Dacă e să mă agăţ de cuvântul "premieră", atunci mă voi concentra nu asupra premierei de a nu mai pierde în sfârşit în faţa Franţei, ci asupra ineditului stârnit de intonarea imnului naţional al României. Aproape inexistentă, dragostea mea pentru Piţurcă ieri mi-a dat primii fiori. Un antrenor care în timpul liber este acuzat că joacă barbut şi care la antrenament îşi obligă jucătorii să înveţe imnul Deşteaptă-te române nu este, cum s-ar grăbi cârcotaşii să îl acuze un barbugiu naţionalist, ci un antrenor care a învăţat cum să arunci zarurile atât de bine şi de transcendent, încât zeii să te creadă unul de-al lor şi să-ţi dea câştig de cauză. Nu îl iubesc nici acum pe Piţurcă, dar am început să îl respect. Am început să îl apreciez când tace şi face, când pare că ar mai avea puţin până să explodeze de nervi în faţa celor care îl sâcâie cu întrebări "stupide". În comparaţie cu Lucescu, diferenţa este co Piţurcă nu este pedagog, el nu îşi instruieşte soldaţii, îi motivează şi îi trimite pe teren să îi facă jocul. S-a văzut şi ieri. Nu îşi biciuieşte jucătorii din raţiuni patriotarde cu sloganuri de genul "puteţi mai mult", ci pur şi simplu le cere atât cât pot da. Pe poziţia asta atât puteţi, dar atâtul acesta este tot ce poate da un jucător conştient de valoarea sa. În felul acesta Franţa nu a mişcat.Dar să revin la imn. Cântau ai noştri de parcă porniseră în război, nu ca într-o ecranizare după Remarque, căci acolo soldaţii desenează piţigoi şi mor împuşcaţi în cap, ci ca într-un film american.
Iar lui Chivu i se prelingea o lacrimă. Şi dacă am fi pierdut meciul cu Franţa ceva tot am fi câştigat. Spiritul de echipă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu