baba cu ceva!
Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban şi zice:
— Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult. — De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi dea, zise baba, şi mult să te înzilească, luminate crăişor, că mare norocire te aşteaptă."
Pentru cei care nu au recunoscut "Povestea lui Harap-Alb", ei bine, ăsta a fost intro-ul la care am apelat pentru a ilustra iniţiativa Poliţiei Comunitare Timişorene de a combate, ATENŢIE! nu cerşitul, ci donarea de fonduri în intersecţii. Promit să nu dramatizez, prin urmare nu voi închipu nici situaţii apocaliptice cu "organe" care vor raporta public că au eradicat cerşetorii din România şi nici momentul zero în care, din lipsă de cerşetori din lume vor dispare minunile iar Sfântul Petru ni se va înfăţişa în toată splendoarea sa Adonisiac-Botezată. Nimic din toate acestea. Doar o simplă întrebare: domnilor comunitari, oare aceasta nu era cumva una dintre datoriile domniilor voastre, cel puţin în intersecţii?
Se agaţă cerşetorul de retrovizoare în plină intersecţie, ce fac mai întâi: îl cârpesc, bag paralizantul la mijloc sau îi dau un pol ca să mă lase în pace, conştient că dacă îl trag după mine dincolo de intersecţie şi bietul om scapă strânsoarea m-a văzut fericirea cu o victimă pe chelie? Prin urmare, afişajul organelor timişorene mi se pare o teribilă spălare pe mâini, ceva de genul: nu răspundem de persoanele fără maşină din intersecţii.
Este 2009 anul nemilei la români? Dacă da, mi-e ruşine! Poate că dacă toţi şoferii şi-ar opri maşinile în intersecţii ca să îi miluiască pe cerşetori poliţiştii comunitari vor înţelege că ambuteiajele nu sunt cauzate de cupiditate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu