
Franţa a început în forţă, nu ne face plăcere să jucăm cu voi, dar pentru că tot trebuie, vă executăm repede şi vă terminăm fără drept de apel, ceea ce nu le-a mers în momentul în care, deposedându-i de câteva, am aruncat câteva săgeţi otrăvite. Nu s-au speriat, pentru ca s-au gândit că dacă prindem curaj ne vor lovi mai uşor. Aceeaşi strategie am folosit-o şi noi, vă speriem şi ne veţi ataca mult mai dezinvolt pentru a ne pune cu botul pe labe. Per ansamblu meciul României cu Franţa s-a redus la vreo 5 şarje de iniţiative. Cum nimeni nu a căzut în capcana întinsă de celălalt, meciul s-a terminat alb.
Francezii, au comentat după meci că a fost un meci urât. Mais pourquoi? Pentru că ne-am închis atât de bine de nu ne-aţi putut înscrie o boabă? Pentru că am atacat minimal, cât să nu ne descoperim prea mult în apărare. Pentru că Mejuto Gonzales a văzut doar cartonaşele noastre, iar acolo unde era cazul s-a abţinut de la al doilea galben pentru francezi pentru a nu dezechilibra jocul. Dacă noi am jucat urât şi ei sunt deştepţi, de ce nu ne-au făcut de râs, minunând publicul cu jocul lor frumos?
Pentru că le e ciudă. Le e ciudă că nu le-am picat în plasă, le e ciudă că le-am îngreunat traseul în grupul şi mai cu seamă pentru că, la marele lor orgoliu naţional, să nu poţi să umileşti România nu dă bine. Nu au înţeles că, animaţi de imensa noastră dragoste şi apartenenţă la francofonie, prin meciul de ieri ne-am arătat clemenţa. Nu au înţeles că dacă România ar fi jucat frumos, cocoşul galic ar fi fost îndemnată de presă şi de suporterii săi să îşi ascută ciocul... pentru a-şi face instantaneu sepuku.